Mariana Gligor
O viață trăită în suflul înalt al tulnicului
Rădăcini în Ţara Moților
În satele de munte unde sunetul tulnicului se împletește cu liniștea codrilor, numele Marianei Gligor a devenit, în timp, sinonim cu însăși identitatea acestor locuri. Născută la Vidra și mutată mai târziu la Câmpeni, Mariana a crescut într-un univers în care tradiția nu era un decor, ci respirația firească a fiecărei zile. În familia ei, tulnicul nu era un obiect, ci o voce — una transmisă din generație în generație, una care aduna oamenii și îi punea în legătură unii cu alții, cu muntele, cu destinul.
Părinții, Lucreția și Andrei Bîlcea, au fost primii care i-au deschis poarta spre această lume. Tatăl ei era un meșter recunoscut, un om care lucra lemnul cu răbdare și știință, lăsând în urmă tulnice care aveau să cânte în mâinile altora. În atelierul lui, fetița Mariana încerca pentru prima dată vibrația instrumentului. Iar mama și tulnicăresele din sat aveau să o învețe, treptat, subtilitățile unei practici ce cerea nu doar forță, ci și sensibilitate.
Primii pași spre un destin
Povestea Marianei Gligor ca tulnicăreasă începe la vârsta de doar șapte ani. Atunci, pentru prima oară, a urcat cu tulnicul la târgul de pe Muntele Găina, unul dintre reperele sacre ale Țării Moților. De atunci și până astăzi, nu a lipsit niciun an. La șezători, torcării, botezuri, înmormântări, la chemările din sat sau la urcările pe munte, prezența ei era nelipsită. Cântatul nu era doar o manifestare artistică, ci o participare firească la viața comunității.
În paralel, a început să descopere și taina costumului popular — nu doar ca piesă vestimentară, ci ca operă de artă. A învățat să țeasă, să coasă, să potrivească motivele tradiționale, să le dea continuitate. În timp, costumul pe care îl poartă când cântă la tulnic a devenit parte a identității ei, la fel de important ca instrumentul însuși.
Tulnicul – vocea muntelui
Tulnicul este, pentru oamenii din Apuseni, un instrument cu o încărcătură profundă. Folosit în vechime de femei pentru a transmite vești, avertismente sau chemări, tulnicul a fost, într-o vreme, un limbaj în sine. Chemările, cântările, răspunsurile se transformau într-un dialog purtat peste văi și dealuri.
Mariana Gligor a învățat toate aceste coduri sonore. Le-a memorat, le-a exersat, le-a transformat într-o artă. Tehnica interpretării la tulnic cere forță, o respirație specială, cunoașterea frazelor melodice moștenite și o abilitate rară de a transmite emoție doar prin vibrația lemnului. În mâinile ei, tulnicul nu cântă doar, ci povestește.
Se spune în comunitate că, uneori, sunetul tulnicului are efect vindecător. Mariana însăși a menționat acest aspect, vorbind despre vibrațiile care liniștesc, despre asemănarea dintre aceste cântări și descântecele vechi ori leacurile din plante. Pentru ea, însă, vindecarea pornește dintr-un loc mai adânc: acela în care tradiția devine identitate.
O viață între scenele lumii
Talentul său nu a rămas doar în hotarul satului. A participat, încă din adolescență, la numeroase evenimente culturale și competiții. La „Cântarea României”, a obținut de fiecare dată premiul I. A cântat în Belgia, Franța, Austria, Germania, Israel, Spania, Serbia și până în Canada — fiecare turneu purtând cu el un crâmpei din munții și tradițiile moților.
Târgul Ţării Tulnicelor, serbările de pe Găina, festivalurile folclorice din țară sau cele de peste hotare au devenit scene unde numele Marianei Gligor a fost rostit cu respect. Nu doar ca interpretă, ci și ca meșteră, creatoare de valori culturale și purtătoare de memorie.
Învățătoarea unei comunități
Moștenirea ei nu stă doar în ceea ce cântă sau creează, ci, mai ales, în oamenii pe care i-a format. De-a lungul anilor, peste zece generații de tulnicărese au învățat de la ea. Copii, vecini, nepoți, nurori — toți au primit de la Mariana această cunoaștere transmisă oral, după regula veche: întâi asculți, apoi repeți, apoi înveți să vorbești prin instrument.
În 2001, a fondat grupul de tulnicărese „Apusenii” din Câmpeni, pe care l-a condus și format cu răbdare. A făcut din acest grup un spațiu de continuitate, un loc în care tinerele învață nu doar tehnica unui instrument, ci și demnitatea de a aparține unei tradiții.
Privirea specialiștilor
Etnografi și profesori din centrele culturale ale țării au apreciat, în timp, contribuțiile ei. Unii au subliniat valoarea terapeutică a sunetului tulnicului, alții contribuția sa la păstrarea și promovarea portului popular autentic. În ochii lor, Mariana Gligor este mai mult decât o interpretă: este un liant între lumi, un reper cultural pentru Ţara Moților, o voce care nu s-a stins niciodată.
Un tezaur viu
Astăzi, când oamenii vorbesc despre ea, nu o fac doar în termeni de recunoaștere artistică. O privesc ca pe un simbol — al rezistenței tradițiilor, al muncii neîntrerupte, al curajului de a duce mai departe ceea ce alții ar fi lăsat în urmă. Pentru Mariana Gligor, tulnicul este mai mult decât un instrument. Este, pur și simplu, viața ei.
Iar prin această viață, un întreg colț de țară continuă să vibreze.
