Traian Davidean – Meșterul care a înnobilat cojocăritul
Începuturile unui meșteșug rar
Traian Davidean s-a născut într-un sat bucovinean în care meseriile se transmiteau firesc, din curiozitatea copilului și migala bătrânilor. Încă din primele sale amintiri, pielea, lâna și mirosul de ateliere încălzite de sobă au făcut parte din universul său. Nu l-a îndemnat nimeni în mod explicit să devină cojocar; a ajuns acolo prin atracția naturală pentru lucrul bine făcut, pentru ordinea pe care doar un meșter adevărat o poate da unui material dificil.
Arta lucrului desăvârșit
În atelierul lui Traian Davidean nu exista compromis. Fiecare bucată de piele era aleasă cu atenție, curățată, tăbăcită, uscată și pregătită cu o răbdare pe care doar un om obișnuit cu ritmul naturii o putea avea. Privindu-l la lucru, ai fi avut impresia că timpul se suspendă. Cusătura nu era niciodată doar o linie; era o declarație de respect față de tradiția pe care o continua. Fiecare haină trebuia să fie funcțională, durabilă, dar și frumoasă, pentru că, în viziunea lui, estetica era tot o formă de moralitate.
Modele care spun povești
Traian Davidean nu copia nicicând tipare. Modelele lui, cusute adânc în blană, aveau personalitate proprie. Ghirlande, flori, linii curbe inspirate din vegetația muntelui – toate se nășteau din observația directă a naturii. El considera că haina tradițională trebuie să păstreze în ea o parte din locul în care se naște. Fiecare ornament era așezat pentru a sublinia croiul, dar și pentru a transmite o poveste. Așa se face că lucrările lui erau recunoscute imediat, fără să fie nevoie de semnătură.
Formarea ucenicilor
Deși nu a avut o familie numeroasă, Traian Davidean a format o generație de tineri care au trecut pragul atelierului său pentru a învăța meseria. Nu era un profesor în sensul formal; era un exemplu. Îi învăța tăcând, lucrând, punând în mâinile lor un ac, un cuțit sau o bucată de piele. Cei care rămâneau învățau nu doar tehnica, ci și filosofia lui: un cojocar nu își bate joc de material, nu grăbește cusătura și nu livrează niciodată o piesă în care nu crede.
Recunoașterea unui destin
Traian Davidean nu a urmărit distincțiile, însă acestea au venit firesc. Oamenii locului îl considerau demult un reper. Haina lui era cerută la sărbători, la nunți, la hramuri, la momentele importante ale comunității. Pentru mulți, el devenise simbolul unui meșteșug pe cale să dispară, dar pe care îl ținea în viață cu o naturalețe dezarmantă.
Recunoașterea oficială a venit târziu, dar n-a schimbat nimic în felul lui de a fi: a continuat să lucreze în același ritm, în același atelier, cu aceleași unelte, ca și cum titlurile nu l-ar fi vizat niciodată.
O viață trăită în haină tradițională
Traian Davidean purta mereu ceea ce lucra. Nu din mândrie, ci din convingerea că meșteșugarul trebuie să fie primul care respectă obiectul muncii sale. Spunea adesea că omul trebuie să plece din lume la fel cum a trăit: cu demnitate, cu simplitate și cu ceea ce este al său.
În această credință stă, poate, esența destinului lui: a fost un om pentru care meșteșugul nu a fost profesie, ci identitate.
