PAVEL CABA
Meșterul care a învățat lemnul să cânte
Rădăcini într-o lume a lemnului
În Nereju, satul vrâncean care respiră tradiție la fiecare colț de gospodărie, meșteșugurile legate de lemn au fost întotdeauna parte firească din viața oamenilor. Acolo s-a născut și a crescut Pavel Caba, într-o familie în care lucrul cu lemnul nu era doar o îndeletnicire, ci un fel de a înțelege lumea. Tatăl său, lemnar priceput, lucra cu o siguranță și o migală care, pentru copilul de atunci, păreau echivalente cu magia.
Pavel l-a urmărit îndelung, fără să clipească, apoi a îndrăznit să se apropie. L-a rugat pe tatăl său să-l lase să pună mâna pe uneltele din atelierul gospodăriei, să simtă greutatea topoarelor, ascuțișul dălților, mirosul lemnului crud. Avea abia 10–12 ani. Dar curiozitatea lui era deja aceea a unui om care știa, fără să-și poată explica, că lemnul va rămâne drumul vieții lui.
Așa a început totul — cu întrebări simple: „Cum se face asta?”, „De ce așa?”, „Ce trebuie să urmez ca să nu greșesc?”. Răbdarea tatălui, combinată cu firea ambițioasă a copilului, au pus bazele unei ucenicii tăcute, dar decisive.
De la cioplit la instrumente care prind viață
Pavel Caba s-a format într-o civilizație a lemnului, unde fiecare esență avea rolul ei, fiecare formă își purta rostul și fiecare obiect arăta atât utilitatea, cât și un simț al frumosului transmis din generație în generație. De aceea, alegerea lemnului potrivit nu a fost niciodată o dificultate pentru el. Fag, paltin, stejar, brad — fiecare specie îi era familiară, iar în timp a ajuns să știe la ce se pretează fiecare.
În atelierul său, construit chiar în gospodărie, lucrurile au evoluat firesc. Pe măsură ce învăța și înțelegea mai multe, își făcea propriile unelte, adaptate propriului mod de lucru: topoare slefuite cu precizie, cuțitoaie pentru degroșat, rindele de diferite dimensiuni, burghie, fierăstraie, fiare pentru pirogravură, cal de dogărit, dălți și cuțite specializate pentru crestături fine. Încet, fără grabă și fără zgomot, și-a construit nu doar un atelier, ci un univers.
Din mâinile lui au început să iasă obiecte cu identitate proprie — tipare și păpușare de caș, cofe și cofițe decorate cu pui pirogravați, obiecte care purtau amprenta zonei și, mai ales, amprenta lui. Formele erau curate, mișcările precise, iar decorațiile se înscriau în continuitatea tradiției locale, fiecare având un cod simbolic înțeles de comunitate.
Primul fluier: începutul unei vocații
Dar un capitol aparte il reprezintă instrumentele muzicale tradiționale de suflat. La vârsta de 14 ani, copilul care învățase să taie și să cresteze lemnul a încercat ceva nou: să facă un fluier complet, de la zero. A lucrat metodic, urmând regulile bătrânilor meșteri ai zonei, conștient că un instrument nu înseamnă doar formă, ci și sunet.
Și apoi a învățat să cânte. Pentru el, a fost limpede că nu poți construi un fluier sau un caval fără să înțelegi respirația melodiei, vibrația lemnului, felul în care se formează sunetele. A preluat repertoriul zonei de la rapsozii locali, ascultând, repetând, exersând până când instrumentele lui au început să cânte cu adevărat.
Așa a ajuns în ansamblul de fluierași din Nereju. Iar mai târziu, în 1957, când s-a înființat Ansamblul Folcloric Tradițional „Chipărușul”, Pavel Caba a devenit unul dintre cei care purtau mai departe tradițiile muzical-ceremoniale ale Vrancei, ducând cu el sunetele dealurilor natale.
Un univers construit din tradiție și migală
Ani la rând, Pavel Caba a îmbinat în același atelier două forme de expresie: obiectele de lemn și instrumentele muzicale. Pentru el, nu existau granițe între funcțional și artistic. Fiecare obiect trebuia să fie util, dar și frumos. Fiecare instrument trebuia să sune bine, dar să păstreze identitatea zonei. Pentru el, frumusețea era dovada respectului față de tradiție.
De aceea, piesele sale au devenit recunoscute. Cofele, fluierile, cavalele, ocarinele, tiparele de caș — toate aveau o expresivitate specială, un echilibru între formă și funcție care făcea diferența între simpla manufactură și meșteșugul autentic.
Transmisia mai departe
Deși a trăit într-o epocă în care meșteșugurile se pierdeau treptat, Pavel Caba nu a lăsat tradiția să se stingă. A transmis tot ce știa în primul rând familiei sale. Fiica lui, Tudorița, a învățat de mică să țină cuțitoaia, să simtă textura lemnului, să recunoască esențele potrivite pentru tipare sau pentru instrumente. Ulterior, după ce s-a căsătorit, și-a adus soțul la „școala tatălui”. Așa s-a născut o nouă generație de meșteri, crescuți între unelte, lemn și tradiție.
Astăzi, cei doi — Tudorița și soțul ei — sunt meșteri-profesori la Centrul Cultural Vrancea, unde pregătesc elevi în arta crestăturilor și a instrumentelor populare. Este, poate, cel mai mare câștig: continuitatea.
Un Tezaur viu al Vrancei
În timp, Pavel Caba a acumulat nu doar respectul comunității, ci și recunoaștere la nivel național și internațional. A participat la festivaluri folclorice importante, în țară și în străinătate, a impresionat juriile prin măiestrie, naturalețe și autenticitate, iar obiectele ieșite din mâinile sale au fost apreciate ca exemple rare ale meșteșugului vrâncean tradițional.
Pentru el, însă, titlurile nu au fost niciodată esențiale. Ceea ce a contat a fost să ducă mai departe ceea ce a primit de la tatăl său și de la sat. Să lase în urmă instrumente care cântă și obiecte care vorbesc în limbajul lemnului despre identitatea locului.
Așa a devenit Pavel Caba Tezaur Uman Viu: nu prin declarații, ci prin forța exemplului. Prin tăcerea atelierului în care fiecare obiect era muncit cu răbdare. Prin gesturile simple, dar esențiale, ale unui om care nu a rupt niciodată firul dintre el și tradiție.
