DOMNICA TROP

DOMNICA TROP
Tezaur Uman Viu – 2013
Interpretă de muzică tradițională din Munții Mehedințiului

O voce care s-a născut odată cu muntele
În satul Izverna, acolo unde Munții Mehedințiului coboară în poteci line, iar pășunile se pierd în lumina dimineților curate, s-a născut în 22 iunie 1938 o fată pe nume Domnica Trop. Crescută printre oile și caprele satului, cu sunetul naturii ca însoțitor permanent, Domnica a descoperit cântatul fără să fi știut vreodată că acesta va deveni destin.
Nu a urmat decât patru clase, dar glasul ei a fost întotdeauna mai puternic decât orice școală. O voce care răsuna peste dealuri, sinceră, limpede, venind dintr-o lume în care oamenii cântau nu pentru scenă, ci pentru a-și ține sufletul întreg. Așa a crescut Domnica Trop — ca o ciocârlie a Mehedințiului, cum aveau să o numească mai târziu iubitorii de folclor.
Primii ani: cântecul ca prieten al copilăriei
De mică s-a obișnuit cu viața la pășune. Era încă un copil când mergea cu animalele pe culmile satului, iar liniștea muntelui îi dădea curaj să-și lase vocea liberă. Cânta pentru sine, pentru animale, pentru cer. Acolo, în acea singurătate caldă, Domnica a învățat să își asculte propria respirație și să o transforme în doină.
Pe scenă a urcat întâia oară la 19 ani, timidă, fără să știe că pașii ei mici o vor purta, ani mai târziu, spre unele dintre cele mai mari festivaluri din țară. La București a ajuns la 27 de ani, chemată pentru prima dată în capitală, un drum care avea să o ducă spre recunoaștere și spre o lume pe care nu și-o imaginase vreodată.
Descoperirea: o întâlnire care i-a schimbat viața
Viața ei artistică a început cu adevărat în anii ’70, când învățătorul Vasile Căpăstraru i-a auzit vocea și a înțeles că satul Izverna ascunde un talent rar. A fost omul care a deschis drumul, prezentând-o unor nume mari ale muzicii populare: Maria Ciobanu și Ion Dolănescu. Cei doi soliști, aflați în turneu la Izverna în 1973, au simțit imediat autenticitatea glasului ei.
Ei au ajutat-o să înregistreze primele piese la Radio București. Era momentul în care cântecele muntelui pășeau, pentru prima dată, în fața lumii.

O voce care poartă muntele în ea
Din acel moment, Domnica Trop a devenit ambasadoarea muzicii autentice din zona montană a Mehedințiului și Caraș-Severinului — un teritoriu pe care nu l-a părăsit decât pentru concursuri, festivaluri sau invitații speciale la studiouri. Glasul ei, curat ca apa de izvor, cu o melodicitate rar întâlnită, i-a cucerit pe toți cei care au ascultat-o.
Festivalurile au recunoscut-o pe rând:
• Trofeul Festivalului „Cântec nou în Mehedinți”,
• Premiul Special pentru Autenticitate la „Maria Tănase” (1973),
• Locul I pe țară la „Cântarea României” (1979),
• Premiul Național „Ethos” (1999).
Dar dincolo de premii, ceea ce impresiona era naturalețea ei. Umorul ei simplu. Felul în care povestea, cu sinceritate, o replică memorabilă din vremea turneelor:
„I-am zis dirijorului Paraschiv Oprea să nu mai dea așa din mâini că mă încurcă…”
Cuvinte care arată acea autenticitate pe care nu o poți învăța nicăieri.

Repertoriul unei vieți
Domnica Trop nu a avut multe discuri, dar a lăsat câteva zeci de înregistrări, devenite repere ale folclorului românesc. Cântecele ei sunt parte din identitatea unei zone și din memoria multora:
• „S’ara când răsare luna”,
• „Nu vine neica, nu vine”,
• „Ursitoare, Ursitoare”,
• „Mărie, Mărie”,
• „S-o legat, neică, legat”,
• „Fire-al naibului de dor”,
• „Șarpe, șarpe din dudău”,
• bocetul de priveghi „Zorile”.
Sunt melodii grele, adânci, născute din trăirile oamenilor din munte — dureri, iubiri, răbdare, despărțiri, chemări. Cântate de ea, au o sinceritate care nu poate fi mimată.

O viață închinată cântecului și oamenilor
Deși nu a căutat niciodată faima, Domnica a devenit, cu timpul, un simbol al autenticului. Mulți soliști cunoscuți i-au preluat repertoriul sau au fost influențați de stilul ei simplu și direct — printre ei și Angelica Stoican.
Unicitatea ei nu stă doar în voce, ci și în felul în care a păstrat nealterată tradiția locului. Nu a schimbat nimic pentru scenă, nu a ajustat nimic pentru public: ceea ce cânta la festival cânta și acasă, pentru sine.
Acesta este motivul pentru care astăzi numele Domnica Trop este rostit cu respect de toți cei care iubesc folclorul.

Moștenirea Domnicăi Trop
Deși nu a predat sistematic, cântecele ei s-au transmis firesc, prin interpretare, prin ascultare, prin influență. Au intrat în repertoriile altor artiști, în arhive, în studiouri, în inimile oamenilor. Ele dăinuie pentru că au fost adevărate.
Domnica Trop a fost și rămâne o voce unică a satului românesc, o femeie care a purtat muntele în glas și a lăsat în urmă o moștenire vie. O voce în care se regăsesc nu doar oamenii din Izverna, ci toți cei care știu că un cântec bun nu are nevoie de scene mari ca să rămână în istorie — are nevoie de sinceritate.

De ce este un Tezaur Uman Viu
• Pentru autenticitatea nealterată a repertoriului.
• Pentru vocea rară, recunoscută la nivel național.
• Pentru felul în care a păstrat identitatea zonei montane.
• Pentru influența pe care a avut-o asupra generațiilor de interpreți.
• Pentru viața dedicată muzicii și comunității sale.
Domnica Trop este, pentru Mehedinți și pentru întreaga țară, o mărturie că tradiția trăiește atât timp cât există oameni care o poartă cu sinceritate.