Teodora Purja – Glasul singurătății și al memoriei, horitoarea cu noduri din Agrieș
Există voci care cântă.
Există voci care povestesc.
Și există voci care vindecă.
Teodora Purja face parte dintre acestea din urmă — o horitoare rară, una dintre ultimele păstrătoare ale horei cu noduri, un stil arhaic care vine din adâncul timpului și din rădăcina omului maramureșean și năsăudean.
Născută la 22 noiembrie 1941, în Agrieș, comuna Târlișua, într-o familie în care credința, cântul și munca mergeau împreună, Teodora și-a găsit glasul în intimitate, în gospodăria părintească, în bătătura casei, acolo unde a cântat prima dată alături de bunica sa.
Copilăria unei familii care cânta
În casa Purja, aproape toți cântau.
Tatăl, Simion Cătuna, era diac la biserică; fratele ei mai mare, Grigore, a devenit și el diac, iar tradiția continuă astăzi prin fiul său.
De la tată a învățat cântările bisericești.
De la bunică — taina horei cu noduri.
De la mama — arta țesutului și cusutului, iar suveica și acul parcă țineau ritmul glasului lor.
Vara, toți erau la câmp. Toamna, la desfăcat porumbul.
Seara, după ce munca se încheia, oamenii din sat se strângeau, horeau, jucau, strigau împreună.
Acolo, între ei, Teodora și-a antrenat vocea, curajul, dar mai ales simțul adevărului unui cântec:
că el se cântă „atunci când îți vine”, nu la comandă.
Horea în grumaz – un stil rar, aproape dispărut
Agrieșul, satul care a dat lumii pe Liviu Rebreanu, se află la granița Năsăudului cu Maramureșul și Țara Lăpușului — teritoriu în care doina a luat forma ei nordică, horea în grumaz.
Este o tehnică interpretativă aparte:
— redare guturală,
— lovituri de glotă,
— „noduri” sonore,
— inflexiuni asemănătoare cântului samanilor siberieni sau al triburilor polineziene.
Teodora Purja nu doar că o stăpânește.
Este singura din județul Bistrița-Năsăud care o mai păstrează în forma ei pură.
Este un monument viu al unei arte care altfel s-ar fi pierdut în liniștea satelor.
Prima scenă: codrul
Prima dată a cântat în curtea casei părintești, iar primii spectatori au fost animalele, păsările, copiii și bunica.
Pentru Teodora, scena nu a fost niciodată doar un podium.
„Prima scenă pe care am pășit mi-a fost codrul.”
În această frază e surprins tot universul ei: cântecul vine din natură, din intimitate, din nevoia de a spune ceva lumii.
Abia din 1980 a început să participe la festivaluri, dar nu s-a schimbat.
A cântat mereu așa cum cânta acasă: în ritm propriu, după respirația inimii.
Festivalurile unde a fost prezentă sunt printre cele mai reprezentative:
— „La Poale de Țibleș”,
— „Prin Muzică la Obârșii” (Buzău),
— „Festivalul Doinei” (Chișinău),
— Festivalul Cărții Transilvania (Cluj).
O voce imprimată în fonotecile României
Specialiștii au știut imediat că Teodora nu e o simplă interpretă.
Etnologii, realizatorii radio și artiștii recunoscuți i-au căutat glasul.
În 1987, vocea ei a fost imprimată în fonoteca Radio România de către Gruia Stoia.
Au urmat înregistrări cu:
— episcopul Macarie Drăgoi (Radio Renașterea),
— marele artist Grigore Leșe (TVR).
Grigore Leșe spunea despre horea de unul singur că este cea mai pură formă de artă — iar Teodora Purja este întruchiparea ei.
Menuț Maximinian, directorul ziarului „Răsunetul”, scrie astfel despre ea:
„Este o femeie care horește de una singură de când se știe.
Acum cântă pentru a-și astâmpăra singurătățile.”
Iar Grigore Sâmboan o numește „o veritabilă școală pentru interpreții de folclor”.
Mulți îi calcă pragul, o ascultă, învață.
Fiica ei, Lenuța, și nepotul Sergiu sunt deja continuatorii acestei arte rare.
Teodora Purja – un Tezaur care a trecut peste hotare
Ceea ce e unic la Teodora este că a dus horea cu noduri nu doar în fonotecile României, ci și în afara țării.
A cântat la Paris, în fața unui public care poate nu înțelege limba, dar înțelege vibrația, intensitatea, forța arhaică a glasului său.
Și totuși, pentru ea, cea mai adevărată scenă rămâne casa.
Bătătura.
Toarcele lângă care și-a însoțit glasul.
Câmpul, unde a cântat în copilărie.
Codrul, unde a auzit primul ecou.
O artă a singurătății asumate
Teodora Purja nu cântă pentru aplauze.
Nu cântă pentru public.
Cântă pentru că altfel n-ar putea trăi.
Cântecul ei e mărturie.
E vindecare.
E un pod între lumi: între copilăria străveche a satului românesc și prezentul unei lumi care uită repede.
Horea cu noduri este una dintre puținele forme de autenticitate rămase neatinse de modernizare — și asta datorită ei.
O femeie care cântă exact „când îi vine”, cu aceeași voce de acum 70 de ani, pe care timpul nu a învins-o.
Un Tezaur Uman Viu prin și pentru ceea ce este
În 2018, Teodora Purja a primit titlul de Tezaur Uman Viu.
Nu pentru o carieră, ci pentru un fel de a fi.
Pentru o viață în care cântecul a fost parte din muncă, din credință, din familie, din dor și din viață.
Teodora Purja nu este doar o horitoare.
Este un reper.
O amintire vie a felului în care românii își alinau sufletul.
O voce rară, cu vibrație de munte, de codru, de lumină.
Nimeni nu mai cântă ca ea.
Și poate nimeni nu va mai cânta vreodată.
