Rozalia Graur – Femeia care împletește lumea din papură
Există meșteșuguri născute din nevoie. Există altele născute din frumusețe. Iar uneori, foarte rar, există meșteșuguri născute din încăpățânarea de a păstra vie o lume întreagă. Rozalia Graur face parte din această ultimă categorie: oameni pentru care tradiția nu este o profesie, ci o formă de identitate.
Născută la 26 martie 1946, în Cîmpenița, un sat mic din inima județului Mureș, Rozalia vine dintr-o familie în care mâinile nu au stat niciodată. Ștefan și Polixenia, părinții ei, au învățat-o încă din copilărie — fără manuale, fără teorii — că papura nu e doar o plantă din baltă, ci o resursă, o poveste, un mod de a aduce ordine în lume.
De la ei a deprins această îndeletnicire. De la sat. De la bătrâni. De la ritmul simplu, dar precis, al vieții rurale.
Meșteșugul unei vieți întregi
Rozalia Graur nu este doar un meșter popular. Este o păstrătoare și transmițătoare de creativitate românească, un om în ale cărui degete papura capătă formă, sens și rezistență.
Din mâinile ei iau naștere coșuri pentru pâine, pentru cumpărături, coșuri pentru flori, papuci de casă, pălării, suporturi pentru oale, învelitori pentru sticle, sacoșe, ștergătoare și o mulțime de obiecte decorative — toate făcute cu o migală aproape ritualică.
Munca pare, la prima vedere, simplă. Dar oricine privește mai atent înțelege că împletiturile din papură sunt o formă de geometrie vie, care cere răbdare, precizie și o intuiție estetică nativă.
Procesul începe cu culesul papurii, apoi curățarea și uscarea ei. Urmează desfacerea tulpinilor, foaie cu foaie, sortarea pe categorii și alegerea secțiunilor potrivite pentru fiecare obiect.
Pentru creații delicate, Rozalia folosește doar „miezul și inima” papurii; pentru piesele gospodărești, cele mai groase tulpini. Totul este natural, totul este atent filtrat prin experiență.
Fiecare piesă e o lecție de răbdare. Fiecare obiect, o mărturie a unei tradiții care se stinge în multe sate, dar nu și în casa Rozaliei Graur.
O familie întreagă crescută în meșteșug
După ce a absolvit cele opt clase în satul natal, s-a căsătorit cu Gheorghe Graur — un om care i-a devenit nu doar soț, ci și ucenic. Sub îndrumarea ei, Gheorghe a devenit un meșter desăvârșit, iar atelierul lor de acasă s-a transformat într-un mic centru de artă populară.
Din căsnicia lor s-au născut două fete, Iren și Emese, ambele îndrăgostite de frumos și hotărâte să ducă tradiția mai departe.
Dar bucuria cea mare a Rozaliei o reprezintă cei patru nepoți, dintre care doi deja îi calcă pe urme, mânuind papura cu aceeași curiozitate și delicatețe cu care și ea învăța, odinioară, de la bătrânii satului.
Recunoaștere, respect și o viață de trudă
Prima mare ieșire a familiei Graur a fost la Muzeul Satului din București, în 1985 — un moment care le-a schimbat destinul. De atunci, sunt prezenți an de an la târguri, expoziții, festivaluri și tabere meșteșugărești din toată țara, devenind un reper pentru autenticitate și calitate.
Iuliu Praja, manager al CJCTEA Mureș, consemna despre ei:
„Pentru fiecare târg sau expoziție, soții Graur lucrează zi și noapte în atelierul de acasă… Sunt mândri că efortul lor nu este în zadar, iar produsele create de ei sunt apreciate și căutate în întreaga lume.”
Distincțiile nu au lipsit:
— Diplome de excelență la Sibiu, Golești, București
— Premii ale muzeelor și instituțiilor culturale
— Aprecieri pentru conservarea specificului zonal
— Numeroase recunoașteri pentru întreaga operă de creație.
Dar mai presus de toate, în 2014, Rozalia Graur a primit titlul TEZAUR UMAN VIU, onorând astfel o viață întreagă dedicată papurii — un material modest, dar transformat prin mâinile ei într-o formă de artă.
Meșterul care împletește timp, tradiție și suflet
Fotografiile din document — Rozalia lângă panoul de împletituri, Gheorghe lucrând alături de copii în atelierul Muzeului Satului, pălăria din papură lucrată fin (pagina 3) — sunt dovada unui lucru rar:
meșteșugul nu trăiește în obiecte, ci în oamenii care îl fac.
Rozalia Graur nu împletește doar papură.
Împletește timp.
Împletește continuitate.
Împletește răbdarea unei lumi care nu mai are răbdare.
Prin ea, satul mureșean continuă să respire.
Prin ea, tradiția nu devine muzeu, ci rămâne vie.
Iar prin titlul de Tezaur Uman Viu, România nu a făcut decât să recunoască ceea ce satul știa demult:
că în mâinile Rozaliei Graur, papura devine artă.
