NICOLAE PIȚIȘ
Rapsodul care a ținut în viață glasul muntelui
Rădăcinile unui glas rar
În Lăpușul Românesc, acolo unde lumina cade peste dealuri ca o respirație veche, iar pădurile își spun singure poveștile, s-a născut Nicolae Pițiș, cunoscut de săteni drept „Niculai al lui Iacob”. Era în 1939, un an în care nimeni nu bănuia că un copil abia venit pe lume va deveni mai târziu unul dintre cei mai prețuiți păstrători ai horei în grumaz. Crescut într-o familie simplă, agricultori obișnuiți cu munca pământului, Nicolae Pițiș a descoperit muzica nu în școli, ci în graiurile părinților săi, Dochia și Ion, care îl învățau cântecul odată cu mersul, cu respirația și cu rânduiala casei.
Avea doar cinci ani când a început să deprindă tehnica unică a horei lăpușene, un tip de cânt arhaic care cere nu doar voce și suflu, ci o anumită stare, o anumită înfrățire cu ritmul muntelui. Era la clăci, la nunți, la întâlnirile satului unde oamenii nu făceau diferența între bucurie și cântec. Totul era o formă de a trăi. Iar copilul Nicolae a învățat din aceste locuri că muzica nu e doar interpretare, ci și legătură cu cei care au fost înainte.
Drumul către a deveni vocea Lăpușului
În timp, deprinderea a devenit meșteșug, iar meșteșugul — destin. Pițiș cânta cu fluierul, cu trâmbița, cânta la nunți, cânta la sărbători, cânta atunci când alții încă nu înțelegeau cât de rară este vocea lui. Tocmai pentru că mare parte din creația populară se transmitea oral, existența unor oameni precum el era crucială. Era un depozitar viu, un om care nu învățase cântece de la oraș, de pe scenă sau de la televizor, ci direct de la sursă, din rândul comunității.
În Maramureș, Nicolae Pițiș ajunge să fie cunoscut pentru „horea în grumaz”, un mod de cânt arhaic, profund, în care vocea urcă și coboară lent, ca valurile unui susur de izvor. Cei care l-au ascultat spun că nu doar cânta, ci evoca. Întreg Maramureșul părea să vină la viață în glasul lui: pădurile, dealurile, dorurile, durerile, dragostea, toate vibrau în tonalitățile lui.
Festivalele au început să-l caute. Oradea, Timișoara, Satu Mare, Cluj, Brașov, București — oriunde mergea, oamenii simțeau că se află în fața unui om care nu interpreta folclor, ci îl trăia. Venea îmbrăcat în portul popular ca într-o armură a demnității sale, purtând în el o lume aproape neatinsă de modernitate.
Premii, recunoașteri și întâlnirea cu lumea
De-a lungul anilor, Pițiș a primit numeroase distincții, însă el însuși a privit recunoașterea ca pe un dar de care nu se lăuda. Titlul de Tezaur Uman Viu confirmă valoarea unui om care nu a schimbat niciodată esența cântecului moștenit. A primit Marele Premiu la „La poale de Țibleș”, a susținut concerte de muzică arhaică la Muzeul Țăranului Român și la Muzeul de Artă din Cluj, a cântat în fața unor săli în care oamenii ascultau în liniște, ca și cum s-ar fi aflat în fața unui altar al tradiției.
Pentru mulți, însă, poate cea mai importantă recunoaștere rămâne faptul că despre viața lui s-a realizat un film premiat internațional — „Lima-Hai / Hotarul dintre fân și cer” — o mărturie cinematografică despre un artist care nu și-a schimbat niciodată firea și rădăcinile.
Specialiștii în etnografie au scris despre puterea glasului lui, despre felul în care reușea să transforme o sală de concerte într-o reîntoarcere la satul românesc de odinioară. Cântecul lui crea atmosferă, nu spectacol. Evoca timpuri, nu simple note muzicale. Era, cum spunea un etnolog, o „mărturie a unui neam cu adevărat dăruit de Dumnezeu cu vocația creației”
Ucenicii unui maestru
Deși avea doar o clasă de școală, învățătura lui Pițiș era una de esență, neprelucrată, nealterată. Nu i-a păsat niciodată că nu a urmat studii muzicale. Pentru el, cântecul era suficient de mare încât să treacă peste orice formă de educație formală.
A simțit la un moment dat că nu poate lăsa totul să se stingă odată cu el. Așa că și-a luat discipoli. Printre aceștia, unul dintre cei mai cunoscuți este Grigore Leșe, care a învățat de la el între 1964 și 1967. Relația dintre cei doi a rămas una de adâncă recunoștință. De asemenea, Pițiș a format generații de fete, printre care s-a remarcat Maria Casandra Hauși, câștigătoare a Trofeului „Maria Tănase”, alături de care a cântat adesea pe marile scene.
Ion Pop, la rândul său, a preluat cântecele lui Pițiș și le-a dus mai departe, recunoscând mereu că rădăcina stilului său se află în glasul maestrului.
Nicolae Pițiș – un monument viu
La maturitate, prin tihnă, prin muncă, prin rânduială, Nicolae Pițiș devine unul dintre marii rapsod ai României. Nu pentru că și-ar fi dorit faima, ci pentru că a trăit cântecul ca pe o rugăciune. Fiecare doină îi era o spovedanie. Fiecare hore lungă suna ca o poveste pe care o știau doar cei ai locului. A purtat muzica în el ca pe un legământ.
Despre el s-a spus că este „românul declarat monument UNESCO”, o formulare care, deși simbolică, reflectă perfect dimensiunea patrimoniului pe care îl reprezenta.
În ochii celor care l-au ascultat, Nicolae Pițiș nu a fost doar un cântăreț, ci un spațiu, un timp, o stare. A fost întruparea a ceea ce are Maramureșul mai autentic.
Moștenirea unui glas care nu se va stinge
Nicolae Pițiș a dovedit că tradiția nu moare cât timp există măcar un om dispus să o ducă mai departe. El a fost acel om. Un rapsod, un agricultor, un dulgher, un om simplu, dar cu o forță de reprezentare pe care doar marile spirite o pot avea.
Comunitatea din Lăpușul Românesc îl privește ca pe un stâlp al identității locale. Iar lumea folclorului românesc îl consideră un vârf. Un punct luminos care va rămâne mult după ce glasul lui nu va mai răsuna pe scenă.