Cosana Vinca – Glasul Pădurenilor și memoria vie a colindului
O copilărie crescută în sunetul colindului
În satul Cerișor, din inima Ținutului Pădurenilor, vocea Cosanei Vinca s-a format nu în școli și nu în coruri, ci în propriul ei cămin. Tatăl ei, Nicolae Poantă, cantor bisericesc, aduna în fiecare iarnă cetele de feciori pentru repetițiile colindelor. Casa devenea atunci o sală de pregătire, plină de vocile tinerilor, de sunetul fluierului și al dobei, pregătind urările de Ajun.
Cosana, copil încă, asculta din prag. Nu avea nevoie să i se explice nimic: colindul intra în ea ca un dar moștenit. Acele seri, repetate an de an, au rămas fundația pe care și-a construit apoi întregul repertoriu.
Un glas care a crescut pe câmp
Adevărata ei scenă n-a fost podiumul. A fost câmpul.
Când ieșea cu vacile la pășunat, rămânea ore întregi singură cu dealurile, iar acolo cânta tot ce știa. Era un exercițiu fără martori, o formă de libertate. În sate, oamenii spuneau adesea că vocile cu adevărat puternice sunt cele care se aud bine în aerul larg al pășunilor. Cosana și-a format timbrul acolo, în felul ei, fără îndrumări, fără tehnici, doar cu instinct și cu memorie.
Și memorie avea din plin. Aproximativ 25 de cântece trăgănate învățate de la bunică, de la mama și de la femeile din șezători i-au intrat în voce și nu au mai ieșit niciodată.
Cântecul ca legătură între lumi
Cosana Vinca nu este doar o interpretă. Este o purtătoare de ritualuri.
Cântecele de mireasă, colindele și, mai ales, Cântecul bradului – acel moment rar și solemn al comunității pădurenești – au făcut parte din identitatea ei.
În cântecele de viață, vocea ei era caldă.
În colinde, devenea limpede ca un fir de gheață.
În cântecele funerare, glasul ei căpăta o gravitate care nu se putea învăța, ci doar trăi.
Era un tip de cântat care nu punea accent pe ornamentație, ci pe sens. Fiecare vers era rostit ca o mărturie. Fiecare melismă avea un motiv. Fiecare tăcere dintre două rânduri spunea ceva despre sat, despre oameni, despre trecerea lor.
O creatoare în interiorul tradiției
Deși repertoriul ei provine din vechime, Cosana nu se mulțumea să fie doar o păstrătoare. În cântecele propriu-zise – cele care nu țineau de ritual – își permitea să modifice subtil textul sau linia melodică.
Nu pentru efect.
Nu pentru modernizare.
Ci pentru că simțea nevoia să pună o notă personală peste tiparele moștenite.
Astfel, cântecele păstrămând autenticitatea zonală, dar purtând și amprenta ei unică, au ajuns să fie recunoscute de specialiștii care au înregistrat-o pe teren.
O femeie care a știut că moștenirea trebuie dată mai departe
Cosana Vinca a înțeles devreme că un cântec nerostit dispare. De aceea, a început să-i învețe pe alții.
A inițiat femei din sat în practica Cântecului bradului, pentru ca ritualul să nu se stingă.
A transmis colindele și cântecele trăgănate tânărului interpret Bogdan Toma, care i-a înregistrat repertoriul și l-a dus în festivaluri și în evenimente locale.
A participat la activități cu caracter didactic, organizate de fundații culturale și instituții muzicale, oferind studenților prilejul de a auzi direct stilul pădurenesc.
A fost, în felul ei, o școală.
Una fără bănci, fără program, dar cu rezultate vizibile.
Recunoașterea unei vieți puse în slujba comunității
În 2021 a primit titlul de Tezaur Uman Viu, pentru spiritualitatea muzicală pe care o reprezintă. Reușita nu a mirat pe nimeni în zonă, fiindcă pentru pădureni Cosana Vinca reprezenta de mult glasul lor, trecut prin generații.
Specialiștii au privit-o ca pe o interpretă excepțională, dar oamenii din sat o priveau altfel: ca pe o femeie simplă care a știut să păstreze cântecul curat, neatins de spectacol, de artificii sau de grabă.
Un glas care rămâne
Astăzi, cântecele Cosanei Vinca există în arhive, în înregistrări, în memoria ucenicilor ei și, mai ales, în urechile celor care au ascultat-o la ea acasă, într-o lume în care autenticitatea nu se negocia.
Este una dintre acele voci care nu se pierd, chiar dacă de mult nu mai răsună zilnic pe dealurile satului.
Glasul ei continuă să deschidă o poartă către o lume în care cântecul nu era artă, ci existență.