Rafila Moldovan – Femeia care a transformat cântecul în destin
Există oameni care cântă. Și există oameni la care cântecul se naște odată cu ei, ca o respirație firească. Așa este Rafila Moldovan. O femeie simplă, dintr-un sat ascuns între dealurile Mureșului, care a ridicat doina la rang de rugăciune și jalea la rang de artă. O țărancă, după cum se numește ea însăși, dar una dintre acele țărănci rare, care au purtat în voce mai mult decât texte și melodii — au purtat memoria unei lumi întregi.
Născută la 19 octombrie 1939, în Idicel Pădure, într-o familie încercată de destin, Rafila a purtat toată viața amprenta unei copilării în care dragostea de cântec s-a împletit cu durerea pierderii. Tatăl ei, Mihail, erou dispărut la Cotul Donului în 1944, a lăsat în urmă nu doar absență, ci și un har transmis pe linie paternă — harul cântului.
Încă de mică, Rafila cânta oriunde se afla: la școală, pe ulițele satului, la muncile câmpului. Vocea ei, caldă și puternică, a devenit repede un reper, iar în clasa a V-a a ajuns conducătoarea corului școlii. Talentul ei nu a avut alt drum de urmat decât să crească.
Dar destinul avea să o pună la încercare. A rămas văduvă la doar 37 de ani.
„Mi-am dedicat viața copiilor… de durere și dor am început să compun poezii și cântece.” — mărturisirea ei rămâne una dintre cele mai sincere definiții ale modului în care arta populară se naște din viața trăită, din suferințe, din speranțe și din credință.
Cântecul ca formă de vindecare
După pierderea soțului, Rafila a început să scrie.
Nu pentru scenă, nu pentru public, ci ca să nu se stingă în ea durerile nespuse. Poeziile au devenit caiete, iar caietele — volume întregi: Poezii de suflet (2009), De necaz și voie bună (2011), Lumea de la început (2014), Parcă și pădurea plânge (2016), Mândru-i codru de stejar (2017) și De sub poale de Zăspad (2018).
Scrisul era a doua ei voce. Prima rămânea însă cântul.
La 24 de ani a urcat prima dată pe o scenă, la Căminul Cultural din sat. A cântat doine, balade și pricesne culese de la bătrânii satului — și publicul a înțeles imediat că în femeia aceasta nu este doar talent, ci memorie vie a locului. A continuat să cânte în toate împrejurările vieții satului: la șezători, la sfințirea troițelor, la nunți, la înmormântări, unde jalea ei devenea mângâiere pentru cei rămași.
Moștenirea care merge mai departe
Fiul ei, Mihai, i-a moștenit darul și duce mai departe cântecele mamei. Rafila nu a avut o „școală” formală de ucenici, dar a avut o viață întreagă de oameni care au învățat de la ea fără să știe: copii din sat, tineri care au auzit-o cântând, oameni care au citit versurile ei. A fost mereu o sursă de lumină, de tradiție și de firesc.
Rafila și scena lumii
Cu timpul, a devenit un nume cunoscut în lumea festivalurilor folclorice și a rapsozilor populari. A urcat pe scene din Banat până în Maramureș, din Reghin până în Țara Hațegului. A primit premii, distincții, diplome — Meritul Cultural Etnografic (2016), trofee la festivaluri, titluri din partea Academiei Artelor Tradiționale, premii speciale la concursuri dedicate bătrânilor rapsozi.
Dar pentru ea, recunoașterea nu a schimbat nimic.
Când a fost declarată Tezaur Uman Viu în 2018, a spus simplu:
„Sunt o țărancă și așa o să mor.”
Și în aceste cuvinte e ascuns nu un refuz, ci o demnitate: demnitatea de a rămâne loială rădăcinilor, de a păstra cântecul acolo unde s-a născut — în sat, între oameni, între lacrimi și bucurii.
Femeia care și-a transformat casa în muzeu
Unul dintre cele mai impresionante gesturi ale ei este transformarea propriei case într-un loc al memoriei, un mic muzeu în care a adunat obiecte, costume, amintiri și mărturii ale lumii tradiționale. Agerpres i-a dedicat un reportaj; televiziunile au filmat-o; jurnaliștii au numit-o „femeia care și-a transformat casa în muzeu”.
Și au avut dreptate.
Pentru că, în absența unei instituții culturale în sat, ea a devenit de una singură instituția.
Un destin simplu și mare
Rafila Moldovan nu a trăit niciodată pentru glorie, ci pentru rost.
A cântat ca să aline, a scris ca să vindece, a păstrat tradiția ca să nu moară. În viața ei, cântecul nu a fost hobby, ci necesitate — iar tradiția nu a fost patrimoniu, ci respirație.
Astfel de oameni sunt rari.
Ei nu doar că duc mai departe cultura, ci o țin vie.
Prin voce, prin gesturi, prin felul lor de a trăi.
Rafila este unul dintre acei rapsozi pentru care titlul de Tezaur Uman Viu nu este o medalie, ci o confirmare a unui adevăr: că arta cea mai pură se naște acolo unde omul rămâne aproape de lume, de pământ, de credință și de suflet.
