Maria Bucin – Femeia care a învățat satul să-și asculte sufletul
Drumul până la fântână
În Sânmihaiul de Pădure, sat ascuns între două dealuri blânde, oamenii o vedeau pe Maria Bucin înainte să o audă. Mergea legănat, cu pasul ei măsurat, purtând o găleată de apă ca pe o misiune și nu ca pe o corvoadă.
Cei mici spuneau despre ea că umblă „ca o poveste”, iar bătrânii dădeau din cap aprobator. Știau ei ce știau.
Pe uliță, Maria saluta fiecare suflet în parte, ca și cum nu trecea pe lângă oameni, ci pe lângă fire nevăzute care le uneau.
Între treburile casei și grijile fiecărei zile, avea un fel de a respira așezat. În sat se spunea că dacă vrei să știi cum o duce satul, te uiți la ea: dacă merge lin, e bine; dacă merge încordat, ceva urmează să se schimbe.
Casa în care cuvintele nu se temeau
Când intrai în casa Mariei Bucin, te lovea imediat liniștea. Nu liniștea goală, ci aceea densă, cu miros de lemn, pâine și aer răcoros. În colț, lângă sobă, era o cutie mică din lemn – acolo își ținea foile.
Nu le numea „poezii”.
Nici „scrieri”.
Spunea doar: „Astea-s gânduri puse să stea.”
Maria nu scria pentru alții. Scria ca să pună ordine în ce simțea.
Scria noaptea, uneori și dimineața devreme, când satul încă dormea.
Așternea pe hârtie ce observa la oameni, la animale, la anotimpuri. Uneori cu tristețe, alteori cu umor. Avea un mod de a vedea lumea în care nimic nu era „doar atât”. Fiecare lucru avea o poveste, iar fiecare poveste trebuia păstrată undeva.
Arta ei nu era în cuvinte, ci în privire
Maria Bucin nu era o poetă în sensul în care orășenii folosesc cuvântul.
Nu se străduia să fie lirică, nu lucra cu metafore, nu căuta imagini spectaculoase.
Dar avea o privire care vedea în profunzime.
O privire care știa să taie în două o situație și să scoată din ea exact esența.
Esența asta o punea pe hârtie, simplu, ca și cum ai așeza o ceașcă pe masă.
Unii spuneau că are dar.
Alții – că vede ce nu văd ceilalți.
Dar adevărul era și mai simplu: Maria Bucin era atentă.
Atât de atentă încât reușea să surprindă lucruri pe care noi ceilalți le trecem cu vederea.
Femeia care aduna oamenii fără să îi cheme
La sărbători, în curtea ei se strângeau vecinii, câteva rude, tinerii care voiau să stea la povești. Nu pentru că organiza ceva.
Pentru că avea o prezență care liniștea.
Povestea fără grabă, iar oamenii se așezau în ritmul ei.
Avea darul rar de a pune în cuvinte exact ce trebuie spus, nici mai mult, nici mai puțin.
Când trebuia o vorbă bună – o spunea.
Când trebuia tăcere – o păstra.
Când trebuia un sfat – îl dădea simplu, ca pe o bucată de pâine.
Așa ajunsese, fără să-și propună vreodată, reperul moral al satului.
Satul scris în carne și hârtie
Ceea ce o făcea unică nu era doar faptul că scria, ci felul în care scria satul.
Nu-l idealiza.
Nu-l judeca.
Îl observa cu ochii omului care îl cunoaște din interior.
Știa cum miroase lumina dimineții.
Știa cum se rupe o zi geroasă în sunet de zăpadă.
Știa cum vorbește un câine legat prea scurt.
Știa cum tremură mâna unui bătrân care își amintește.
Știa cum se adună un om după ce a pierdut tot ce iubea.
Când citeai ce scria Maria Bucin, simțeai că ai intrat într-o lume reală, nu una înfrumusețată.
Era un fel de a spune adevărul fără asprime, dar și fără menajamente.
Ritualul de a păstra ce altfel s-ar pierde
Pe hârtie, Maria nota multe lucruri care, pentru sat, erau firești:
cum se face nodul la funie,
cum se pregătește ciorba de buruieni,
cum se pune grinda „de noroc”,
cum se așază zestrea în ladă,
cum se plânge în șoaptă.
Aceste detalii, aparent mărunte, erau, de fapt, structura unei lumi.
Și ea știa că, dacă nu le scrie cineva, se pierd.
Nu acum.
Nu peste un an.
Dar peste o generație, da.
Și nimeni nu vrea ca un sat să rămână fără memoria lui.
Femeia care, fără să știe, a devenit poveste
Spre finalul vieții, mulți veneau la ea și îi cereau să le citească ceva.
Nu pentru frumusețea versurilor, ci pentru calmul cu care le rostea.
Avea un fel de a transforma un rând simplu într-un adevăr general.
Nu a spus niciodată că e scriitoare.
Nu a spus niciodată că face literatură.
Nu s-a gândit că va fi pusă în vreo carte.
Dar, fără să caute nimic, a devenit una dintre cele mai clare și sincere voci ale satului transilvănean.
O voce care nu venea din școli, ci din viață.
Din greutăți.
Din bucurii.
Din pierderi.
Din lumina ferestrei în care a scris o viață întreagă.
