Rădăcini într-o familie de ceterași
Francisc-Vasile Rîza s-a născut la 22 februarie 1968 în Soporu de Câmpie, comuna Frata, într-o familie în care muzica nu era un hobby, ci o identitate. Tatăl său, Vasile Rîza, era unul dintre cei mai cunoscuți primași din zona Văii Largi, iar mama, Margareta, aducea în casă liniștea și ordinea unei gospodării țărănești.
În familia Rîza, vioara era obiect sacru. Sunetul ei însoțea sărbătorile, nunțile, clăcile și zilele obișnuite. Băiatul a crescut înconjurat de muzicanți, de repetiții, de hore și de cântări. Nu putea scăpa de muzică nici dacă ar fi vrut. Dar n-a vrut niciodată.
La șapte ani deja învăța vioara de la tatăl său. Apoi, în paralel, l-a ascultat cu religiozitate pe bunicul său, Ciurcui Francisc, ceteraș vestit în Soporu. De la ei a primit cele două direcții care aveau să-i contureze stilul: rigoarea tehnică a tatălui și focul interior al bunicului.
Primii pași pe scenă
Copilul de altădată a prins drag de vioară atât de repede, încât la paisprezece ani a fost trimis pentru prima dată să cânte la o nuntă tradițională. Era proba de maturitate pentru orice tânăr muzicant din zonă. Dacă treceai de prima nuntă fără să clatini ritmul, însemna că drumul în taraf îți era deschis.
Francisc-Vasile nu doar că a trecut proba, ci a uimit prin siguranța cu care a mânuit arcușul. Acolo, în noaptea aceea, s-a născut „Șandorică”, nume care avea să-l însoțească pe scene, la concursuri, în sate și la festivaluri.
În taraful tatălui
Tinerețea lui a însemnat drumuri lungi prin satele câmpiei, zile și nopți în care taraful condus de tatăl său era chemat la joc, la sărbători sau la evenimente mari. A cântat românești rare și românești iute, purtate, ponturi, hărțag și melodii de joc din Valea Largă, repertoriu vechi și bine definit, păstrat din generație în generație.
Pentru Șandorică, vioara nu era doar instrument, ci limbaj. Prin ea spunea ce nu putea rosti altfel. Îi plăceau nuanțele, schimbările de intensitate, pauzele care țineau oamenii în suspans. Publicul simțea asta și îl urmărea.
Anii aceștia au însemnat experiență, maturizare artistică și consolidarea locului său ca primaș. Când tatăl său n-a mai fost, taraful a rămas în mâinile lui — o responsabilitate care l-a onorat și l-a obligat.
Respectul pentru tradiția locului
Francisc-Vasile Rîza cântă astăzi exact așa cum au cântat tatăl și bunicul său. Nu modernizează linia melodică, nu adaugă artificii străine de stilul local, nu diluează ritmul, nu schimbă formulele care fac muzica câmpiei recognoscibilă.
Pentru el, tradiția este un legământ. Sunetul viorii trebuie să rămână curat, curgător și, mai ales, adevărat. A înțeles că rolul unui primaș nu este doar să impresioneze, ci și să păstreze.
De aceea, repertoriul său este astăzi considerat unul dintre cele mai fidele pentru zona Văii Largi.
Trofee și recunoaștere
De-a lungul carierei, Șandorică a adunat o serie impresionantă de distincții. Festivalurile de la Gherla, Târgu-Mureș, Valea Largă și Zau de Câmpie i-au confirmat talentul. A primit Marele Premiu „Arcușul de Aur”, Marele Premiu al Festivalului Trio Transilvan, premii I și II la concursuri dedicate tarafurilor și soliștilor instrumentiști, precum și numeroase diplome de excelență pentru contribuția adusă culturii tradiționale.
Însă, dincolo de trofee, cea mai importantă recunoaștere vine din partea oamenilor simpli. Când intră într-o sală și ridică arcușul, publicul tace.
Asta este măsura adevărată a unui primaș.
Meșter al generațiilor care vin
Ca în marile familii de muzicanți, Șandorică nu a păstrat meșteșugul doar pentru el. Își învață nepoții, își învață rudele, își învață elevii din sat. David Rîza, unul dintre nepoții săi direcți, este astăzi cel mai avansat ucenic și continuă stilul familial.
Pe lângă familie, Șandorică îi inițiază și pe alți tineri, precum Covaci Cristian din Cluj sau Gheți Mădălin din Soporu de Câmpie. Au mai fost și alții: Alex Ciurcui, Moldovan Șerban — tineri care, pentru o vreme, au avut privilegiul de a învăța vioara exact așa cum se cântă în Câmpia Transilvană.
În felul acesta, lanțul nu se rupe.
Privirea specialiștilor
Etnomuzicologii îl consideră astăzi unul dintre cei mai importanți urmași ai marilor viori țărănești din Transilvania. Stilul lui este comparat cu cel al lui Efta Botoca, Alexandru Țitruș, Ciurcui Francisc, Ion Albeșteanu, Alexandru Bidirel sau Florea Cioacă.
Vioara lui Șandorică are un timbru rar: curat, direct, cald și în același timp tăios, capabil să ridice un sat întreg la joc.
În ochii specialiștilor, el nu este doar un muzicant talentat, ci un continuator autentic al unui stil muzical greu de păstrat în vremurile de astăzi.
Tezaurul Uman Viu al Câmpiei
Titlul de Tezaur Uman Viu acordat în 2023 nu este o recompensă târzie, ci o confirmare a unei vieți dedicate.
Șandorică este mai mult decât un primaș. Este un liant între generații, un păstrător de repertorii vechi, un muzicant-călăuză care duce înainte sunetul unei întregi zone etnografice.
Astăzi, în Valea Largă, când arcușul lui începe să cânte, câmpia întreagă pare să prindă glas. Iar în acel glas se aud tatăl său, bunicul său și toți cei care, înaintea lui, au ținut vioara ca pe o lumină care nu trebuie, nicicând, să se stingă.
