DUMITRU SOFONEA

DUMITRU SOFONEA
Tezaur Uman Viu – 2015
Cojocar din Drăguș, Țara Făgărașului

O copilărie cu acul în mână și muntele în privire
În satul Drăguș, acolo unde muntele coboară în gospodării și unde oamenii au învățat de secole să trăiască după ritmul anotimpurilor, s-a născut, în 24 septembrie 1935, un copil care avea să devină una dintre cele mai puternice figuri ale meșteșugului românesc: Dumitru Sofonea, cunoscut de toți drept „Trașu”.
Era un copil de opt ani când tatăl său, tot Dumitru, l-a luat într-o după-amiază deoparte și i-a pus în mână acul și pielea de miel. I-a arătat cum se fac numerașele de pe cheptar, iar băiatul, încă neobișnuit cu migala lucrului, a primit și prima lui normă. Dacă nu o îndeplinea, nu avea voie să iasă la joc cu ceilalți copii. Nu ca pedeapsă, ci ca formă de disciplină: „Înveți, muncești și apoi te bucuri”. Așa începea drumul lui Trașu în meșteșugul cojocăritului — un drum care avea să îi marcheze destinul și să îi poarte numele mult dincolo de hotarele Țării Făgărașului.
În casa Sofonea, cojocăritul nu era doar o meserie, ci un fel de a fi. Tatăl său era deja un meșter recunoscut, apreciat până și de profesorul Dimitrie Gusti, care îl descoperise în Drăguș în timpul campaniilor de cercetare din perioada interbelică. În atelierele lor modeste, unde mirosea a piele, a vopsea și a lână proaspăt lucrată, băiatul a învățat temelia unei arte al cărei farmec avea să îl cucerească definitiv.

De la ucenic la meșter, din sat către lume
Pe măsură ce creștea, Dumitru Sofonea a înțeles că meseria moștenită nu era doar o îndeletnicire practică, ci un limbaj al satului, un fel de a spune cine ești și cine ți-au fost înaintașii. În Drăguș, cojocul nu era doar îmbrăcăminte, ci o carte deschisă a identității: cusături florale, motive geometrice, linii simbolice care povesteau despre familie, bucurie, sărbătoare și statut.
Dumitru a absolvit cele patru clase ale școlii elementare, dar adevărata lui școală a fost atelierul. Aici, printre unelte vechi și blănuri pregătite cu grijă, a exersat până când mâinile lui au prins ritmul firesc al cusăturii, până când fiecare model devenea reflex, până când frumusețea fiecărui cheptar îi confirma că a ales drumul potrivit.
Cu timpul, îndemânarea sa a atras atenția Cooperativei de Producție Meșteșugărească „Arta” din Brașov, unde a lucrat ani buni. În acea perioadă, portul popular încă avea loc în viața de zi cu zi, iar meșterii iscusiți era puțini. Dumitru Sofonea s-a remarcat imediat prin calitatea lucrului, prin precizia modelelor și prin respectul profund pentru tradiția locurilor.

Un meșter apreciat în toată țara
Munca lui a început să fie văzută și recunoscută în tot mai multe contexte. În 1959, a câștigat premiul I la expoziția Bienală de Artă Populară de la București. Zece ani mai târziu, în 1969, obținea același loc la Festivalul Concurs Internațional de Folclor „România”. A urmat apoi Medalia de Aur la Expoziția de Artă Populară din 1974 — unul dintre cele mai importante momente ale carierei sale.
Anii ’80 l-au găsit deja matur în meserie, sigur pe ceea ce face, recunoscut în rândul creatorilor populari. A primit diplome în Bulgaria, a fost numit membru al Academiei de Artă Populară și, mai târziu, al Academiei Artelor Tradiționale. În 2000, o plachetă jubiliară îi confirma încă o dată importanța în cultura tradițională românească, iar în 2002, Președintele României îi acorda Medalia Națională „Serviciu Credincios” în clasa a III-a — una dintre cele mai înalte distincții pentru un meșter popular.
Mulți i-au cerut cojoace: consăteni, oameni de cultură, vizitatori din toate colțurile țării. Printre cei care i-au purtat lucrul se număra și Tudor Arghezi, care îi trimisese o scrisoare de mulțumire.

Un atelier care a devenit loc de pelerinaj cultural
În Drăguș, atelierul lui Dumitru Sofonea era nu doar loc de muncă, ci și loc de glasuri, de povești, de trecere. Oamenii veneau să-l vadă lucrând, să-i ceară sfaturi, să învețe. De-a lungul anilor, Trașu a fost mai mult decât un meșter: a fost un martor al satului, un povestitor, un om care păstra în minte fiecare schimbare petrecută în comunitate.
Țesătura timpului a mers înainte, iar Dumitru Sofonea a continuat să coasă fără grabă, cu acea liniște care îi caracteriza întreaga viață. Miile de cheptare ieșite din mâinile lui au ajuns în case din toată România, purtate cu mândrie de oameni obișnuiți și de personalități de seamă. Fiecare dintre ele păstra o parte din sufletul satului Drăguș.

Moștenirea unui om care a lucrat o viață pentru frumusețe
Familia lui a fost parte din acest drum: soția, Valeria, care i-a stat alături întreaga viață, și copiii — Ioan, Maria-Aurica, Livia, Elena și Dumitru. Ei au crescut cu sunetul acului trecând prin piele, cu poveștile tatălui care vorbea despre semnificația fiecărui model, despre mândria de a duce mai departe o tradiție veche.
În 2015, Dumitru Sofonea a primit titlul de Tezaur Uman Viu. Era o recunoaștere firească pentru un om care, de peste jumătate de secol, înfrumusețase lumea prin meșteșugul său. Patru ani mai târziu, în 28 noiembrie 2019, la vârsta de 84 de ani, s-a stins. Dar atelierul lui continuă să povestească despre el, iar Drăgușul încă îl simte aproape.

O filă de istorie scrisă cu acul, fir cu fir
Cei care l-au cunoscut spun că Dumitru Sofonea a fost parte esențială din identitatea locului. Munca lui rămâne una dintre cele mai valoroase moșteniri ale Țării Făgărașului, iar cheptarele sale, răspândite în toată țara, vorbesc astăzi despre o artă pe care a dus-o la perfecțiune.
A fost, pentru sat și pentru România, unul dintre ultimii mari cojocari autentici. A lucrat nu doar haine, ci memorie. Nu doar modele, ci continuitate. Nu doar frumusețe, ci identitate.
Și, poate mai ales, a lucrat cu dragoste.
Acea dragoste care face ca un om să rămână — dincolo de timp — un adevărat Tezaur viu.