Petru Borza – Olarul din Obârșa și lutul unei lumi care nu piere
Un început într-o iarnă grea
Petru Borza s-a născut la 6 decembrie 1932, în satul Obârșa, județul Hunedoara, într-o zi de iarnă aspră, sub semnul Sfântului Nicolae. În satul său, toată lumea îl știa drept „Pătru lu’ Vălean”, o poreclă moștenită, la fel ca meșteșugul. Tatăl său, cunoscut ca Vălean „Bujac”, era olar, iar mama sa, Victoria, era casnică, dar prezentă în toate treburile gospodăriei.
În copilăria lui Pătru, Obârșa era un sat al olarilor. Peste șaizeci de familii trăiau atunci din modelarea lutului. Oamenii își câștigau traiul din munca la roată, din arderea cuptoarelor și din drumurile lungi prin țară, unde vasele erau vândute sau schimbate pe cereale, făină, cartofi sau chiar pe îmbrăcăminte. Pentru o oală bună, obârșenii primeau două sau trei măsuri de mălai.
În acea lume, copilul Petru a crescut cu miros de lut umed, cu sunetul roții și cu lumina portocalie a cuptoarelor care ard ore în șir.
Formarea meșterului într-o comunitate de artizani
După opt clase făcute la Baia de Criș, tânărul Pătru a rămas acasă, învățând meșteșugul direct de la tatăl său. A lucrat mai întâi la pregătirea lutului, la căratul pământului, la amenajarea cuptoarelor – etape grele, dar esențiale.
Obârșa era un sat în care olăritul se învăța „cu ochii și cu mâinile”. Fiecare palmă de pământ, fiecare mișcare a roții, fiecare proces de ardere era supravegheat de bătrânii satului, care nu acceptau neglijențe.
În timp, Pătru a devenit el însuși unul dintre acei meșteri în care satul își punea încrederea.
Drumul lutului: din pământ până în cuptor
Pentru a lucra oale bune, meșterul mergea cu căruța câțiva kilometri până în locul numit Valea lui Opriș, unde scotea pământul de la adâncimi între unu și patru metri. Din acest lut, temperat, bătut și lăsat la „răcorit” în pivniță, se năștea o ceramică cu forme arhaice, specifice Țării Zarandului.
Procesul era întotdeauna același. Lutul era zdrobit pe scămoi – un scăunel special –, trecut prin malaxor și împărțit apoi în bucăți potrivite pentru mărimea vasului. Pe roată, sub mâinile meșterului, lutul prindea viață: se înălța, se rotunjea, se lungea, se subția.
După uscare, urma vopsirea cu caolin alb, cu pământ negru sau cu litargă galbenă. Ornamentica era simplă, cu motive geometrice, linii, vârstre sau brâuri alveolare, care dădeau identitatea ceramicii de Obârșa.
Apoi venea arderea: două etape, patru ore prima dată, șase sau șapte a doua oară, la peste nouă sute de grade. Cuptoarele erau construite din piatră și lut, iar în vârful lor, peste oalele așezate atent, erau puse cioburi – „hârburile” – prin care meșterul urmărea culoarea flăcării și starea glazurii.
Doar după ce vedea acel semn știa că vasul e „făcut”.
Un sat care trăia din oale
În anii tinereții sale, Obârșa era o comunitate pe cât de săracă, pe atât de solidară. Oamenii plecau cu căruțele pline, ocolind satele din Ardeal, din Banat și chiar din Oltenia, schimbând vasele pe tot ce le lipsea acasă. Era o lume a negoțului simplu, cinstit, în care oalele făcute de mâna unui om erau moneda de schimb.
Pătru Borza nu doar făcea oale: el ducea mai departe un sistem economic și social care definise satul timp de generații.
Meșterul nonagenar care încă lucrează la roată
La peste nouăzeci de ani, Petru Borza continuă să lucreze. Fiul său, Iulian, l-a însoțit ani la rând, învățând meșteșugul și ajutându-l să ridice cuptoare, să pregătească lutul, să modeleze vase.
Cei doi au participat la târguri de meșteșugari din Sibiu, Cluj, Deva, Craiova, Timișoara și din alte orașe, ducând cu ei tradiția satului lor. Muncesc împreună, povestesc vizitatorilor despre rostul oalelor, iar meșterul explică de ce vasele de Obârșa nu sunt lucioase și nu urmează moda: ele sunt „cum au fost de când lumea”.
Munca sa este apreciată de specialiști, care îl consideră un creator autentic, recunoscut de comunitate și de instituțiile culturale. Numeroase diplome și distincții stau mărturie unei vieți dedicate lutului.
Recunoaștere națională
În anul 2022, statul român i-a acordat titlul de „Tezaur Uman Viu”, o recunoaștere firească pentru ultimul mare olar din Obârșa, un sat care altădată fremăta de roți și de focuri de cuptor.
Un om și un meșteșug fără de moarte
Petru Borza rămâne un personaj emblematic al Țării Zarandului. În fața roții sale, timpul pare să curgă altfel. Vasele sunt create cu gesturi lente și sigure, cu respect pentru material, cu o înțelepciune dobândită în peste șapte decenii de lucru.
El reprezintă o lume care nu vrea să se stingă, o lume în care lutul nu este doar pământ, ci memorie, continuitate și identitate.
