VALER BURZO
Rapsodul care își cânta dorul printre dealuri
Un glas venit dintr-o istorie lungă de oameni ai locului
În Suciu de Sus, sat din Țara Lăpușului în care pădurile își schimbă culoarea odată cu anotimpurile, iar casele par să păstreze ecoul generațiilor trecute, numele lui Valer Burzo este rostit cu respect. A fost cunoscut și sub numele vechi al familiei — Valeriu Măriuchii Rejoaiei — un nume care spune, în sine, povestea unei stirpe vechi, atestate încă din secolul al XV-lea. Dintr-o tradiție de oameni liberi, de gospodari și țărani care au știut să ducă mai departe pământul și rânduiala, Valer Burzo a fost, vreme de decenii, unul dintre cei mai importanți purtători ai cântecului lăpușean.
Născut la 29 aprilie 1936, într-o familie în care cântul era la fel de firesc ca munca câmpului, a crescut într-o lume în care „a hori” nu era spectacol, ci mod de a respira. Pentru el, cântecul n-a fost niciodată o podoabă, ci o întâmplare inevitabilă a sufletului. „Omul nu poate cânta dacă nu simte o durere… eram singur cuc prin pădure și mi se făcea dor și cântam”, spunea el, într-o mărturisire care rezumă întreaga lui viață.
Copilărie cu glas de doină
Cum se întâmplă adesea în satele transilvănene, primul lui învățător a fost chiar mama, de la care a învățat nu numai melodiile, ci și modul firesc, ritualic, de a se raporta la cântec. În casă, în vremea copilăriei, doina nu era o artă, ci o prelungire a vorbirii. De mic, Valer a prins de la cei mari obiceiul de a hori în grumaz — un fel de cânt cu noduri, specific Țării Lăpușului — tehnică grea, ce vine din bătrâni și nu poate fi deprinsă fără sensibilitate și rânduială interioară.
În acea lume a copilăriei, portul popular era purtat cu demnitate, iar jocul și cântecul se legau firesc de viața de zi cu zi: la șezători, la hore, la muncă, la sărbători. De atunci, Valer Burzo a înțeles că nu poate exista om fără cântec, că glasul omului e felul în care acesta își spune durerile și bucuriile.
Rapsodul care nu a renunțat niciodată la cântec
Odată cu maturitatea, viața i-a adus muncile grele ale satului: a fost mecanic de utilaje, agricultor, staroste de nuntă, un om priceput la toate, dar peste aceste ocupații se ridica mereu cântatul. Fie că muncea în pădure, pe câmp sau că mergea la nunți, glasul lui era nelipsit. Cânta când îi era dor, cânta când simțea o apăsare, cânta când își aduna gândurile — și cânta, mai ales, pentru a păstra o lume pe cale să se stingă.
Horea lui — plină de noduri, prelungă, adâncă — vorbea despre suferință, despre dor, despre dragoste, despre tristețe, dar și despre bucuria simplă a vieții. El nu interpreta cântecul, ci părea că îl scoate din adâncul pământului. De aceea, cei care l-au ascultat spun că glasul lui aducea cu sine atmosfera dealurilor, a izvoarelor, a drumurilor de țară, a oamenilor abuiați de vreme. Era o lume întreagă cuprinsă în felul lui de a cânta.
Un om pentru care tradiția era un drum firesc
Rapsodul a purtat întotdeauna costumul popular cu o eleganță naturală. Nu îl îmbrăca pentru scenă, ci pentru că făcea parte din ființa lui. Pentru Valer Burzo, tradiția nu a fost niciodată un motiv de laudă, ci o datorie interioară. A rămas credincios cântecului până la capăt, chiar și atunci când glasul nu îl mai asculta, când vârsta îi îngreuna respirația, când puterea părea să se ducă.
Până să plece dintre noi, în anul 2017, a rămas un simbol al Țării Lăpușului. Prezența lui la evenimentele culturale ale zonei era mereu o bucurie: de câte ori apărea, oamenii știau că vor auzi o doină „ca altădată”, o horă care păstrează urmele lumii vechi.
O moștenire care nu se pierde
Dincolo de cântec, Valer Burzo a dus mai departe ceva mult mai greu de învățat: starea din care se naște cântecul. A transmis copiilor și nepoților dragostea pentru folclor, iar în satul Suciu de Sus există încă oameni care își amintesc cum a învățat lumea să cânte fără rușine, cu inima deschisă.
Specialiștii în etnografie spun despre el că a reușit ceea ce puțini mai pot: să păstreze firescul cântecului tradițional, fără să îl transforme în spectacol. În interpretarea lui, doina își păstra locul natural, departe de scenă, departe de lumini, încărcată de sens și de intimitate.
Un reper pentru tot ce înseamnă autenticitatea lăpușeană
Corina Isabella Csiszar, etnolog, spunea despre el că reușea să creeze, în orice împrejurare, „o imagine vie a dorului, o atmosferă care trezește cele mai profunde sentimente”. Și nu era doar o impresie: oricine l-a ascultat măcar o dată își amintește vibrația aspră și caldă a glasului, felul în care vorbele lui păreau să coboare dintr-o altă vreme.
Valer Burzo nu a fost doar un rapsod; a fost un păstrător al unei lumi. Cântând, a salvat o parte esențială din identitatea Țării Lăpușului. Iar moștenirea lui — doina, horea, felul de a spune durerea — rămâne astăzi printre cele mai curate forme de patrimoniu viu din nordul țării.
