DUMITRU LICEANU
Cojocarul din Vădastra, păstrător al unui meșteșug milenar
Rădăcini într-un sat cu memorie străveche
În Vădastra, acolo unde pământul păstrează urme ale unei culturi neolitice unice în lume, s-a născut în 1943 Dumitru Liceanu, omul care avea să ducă mai departe un meșteșug transmis din tată-n fiu. A crescut privind cum pielea de oaie se transformă, prin îndemânare și răbdare, în straie care vorbesc despre o lume veche: pieptare, cojoace, ilice. În gospodăria familiei lui Nicolae și Ioana, copilul „Mitrel” — cum i se spunea în sat — învăța nu doar o meserie, ci un ritual.
De la doar doisprezece ani, Dumitru Liceanu a început să stăpânească tainele cojocăritului. Intra în atelierul tatălui său și urmărea cum pieile sunt pregătite, cum se taie tazmalele, cum iau naștere, punct cu punct, motivele cusute care vor fi purtate la sărbători. Fiecare obiect creat avea o poveste, iar copilul devenea deja parte din tradiția care dădea identitate satului.
O artă transmisă prin migală
Cojocul de Vădastra nu este un obiect lucrat repede. Dumitru Liceanu mărturisea adesea o frază care l-a făcut cunoscut: „Cred că sunt peste un milion de împunsături la un cojoc, de-asta îmi și ia trei-patru luni să fac unul.” În lumea lui, frumusețea nu era negociabilă, iar graba nu avea niciun loc.
De la argăsirea pieilor, la croirea lor, până la alegerea motivelor decorative, fiecare etapă era tratată cu o responsabilitate aproape sacră. Cojocarul lucra cu motive ce amintesc de straturile adânci ale culturii locale: rozete, spirale, buline, lalele, și un semn aparte pe care îl numea „drumul robilor”, o cusătură verde care traversează pielea ca un fir al destinului. Fiecare cusătură avea rolul ei, fiecare linie era păstrată după modele transmise din generație în generație.
Un meșteșug dus în lume
Ceea ce a pornit ca o moștenire familială a devenit, pe măsură ce anii treceau, o reprezentare a României tradiționale la nivel internațional. Dumitru Liceanu a participat la expoziții și evenimente din întreaga țară — Craiova, Deva, Sibiu, Slatina, București — dar și peste granițe, unde straiele sale au stârnit admirație: la sediul UNESCO din Paris, la Strasbourg, la Parlamentul European din Bruxelles, în Italia și Germania.
În fața publicului larg sau a specialiștilor, creațiile lui erau privite ca niște relicve vii ale unei culturi care păstrează în punctele cusute urme ale mileniilor trecute.
Un dascăl pentru tinerii care vin din urmă
După 1960, meșteșugul nu mai era doar un mod de trai pentru Dumitru Liceanu, ci o misiune. Angajat ca instructor la clasa de cojocărit a Școlii Populare de Artă din Slatina, a devenit omul care putea transmite mai departe ceea ce învățase acasă. Mulți tineri, adolescenți, dar și adulți au trecut pragul clasei lui, dornici să afle cum se lucrează un cojoc adevărat.
Pentru el, fiecare lecție era o formă de continuitate. În spatele fiecărei demonstrații stăteau experiența tatălui său și neamul Liceanu, despre care se spunea că provine chiar din cuvântul „iliceni”, numele celor ce făureau cândva ilice.
Privirea specialiștilor
Etnografii și cercetătorii care l-au cunoscut au remarcat, de-a lungul timpului, unicitatea stilului său. Valeru Ciurea, referent al Centrului Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Olt, descrie munca lui Dumitru Liceanu ca fiind „bijuterii cusute pe piei de oaie”, care păstrează motive întâlnite în cultura neolitică de la Vădastra.
În ochii specialiștilor, el rămâne un artist care face legătura între trecut și prezent, un creator care a dus cojocul tradițional românesc din domestic în ceremonial, din sat în muzee, din cotidian în patrimoniu.
Un simbol al continuității
Astăzi, Dumitru Liceanu este privit ca unul dintre ultimii mari cojocari ai Olteniei. Mâinile lui au lucrat sute de piese tradiționale, fiecare dintre ele fiind o fereastră spre identitatea culturală a locului. A fost invitat, apreciat, premiat și celebrat, dar dincolo de toate acestea, a rămas legat de atelierul în care și-a petrecut o viață întreagă.
„Tot ce-au făcut mâinile țărănești ale femeii românce nu se poate egala și nu se poate compara”, spunea adesea. Iar în spatele acestor cuvinte se simte respectul pentru munca de altădată, pentru oamenii care au construit această lume a meșteșugului, pentru rădăcinile care nu se rup.
De ce este Tezaur Uman Viu
Pentru că păstrează unul dintre cele mai vechi meșteșuguri ale Olteniei.
Pentru că a transmis, vreme de decenii, tainele cojocului generațiilor tinere.
Pentru că a dus meșteșugul tradițional al Vădăstreanului în țară și în lume.
Pentru că lucrările sale sunt, astăzi, parte din patrimoniul cultural viu al României.
