NICOLAE MUNTEAN

NICOLAE MUNTEAN
Iconar
O viață între două lumi: meseria pământeană și chemarea către icoană
În Vinerea, un sat din județul Alba înnobilat de liniștea colinelor și de spiritul oamenilor harnici, se naște Nicolae Muntean, un copil care avea să crească între două registre aparent incompatibile: rigoarea muncii industriale și căutarea frumuseții sacre. De mic, își uimea învățătorii și colegii prin îndemânarea sa: lucra cu lemnul cu o siguranță nefirească pentru vârsta lui, cânta la muzicuță și la alte instrumente simple, construia lucruri după instinct, așa cum alții citesc sau respiră.
Ani mai târziu, viața îl duce spre meseria de strungar și proiectant, specializări pe care le va practica o bună perioadă în cadrul Liceului Industrial din Cugir. A lucrat cu seriozitate, cu disciplină și cu sentimentul clar că munca trebuie făcută temeinic, oricare ar fi ea. Însă, dincolo de toate acestea, în interiorul lui creștea o neliniște tăcută: nu era încă acolo unde trebuia.
Momentul de cotitură: întâlnirea cu icoana
În preajma anului 1989, la vârsta maturității, când cei mai mulți oameni se așază definitiv în ceea ce sunt, Nicolae Muntean simte că drumul lui trebuie să apuce o altă direcție. Nu a văzut niciodată pe cineva pictând o icoană de la început până la sfârșit, nu a avut un maestru în sensul strict, dar a simțit un îndemn interior, o chemare pe care o numește fără ezitare „miracol”.
Primele încercări nu au fost perfecte. A început să lucreze în ulei, căutând să prindă proporțiile, expresivitatea și lumina chipurilor sfinților. Învăța singur, revenea asupra lucrărilor, simțea că ceva îl conduce, că mâna îi este ghidată, că icoana nu este doar o imagine, ci o legătură cu un spațiu mai înalt. În drumurile sale către Laz, acolo unde familia Poenaru păstra cel mai vechi stil de iconografie pe sticlă, a primit îndemnuri și sfaturi de la Maria Deac Poenaru, marea iconară a zonei. Nu a fost o ucenicie formală, ci o întâlnire care l-a așezat definitiv pe traseul său interior.
Icoana ca rugăciune
Pe măsură ce anii treceau, Nicolae Muntean transformă pictura într-un ritual. Pentru el, icoana nu este un obiect decorativ, ci o „fereastră spre absolut”, un drum prin care omul simplu poate vorbi cu divinitatea. Fiecare lucrare e o formă de rugăciune, o încercare de a păstra vie o tradiție străveche a satelor transilvănene.
Atelierul său, o încăpere minusculă de doar zece metri pătrați, devine locul central al universului său. Acolo lucrează, schițează, desenează, pictează, sculptează în lemn, modelează rame, și tot acolo a adunat sute de lucrări. Alte trei încăperi din casă au devenit spații de expunere, un fel de muzeu intim, unde icoanele respiră una lângă alta, purtând, fiecare, timbrul unic al mâinii sale: delicatețe, echilibru cromatic, simțul proporțiilor și o căldură inconfundabilă.
Călătoria icoanelor în lume
Lucrările lui Nicolae Muntean au început să circule în expoziții, mai întâi în zona Transilvaniei, apoi în alte orașe importante: Alba Iulia, Sibiu, Deva, Timișoara, București. A participat la expoziții internaționale și a dus icoanele românești în afara țării, cum a fost cazul expoziției de la Bad Ischl, în Austria, unde stilul său a fost primit cu admirație. Prezența la Târgul Internațional de la Praga a fost un moment de maturitate artistică: patruzeci de icoane expuse, fiecare cu propria poveste, fiecare născută din aceeași nevoie lăuntrică de a da mai departe o parte din lumină.
Harul transmis mai departe
Deși lucrează în liniștea atelierului său, Nicolae Muntean simte o datorie față de tradiție și față de generațiile tinere. A colaborat cu Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti”, în programul „Vara pe uliță”, unde a predat copiilor primele noțiuni despre pictura tradițională pe sticlă. Multe dintre aceste întâlniri au fost pentru el momente de împlinire: copiii care privesc pentru prima dată printr-o icoană sunt, spune el, mai aproape de adevăr decât mulți adulți.
Cu toate acestea, marele său vis rămâne găsirea unui ucenic devotat, cineva care să primească meșteșugul nu ca pe o îndeletnicire, ci ca pe o formă de rugăciune. Până în acea zi, continuă să lucreze singur, cu răbdare, în atelierul său mic, înconjurat de instrumente, de culori și de liniștea care îi este necesară pentru a crea.
De ce Nicolae Muntean este Tezaur Uman Viu
Pentru că a reușit să transforme, la vârsta maturității, un har interior într-o misiune culturală.
Pentru că a dus mai departe iconografia pe sticlă, fără compromisuri și fără întrerupere.
Pentru că a transformat propria casă într-un spațiu de păstrare și transmitere a tradiției.
Pentru că a deschis porțile atelierului către tineri, încurajându-i să descopere frumusețea icoanelor.
Pentru că a demonstrat că tradiția trăiește atâta timp cât cineva o practică cu credință și cu dragoste.