GHEORGHE TĂNASE
Sculptorul care ascultă lemnul
Există oameni pentru care lemnul nu este doar materie, ci o prelungire firească a sufletului. În Oltenia, în satul Sârbii Măgura, un asemenea om s-a născut la 9 septembrie 1947: Gheorghe Tănase, meșter al formei, al răbdării și al tăcerilor care se lasă între loviturile dălții. De peste jumătate de secol, sculptura tradițională în lemn îi este limbă maternă, iar atelierul său — o lume în care tradiția respiră, se transformă și merge mai departe.
Îndrăgostit de libertatea tatălui său, Ion Tănase, cunoscător al rotăriei și dogăriei, copilul Gheorghe învăța într-o curte în care lemnul era viu. „Căuta cu barda altă față și altă față a lemnului”, își amintește el. Așa a văzut, încă de mic, că acolo, în fibra unui trunchi de nuc sau stejar, stă ascunsă o formă care nu așteaptă decât o mână curajoasă.
O chemare care nu i-a dat pace
Ani mai târziu, lăsând în urmă un serviciu sigur la CFR, Tănase și-a construit propriul atelier: un spațiu de libertate, muncă și creație. „Nu-mi găseam starea. Gândul meu era tot așa, să-mi fac un atelier acasă”, mărturisește el. Aici, printre scânduri, ciocane, bărzi și dălți, și-a regăsit liniștea. A început cu piese mici. Le sculpta singur, cu o curiozitate aproape copilărească, atent la fiecare muchie, la fiecare urmă de șlefuire.
Talentul său nu a trecut neobservat. Muzeograful Ilie Rada l-a descoperit și l-a adus la Școala Populară de Artă, unde meșterul și-a găsit adevărata rampă de creștere. În acest cadru, dar și în preajma altor meșteri de seamă ai țării, Gheorghe Tănase și-a rafinat tehnica, a cercetat muzee și case vechi, a studiat modele și stiluri, transformând experiența acumulată într-o voce proprie, recognoscibilă.
Meșteșugul vechi, purtat spre lumea mare
Arta sa nu s-a oprit niciodată în fața granițelor. A participat la expoziții și târguri în țară — la Craiova, Sibiu, Slatina, București —, dar și în afara ei: la sediul UNESCO din Paris, la Strasbourg, la Parlamentul European din Bruxelles, în Germania și Italia. Premii, diplome, distincții — toate acestea au venit firesc, ca o mărturie a valorii sale.
Pasiunea însă a rămas aceeași: căutarea acelei forme ascunse în lemn, care poate spune ceva despre sat, despre oameni, despre tradițiile care încă țin vie identitatea unei comunități.
Arta de a sculpta și arta de a transmite
Gheorghe Tănase nu este doar un creator, ci și un formator. În calitate de instructor la clasa externă de sculptură tradițională a Școlii Populare de Artă din Slatina, zeci de generații i-au trecut prin mâini. A predat tinerilor nu doar tehnica prelucrării lemnului, ci și un mod de a privi lumea: cu răbdare, disciplină și respect față de tradiția ancestrală.
Îi învață să atingă lemnul, să-i cunoască duritatea, fibra, mirosul. Le arată cum se lucrează o muchie, cum se caută unghiul potrivit, cum se găsește echilibrul între forță și delicatețe. Unii învață sculptură, alții arta țesutului, torsului, vopsirii naturale a lânii — pentru că meșterul, format în vatra satului și crescut printre meșteșuguri, stăpânește mult mai mult decât un singur domeniu.
Rădăcini adânci, ramuri largi
Dincolo de tehnică și îndemânare, ceea ce definește opera lui Gheorghe Tănase este fidelitatea față de autentic. A înțeles de la meșterul Nicolae Purcărea o lecție ce avea să-i marcheze întreaga carieră: nu copia niciodată, ci caută drumul tău. Această filozofie îl însoțește și astăzi, în fiecare lucrare pe care o începe.
În atelierul său, lemnul își spune povestea. Sculpturile lui — uneori obiecte utilitare, alteori lucrări de artă — sunt punți între generații. Sunt martorii unei tradiții pe care el a protejat-o și a dus-o mai departe, cu o modestie liniștită și cu o consecvență rară.
Un meșter, o școală, o moștenire
Pentru comunitatea din Olt, Gheorghe Tănase este mai mult decât un Tezaur Uman Viu: este un reper moral, un reper profesional și un păstrător al unei lumi care risca să se piardă. Prin creația sa, prin elevii formați, prin lucrările răspândite în țară și peste granițe, și prin felul în care privește lemnul — ca pe o ființă cu suflet — el a devenit o parte inseparabilă din patrimoniul viu al României.
Moștenirea sa continuă atâta timp cât există mâini care ating lemnul cu respect și ochi care caută, dincolo de formă, sensul tradiției.
