Dumitru „Tincu” Pop – Sculptorul care a învățat lemnul să râdă
Satul în care lemnul are glas
În Săpânța, lemnul nu a fost niciodată doar materie. Pentru oamenii locului, a fost martor, confident, uneori judecător și, rareori, răsplătitor.
Acolo s-a născut Dumitru „Tincu” Pop, într-o dimineață de august, într-un sat care știa să-și spună poveștile altfel decât restul lumii.
De copil, Tincu privea lung spre porțile sculptate, spre biserică, spre gardurile care țineau umbrele din curți. Lemnul îl urmărea la fiecare pas. Iar când a văzut prima dată o cruce în „albastrul de Săpânța”, nu a înțeles de ce oamenii mari îi spun „veselă”. Pentru el era doar diferită. Avea o lumină care nu se găsea nicăieri altundeva.
Chemarea care s-a născut dintr-o curiozitate
Vecinul care sculpta cruci lucra aproape mereu afară. Iar Tincu se strecura, cu teamă și fascinație, să-l privească. Era prea mic ca să știe ce vede, dar destul de mare ca să simtă că acolo se întâmpla ceva important.
Nu vorbea în prezența meșterului. Îl asculta.
Asculta lemnul cum trosnește sub daltă, asculta culoarea cum prinde viață, asculta liniștea din mâinile omului.
Curiozitatea l-a împins, într-o zi, să atingă o bucată de stejar.
Atunci a înțeles: lemnul nu era rece. Lemnul răspundea.
Primii ani în atelierul care mirosea a început
Tincu a intrat în atelierul marelui sculptor cu sfială. Nu era ucenic „cu acte”. Era doar copilul care nu lipsea niciodată.
Îi aduceau sătenii câte o treabă de făcut, dar el se pierdea printre unelte, învățând din priviri:
unde se apasă,
unde se lasă liber,
unde se ascunde greșeala,
unde se simte ritmul.
Mai târziu, a înțeles că un sculptor nu lucrează niciodată singur.
Daltă, lemn, lumină, umbră – toate sunt personaje egale.
Artistul doar le orchestrează.
Cum a descoperit că moartea poate fi spusă cu umor
Cimitirul din Săpânța avea o personalitate proprie. Nu era un loc al suspinelor, ci un loc al adevărurilor spuse pe șleau.
Pentru Tincu, asta a fost cea mai mare provocare.
„Cum să spui o poveste grea fără să o urâțești?”, se întreba adesea.
Nu găsea răspunsul în cuvinte. Îl găsea în culori.
Albastrul îl învăța să ridice.
Roșul – să atragă atenția.
Galbenul – să lumineze.
Negrul – să așeze totul la locul lui.
A învățat că o cruce poate fi mai sinceră decât un discurs și că un epitaf bine scris poate spune despre un om mai multe decât o carte întreagă.
Oamenii satului deveneau personaje
Cu timpul, Tincu a început să observe oamenii cu ochi de povestitor.
Nu le vedea doar trăsăturile, ci ritmul, mișcarea, gesturile mărunte. Din fiecare aduna „scena” care urma să fie pictată pe lemn.
În Cimitirul Vesel, nimeni nu rămânea doar o fotografie pe o cruce.
Fiecare om devenea un personaj cu o replică finală, cu un rol în comunitate, cu o ultimă glumă spusă lumii.
Tincu făcea mai mult decât să sculpteze.
El interpreta vieți.
Umorul ca formă de sinceritate
Mulți confundă umorul din crucile lui cu intenția de a ironiza. Dar pentru Tincu, râsul era o formă de curaj.
Satul îl vedea adesea aplecat asupra lemnului, scriind câte un vers. Nu era poet în sensul clasic.
Era observator.
Știa că oamenii nu sunt sfinți și nici nu trebuie să fie.
Știa că un om este suma ridicolului și a frumuseții sale.
Știa că, spus cu blândețe, adevărul poate deveni suportabil.
Așa s-au născut epitafurile care nu judecau, ci dezvăluiau.
Atelierul – locul unde începe memoria
Atelierul său este o încăpere lungă, cu ferestre mici și cu lumina aceea nehotărâtă de Maramureș.
Pe pereți, unelte care par vii.
Pe masă, vopsele așezate ca niște condimente.
În aer, miros de lemn crud amestecat cu stofă veche și praf de piatră.
Acolo Tincu își petrecea orele.
Nu se grăbea niciodată.
Credea că un lucru care va dăinui nu poate fi făcut în fugă.
În atelier, timpul avea altă viteză.
Ucenicii – chipurile viitorului
De-a lungul anilor, mulți au trecut pragul atelierului lui Tincu.
Unii au stat o săptămână.
Alții o vară.
Unora le-a pus pentru prima dată daltă în mână, altora le-a pus încredere.
Dar adevăratul lui vis era simplu:
ca lemnul să nu rămână singur.
Avea darul de a învăța fără să predea.
Mulți au plecat din atelier cu altă privire asupra lumii, chiar dacă nu toți au devenit meșteri.
Crucea ca oglindă a comunității
Săpânța nu a devenit faimoasă întâmplător. Crucea este acolo un fel de contract între om și comunitatea lui.
Tincu știa că fiecare lucrare pe care o făcea trebuia să fie unică.
Nu doar prin culori, ci prin poveste.
Și mai știa ceva:
cine nu ascultă oamenii cât sunt vii, nu va putea să-i povestească după.
