NICOLAE PURCĂREA
Sculptorul care a transformat suferința în artă
Un destin frânt, dar niciodată învins
Povestea lui Nicolae Purcărea începe în Șcheii Brașovului, într-o familie în care tradiția, credința și lucrul cu lemnul se împleteau firesc în viața de zi cu zi. Născut în 1923, într-o lume în care satul românesc era încă stăpân pe ritmul vieții, nimeni nu ar fi putut anticipa încercările care aveau să-l marcheze pentru totdeauna. A trăit două regimuri politice ostile, înfruntând ani lungi de temniță, bătăi, umilințe, foamete și frig. A trecut prin închisorile cele mai temute: Brașov, Pitești, Poarta Albă, Valea Neagră, Gherla, Craiova, Codlea, Periprava, Galați și Jilava, încheindu-și calvarul la Aiud.
În ciuda etichetelor impuse și a torturilor crunte, Nicolae Purcărea a reușit ceva rar: nu și-a pierdut nici credința, nici umanitatea. Forța aceasta interioară – inexplicabilă, poate – avea să devină temelia unei creații artistice care astăzi este considerată una dintre cele mai curate expresii ale tradiției românești.
________________________________________
Sculptura – limbajul libertății
După eliberare, răvășit fizic și sufletește, Purcărea și-a regăsit libertatea nu în lume, ci în lemn. Prima daltă a ținut-o în mână în temnița de la Alba Iulia, unde întâlnise tineri formați de părintele Anghel (Arsenie) Papacioc. A fost, după cum mărturisea el însuși, un miracol care i-a salvat mintea și i-a așezat sufletul. Lemnul, cu forma și fibra lui, i-a deschis calea către o altă realitate, un alt limbaj, un alt sens.
Sculptura i-a devenit tovarăș de viață – singurul care nu l-a trădat, nu l-a înfrânt, nu l-a rănit. În lemn a regăsit ordinea lumii pe care o pierduse. A început să cresteze furci de tors, linguri și lingurare, blidare și vase gospodărești, obiecte de cult precum cruciulițe și pristolnice, dar și arhitectură populară: pridvoare, scări, porți și mobilier șcheian cioplit cu migală. În toate lucrările lui se simte nostalgia copilăriei din Șchei, dar și disciplina interioară a celui care a supraviețuit infernului.
Purcărea nu doar sculpta; reconstruia simbolic lumea pe care închisorile i-au furat-o. Lemnul era spațiul lui de rezistență, locul în care ceea ce fusese distrus putea fi din nou întregit.
________________________________________
O casă deschisă și o școală tainică
În casa lui de pe strada Tocile din Brașov, sculptura nu era doar un meșteșug – era o pedagogie a libertății. Zeci și zeci de copii și tineri au trecut pragul atelierului său, învățând cum se ține dalta, cum se ascultă lemnul, cum se respectă tradiția și cum se păstrează liniștea în care se naște o formă.
În perioada în care a predat la Colegiul Național „Andrei Șaguna”, în cadrul Cercului Cultural „Minisatul Sfântul Andrei”, a format generații întregi în spiritul artei populare. Mulți dintre acești tineri nu au devenit neapărat meșteri, dar au purtat în ei pe viață lecția lui Purcărea: aceea că frumosul nu este un accesoriu, ci o necesitate interioară.
Cel mai important ucenic al său a fost însă propria nepoată, Zina Burloiu Manesă, astăzi un nume de referință în arta populară românească, cunoscută în Europa și dincolo de ocean. Relația lor artistică a fost una de continuitate firească – un fir care a legat o tradiție veche de secole de un viitor încă deschis.
________________________________________
Un om, o memorie, o mărturie
Nicolae Purcărea nu a lăsat doar sculpturi. A lăsat și o carte tulburătoare, „Urlă haita…”, un volum de memorii în care povestește cu luciditate și demnitate trauma colectivă a unei generații. Mărturia lui nu este una a durerii, ci a rezistenței. Este, în același timp, o completare esențială a lucrărilor sale în lemn: acolo unde sculptura tăcea, cuvântul ridica mărturie.
Specialiștii din domeniul culturii tradiționale l-au considerat un reper, un om de o noblețe greu de întâlnit, un artist care nu a rupt niciodată legătura dintre tradiție și transcendență. Pentru el, arta populară era „drumul care vine de la Dumnezeu și merge spre Dumnezeu”, un drum pe care și l-a asumat până la capăt.
________________________________________
Un reper pentru o lume care se rătăcește
Purcărea a trăit într-o epocă de mari confuzii, dar a rămas o figură limpede, un om fidel valorilor pe care le considera fundamentale: identitate, adevăr, simplitate, credință. A purtat cu mândrie costumul șcheian la toate târgurile și evenimentele la care participa, conștient că portul tradițional nu este un obiect, ci o prelungire a unei istorii vii.
Cei care l-au cunoscut povestesc scene impresionante: cum mergea cot la cot cu elevii săi, la colindat prin zăpezi care treceau de genunchi, prin cătunele Călimanilor; cum nu obosea niciodată, cum rămânea senin, prezent, în ciuda încercărilor prin care trecuse. Era, în felul său, un pilon într-o lume care se schimba prea repede.
________________________________________
Moștenirea unui om care a sculptat din propria suferință
Nicolae Purcărea a plecat dintre noi în 2015, la vârsta de 91 de ani. A lăsat în urmă o operă vastă, răspândită în colecții, case, muzee și în inimile celor care i-au trecut pragul atelierului. Dar, dincolo de acestea, a lăsat un model: modelul omului care nu renunță, care transformă trauma în creație, care găsește în tradiție un loc de refacere a lumii interioare.
Opera lui este, în ultimă instanță, o pledoarie pentru demnitatea omului și pentru frumusețea profundă a culturii populare românești.
Un testament al unei vieți trăite cu suferință, dar și cu lumină.
