PETRE FERARU

PETRE FERARU
Petre Feraru nu este doar un meșter. Este, în sensul cel mai pur al cuvântului, un purtător de sunet. În toate satele de munte există oameni care păstrează povești, dar foarte puțini păstrează și sunetul lumii în care au crescut. Petre este unul dintre ei. Fluierul, cavalul și tilinca nu sunt pentru el instrumente, ci limbi vechi, forme de comunicare cu muntele, cu oamenii și cu liniștea dintre două respirații.
Născut într-un cătun din Apuseni, într-o familie în care munca se împletea firesc cu cântarea, Petre Feraru și-a confecționat primul fluier la zece ani. Îl poartă încă în cutia lui veche de lemn sculptat — nu pentru că ar mai cânta la el, ci pentru că acel fluier, imperfect și crud, este dovada că meșteșugul îl alege pe om înainte ca omul să aleagă meșteșugul.
În satul lui, bătrânii nu vorbeau despre muzică. „Nu ziceau: învață să cânți”, își amintește el. „Ziceau doar: ascultă.”
Și Petre a ascultat. Pădurea. Oile. Furtunile. Pașii rar întârziați ai ciobanilor. Strigătul cocoșului de munte.
Apoi a încercat să reproducă sunetele. Întâi stângaci, apoi tot mai sigur, până când fluierul a devenit o prelungire a propriului său corp.
Meșter și muzicant în același timp
Petre Feraru nu s-a mulțumit niciodată doar cu a cânta. A simțit că dacă vrea să păstreze ceva autentic, trebuie să înțeleagă cum prinde viață un instrument.
Așa a ajuns să fie unul dintre cei mai respectați făuritori de fluiere, cavale și tilinci din țară. Lucrează lent, cu o precizie care pare mai degrabă un ritual decât un proces tehnic.
Spune că lemnul îți vorbește, dar numai dacă îl lași.
„Nu tai lemnul ca să-l fac fluier. Îl tai doar dacă simt că vrea să cânte”, explică el.
E un mod de a gândi care nu poate fi învățat din manuale. Deschide trunchiul, îl miroase, îl pipăie, îl lovește ușor cu unghia. Știe după vibrație ce poate deveni acel lemn. Un fluier luminos. O tilincă adâncă. Sau nimic — doar o bucată frumoasă de pădure.
Un meșteșug care moare dacă nu e transmis
Petre știe că lumea s-a schimbat. Știe că tinerii nu mai cresc printre oi, ci printre ecrane. Știe că sunetul muntelui nu mai e o nevoie, ci un lux.
Și totuși, nu se plânge niciodată. Dimpotrivă, crede că fiecare generație are dreptul să își descopere propria tăcere și propriul cântec.
De aceea a început, cu ani în urmă, să primească ucenici. Unii vin pentru o zi, alții pentru o vară. Puțini rămân. „Trebuie să ai răbdare. Și asta se învață greu”, spune el, cu un zâmbet în colțul gurii.
Dar cei care rămân înțeleg repede că Petre Feraru nu îi învață doar să sculpteze un instrument, ci să asculte lumea din jur.
Concertul din pragul casei
Există un moment pe care cei care îl cunosc îl povestesc ca pe un miracol mărunt:
când Petre iese în pragul casei, spre asfințit, și începe să cânte la tilincă.
Sunetul, lung și melancolic, pleacă pe vale ca o chemare ancestrală. Oamenii satului spun că atunci când cânți la tilincă în munți, pădurea nu se aude, dar ascultă.
Iar în acele seri, satul întreg pare să respire o dată cu instrumentul.
Recunoașterea ca Tezaur Uman Viu
Atunci când a primit titlul de Tezaur Uman Viu, Petre Feraru nu a fost nici surprins, nici copleșit.
„Nu e meritul meu”, a spus. „E meritul celor care m-au învățat fără să știe că mă învață.”
Dar recunoașterea a fost un semn firesc: pentru felul în care și-a dedicat viața păstrării unei tradiții fragile, pentru harul rar de a da viață lemnului și pentru generozitatea de a transmite mai departe o artă care altfel s-ar pierde.
Ce lasă în urmă
Petre Feraru nu crede în moșteniri materiale.
Crede în sunete.
În cele pe care le-a dus cu el prin pădure, în cele pe care le-a așezat în lemn, în cele pe care le-a dat mai departe ucenicilor.
Când îl întrebi ce își dorește pentru viitor, răspunde simplu:
„Să mai găsesc lemn bun. Și urechi bune.”
Poate că aceasta este esența unui Tezaur Uman Viu: nu doar să păstreze ceva vechi, ci să găsească în prezent oameni care să poarte mai departe ceva ce nu trebuie să moară.