SILVIA TECOANȚĂ
Țesut
________________________________________
Rădăcini într-un sat al meșteșugului
În Alțâna, pe Valea Hârtibaciului, acolo unde casele încă păstrează liniștea vechilor comunități săsești, iar gospodăriile respiră tradiție, s-a născut în 1940 Silvia Tecoanță. A venit pe lume într-o familie numeroasă, cu nouă frați, dar și cu un univers domestic în care rânduiala și lucrul mâinilor aveau un rost de nezdruncinat. A crescut printre fire și războaie de țesut, iar de la zece ani a început să învețe, firesc, ceea ce femeile din sat cunoșteau din moși-strămoși: arta țesutului.
Mama ei i-a fost prima învățătoare. Din priviri și din gesturi, din ritmul războiului care bătea în casă în seri lungi de iarnă, Silvia a prins tainele meșteșugului. Ceea ce la început părea doar o îndemânare s-a transformat treptat într-o chemare profundă, care avea să-i definească întreaga viață.
După căsătorie, și-a desăvârșit priceperea învățând de la bunica soțului ei. A găsit în această femeie o continuatoare a unei alte ramuri a tradiției, completând astfel cu răbdare ceea ce deprinsese de la mama sa.
________________________________________
O lume țesută din tradiție
Silvia Tecoanță a devenit, în timp, una dintre cele mai bune cunoscătoare ale artei textile tradiționale din zona Alțâna. Și-a păstrat mereu uneltele vechi, inclusiv piese de peste o sută de ani, moștenite prin linia femeilor din familie. Obiectele acestea nu erau simple relicve; pentru Silvia, ele erau dovezi vii ale continuității.
În mâinile ei, țesutul nu se reducea la utilitate — devenea expresie artistică. Trăistuțele confecționate de ea, fie „de duminică”, fie pentru hotar sau pentru ritualurile locului, purtau modele impecabil executate. Fețele de masă și țesăturile fine, „năvădite în flori”, îmbinau bumbacul și fuiorul în nuanțe luminoase de alb și crem. Alte țesături, precum „chindeaua” lucrată în două sau patru ițe, duceau mai departe estetica specifică zonei prin motive cromatice de negru, roșu și galben.
În aceeași măsură, Silvia Tecoanță realiza și piese vestimentare tradiționale ale Văii Hârtibaciului: ii, poale, șurțe cusute cu fir auriu, cătrințe cu colțișori, toate respectând cu strictețe identitatea locală. Era un meșter pentru care tradiția nu putea fi adaptată după gust; ea trebuia păstrată în forma ei autentică.
________________________________________
Ornamente cu memorie și identitate
Fiecare piesă ieșită din mâinile Silviei purta un limbaj vizual complex, alcătuit din motive vechi, uneori simbolice, alteori pur decorative, însă întotdeauna încărcate de semnificație locală. „Prescura”, „steaua”, „cruciulițele”, „ochiul și sprânceana”, „vârtelnița”, „potcoava”, „bujorul”, „cocorii”, „păianjenul” — toate acestea se regăseau în urzeala țesăturilor care împodobeau atât case țărănești, cât și interiorul locuințelor moderne.
Pentru că în sat încă se spunea că „o haină de duminică nu se spală, se grijește”, Silvia a păstrat tradiția unei munci făcute cu respect profund pentru fiecare obiect creat. Fiecare țesătură era rezultatul unui ritual: pregătirea firului, alegerea culorilor, țeserea atentă în război, respectarea modelului, verificarea fiecărei dungi sau simetrii.
________________________________________
O viață dăruită tradiției
Deși a urmat doar patru clase la școala primară din Alțâna și apoi o școală de meserii la Sibiu, unde a primit diploma de calificare în țesătorie, Silvia Tecoanță a ajuns una dintre cele mai respectate meștere din zona sa. Nu prin diplome, ci prin viața ei dedicată meșteșugului.
A primit recunoaștere la nivel național — inclusiv medalia „Serviciul Credincios” — și a fost primită în Academia Artelor Tradiționale din România. Dar pentru ea, adevărata răsplată rămânea dorința oamenilor de a-i învăța arta, precum și bucuria de a vedea că, măcar în parte, tradiția continuă.
________________________________________
Moștenirea transmisă generațiilor tinere
Silvia Tecoanță nu a lucrat doar pentru sine. Unul dintre cele mai importante aspecte ale activității sale a fost transmiterea meșteșugului mai departe. În casa ei, la două războaie de țesut, s-au format de-a lungul vremii zeci de fete din sat. Alături de nepoții ei, Simona Frunze și Ovidiu Gînfălean, au parcurs aceleași etape ale învățării: răbdarea, respectul, înțelegerea rostului tradiției.
Era conștientă că lumea se schimbă, că interesul pentru ștergare, fețe de masă sau piese de port scade. „Mai încercăm și noi să transmitem tradiția la copii, că altfel s-ar pierde…”, spunea ea cu sinceritatea omului care știe cât valorează fiecare fir din țesătura satului românesc.
________________________________________
De ce rămâne Silvia Tecoanță un Tezaur Uman Viu
Pentru că într-o lume în schimbare a păstrat neschimbat un meșteșug vechi.
Pentru că a continuat tradiția în forma ei autentică, fără compromisuri.
Pentru că a făcut din țesut o artă și din arta aceasta o formă de identitate.
Pentru că a transmis mai departe ceea ce altfel s-ar fi pierdut.
Pentru că, prin mâinile ei, Valea Hârtibaciului și-a păstrat culorile, modelele și amintirile.
