VASILE UNGUREANU
Un fluieraș al obcinilor, păstrând sunetul munților în oameni
Rădăcini în muzica pastorală
În satul Pâraie din comuna Mălini, acolo unde pădurile urcă în trepte spre Obcina Stânișoarei și unde dealurile par că își țin respirația pentru a asculta sunetul vântului, s-a născut Vasile Ungureanu. Lumea îl știe ca pe un om al naturii, un silvicultor a cărui viață a fost legată de pădure, dar și ca pe unul dintre cei mai respectați interpreți ai instrumentelor pastorale tradiționale din zona Bucovinei.
Născut pe 14 august 1952, într-o familie simplă, cu rădăcini adânci în tradițiile Mălinilor, Vasile Ungureanu a descoperit fluierul nu ca pe un obiect, ci ca pe o prelungire firească a propriei respirații. La doar opt ani, stând prin gospodărie sau în grădină, asculta cum tatăl, unchii și bătrânii satului făceau să răsune lemnul în melodii ce păreau desprinse din pădure. A încercat la rândul său câteva sunete, iar instrumentul l-a „recunoscut” imediat. De atunci, totul a mers firesc.
Muzica obștei, cântată pentru oameni
În adolescentă, la 15 ani, Vasile nu doar cânta — își construia singur fluierele. Într-o vreme în care puțini mai aveau răbdarea de a lucra obiecte cu propriile mâini, el modela lemnul cu grijă, știind că instrumentul nu va fi doar un obiect, ci o voce. A cântat la hore, la baluri, la serbări școlare, apoi la petrecerile oamenilor din sat, unde fluierul trebuia să se îmbine cu bucuria sau tristețea celor prezenți.
Mai târziu, când a ajuns cioban în munte sau când însoțea o ceată de păstori, fluierul a devenit un fel de tovarăș permanent. Uneori era singura voce în liniștea obcinii; alteori acompania pașii încetiniți ai oilor sau răspândea melancolia unei seri de vară peste crestele înalte.
Dar tot fluierul îl chema și la înmormântări, unde, după tradiție, instrumentul trebuia să vestească plecarea unui om către lumea de dincolo. Vasile cânta nu doar la fluier, ci și la trâmbiță, iar când era nevoie, acompania bocitoarele — o practică veche, păstrată cu seriozitate în satele Bucovinei.
De pe cărările munților, pe scenele lumii
Talentul său nu a rămas neobservat. Au urmat festivaluri, concursuri, spectacole, deplasări în țară și în afara ei.
La Ateneul Român, în 1976, obține locul I ca solist la caval — un moment care a schimbat pentru totdeauna modul în care era perceput în comunitate.
Alături de Grupul vocal-instrumental „Obcina Stânișoarei” din Mălini, Vasile a participat la numeroase festivaluri naționale și internaționale. Din rezultatele lor fac parte:
• titlul de „Formație consacrată a județului Suceava” la Festivalul „Comori de suflet românesc”,
• apariții la „Întâlnirile Bucovinene” din Ucraina, Polonia și Republica Moldova,
• participarea la Festivalul Internațional al Obiceiurilor de Iarnă de la Strasbourg.
Pentru cine l-a văzut cântând, devine repede clar că Vasile Ungureanu nu interpretează o melodie — el povestește locul. Fiecare piesă are în ea o suflare de munte, un ecou de pădure, o chemare veche, care vine de departe.
O moștenire învățată în familie
A învățat totul acasă, în familie. Tatăl, unchii, străbunicul Toader — toți au fost fluierași sau ciobani care cunoșteau temeinic instrumentele pastorale. La ei a văzut pentru prima dată cum un cântec poate schimba starea unui om, cum poate însoți un ritual, cum poate spune o poveste acolo unde cuvintele nu ajung.
Această linie familială, trecută din generație în generație, îi conferă lui Vasile nu doar pricepere, ci și o responsabilitate profundă: aceea de a nu lăsa moștenirea să se piardă.
Dăruire pentru generațiile tinere
Conștient că satul se schimbă, iar tradițiile riscă să se stingă, Vasile Ungureanu a devenit un mentor pentru tineri. În cadrul Grupului „Obcina Stânișoarei”, a format trei fluierași tineri și încă patru începători din sat, pe care îi învață nu doar tehnică, ci și spiritul cântecului.
Repetițiile au loc fie la casa lui, fie la Căminul Cultural, unde tinerii se întâlnesc regulat, învățând melodii vechi, dansuri tradiționale și obiceiuri păstorite cu grijă.
Este un profesor cu răbdare, dar și cu exigență: „Nu-i destul să cânți bine; trebuie să simți ce spui prin instrument”, obișnuiește el să explice.
Un om pentru care cântecul este felul natural de a fi
În comunitate, Vasile Ungureanu nu este doar un interpret, ci un reper. Este chemat la evenimentele importante din sat, este ascultat cu respect, iar cântecele lui însoțesc oamenii în cele mai diferite momente ale vieții lor.
Fluierul lui a auzit toate anotimpurile satului Pâraie: nunți, botezuri, seri de lucru, serbări, dar și clipe grele de despărțire. Pentru el, muzica nu este profesie, nici performanță scenică — este viață pură, nefiltrată.
Tezaur Uman Viu
Titlul de Tezaur Uman Viu nu este, în cazul lui Vasile Ungureanu, o distincție formală. Este un semn de recunoaștere pentru un om care a păstrat nealterată tradiția instrumentelor pastorale, pentru un interpret ce continuă o linie muzicală veche de secole și pentru un mentor care pregătește cu responsabilitate generația următoare.
Ceea ce transmite el nu este doar meșteșug — este un mod de a vedea lumea, de a-i pune sunet, ritm, suflare.