Viorica Tripon – Țesătoarea din Negreni și continuitatea unui meșteșug de familie
Rădăcini într-o familie numeroasă
Viorica Tripon, născută la 14 iulie 1951 în Negreni, județul Cluj, provine dintr-o familie veche din sat, cunoscută sub numele „a Popii Iuănului”. A crescut într-o casă în care munca era împărțită între generații, iar obiceiurile se transmiteau direct, prin gesturi și exemple.
Mama, Tatiana, casnică, și bunica, Onița, au fost primele ei profesoare în arta prelucrării fibrelor textile, un meșteșug deprins firesc, fără întrerupere între generații. Tatăl, Petru Vereș, veteran de război, lucra la fabrica de scaune din Bucea, dar în gospodărie rămânea aceeași rigoare tradițională.
Viorica a fost unul dintre cei unsprezece copii ai familiei. Într-un asemenea cămin, fiecare știa că trebuie să contribuie. La zece-doisprezece ani, când copiii de azi abia încep școala gimnazială, ea știa deja să urzească, să pună războiul și să țeasă primele „dosuri”.
A urmat opt clase în sat, apoi s-a întors firesc la munca din familie, care în Negreni reprezenta nu doar ocupație, ci identitate.
Formarea meșteriței
Perioada formării a coincis cu anii în care în sat încă funcționau șezătorile. Pentru Viorica, acestea au fost spațiul în care meșteșugul s-a sedimentat: aici observa, întreba, exersa.
Țesutul nu însemna doar mânuirea războiului, ci întregul flux al fibrei – de la torsul lânii sau al cânepii, la rășchiet, depănat, urzit, nevedit, până la țesătura finală.
Încă de atunci, Viorica se remarca prin atenția la detalii, o calitate indispensabilă într-o zonă în care portul popular părea simplu la prima vedere, dar ascundea o tehnică riguroasă.
De-a lungul deceniilor, a devenit una dintre cele mai pricepute țesătoare ale comunității.
Moștenirea transmisă mai departe
Un meșteșug nu există cu adevărat dacă nu este transmis. În acest sens, Viorica Tripon reprezintă continuitatea firească a tradiției din Negreni.
Fiica ei, Maria Gabrian, a învățat meșteșugul de mică – la nouă ani torcea deja lâna și cânepa, iar mai târziu, sub îndrumarea mamei, a început să confecționeze straie populare din pânza țesută în casă.
Fiul, Tripon Alin Sabin, a făcut și el primii pași în atelier, ajutând la pregătirea firelor, la pusul ițelor și la pregătirea războiului.
Această transmitere bidirecțională – de la mamă la fiică, de la mamă la fiu – este una dintre cele mai importante caracteristici ale familiei Tripon și un motiv real pentru care meșteșugul nu s-a rupt în Negreni.
Rolul în comunitate
Viorica Tripon nu a lucrat niciodată doar pentru gospodăria proprie. O parte semnificativă a satului poartă straie care îi poartă amprenta.
În ultimii ani, tot mai mulți tineri au apelat la ea pentru cămăși, zadii sau piese necesare sărbătorilor tradiționale. Alături de alte femei din sat, a reușit să mențină portul popular viu, purtat cu mândrie la hramuri, festivaluri sau evenimente familiale.
Prezența ei discretă, dar constantă, a făcut ca meșteșugul să nu rămână doar un exercițiu individual, ci un element de coeziune comunitară.
Acest aspect este subliniat consistent și în document, unde reprezentanți ai instituțiilor culturale o descriu ca fiind un punct de sprijin al grupului tradițional din Negreni.
Participarea la evenimente și recunoașterea culturală
Pe măsură ce grupul tradițional din Negreni a început să fie invitat la festivaluri, expoziții și evenimente culturale, Viorica Tripon a avut un rol activ.
Începând cu 2010, a participat la numeroase manifestări din țară: festivaluri de iarnă, proiecte educaționale, filmări etnografice, expoziții de port popular și spectacole tematice.
Printre ele se numără:
– filmările pentru proiectul „Zestrea românilor” (2010–2011),
– prezența la „Colindul Iancului” (2012),
– participarea la „Anul Nou Bizantin” (2014),
– festivaluri de datini și obiceiuri în București, Iași, Maramureș,
– spectacole culturale la Cluj-Napoca, dedicate tradițiilor locale.
În toate aceste contexte, Viorica nu a căutat vizibilitate. A mers ca reprezentant al satului ei, aducând în fața publicului un meșteșug care, fără astfel de oameni, s-ar fi pierdut.
O prezență discretă, dar definitorie
Deși este considerată unul dintre cei mai importanți păstrători ai tradiției de țesut din zonă, Viorica Tripon se bucură de respectul comunității mai ales prin firea ei cumpătată, prin rigoarea cu care lucrează și prin disponibilitatea de a învăța pe oricine îi cere ajutor.
Nu a transformat meșteșugul într-o profesie în sens comercial, ci într-o responsabilitate.
A țesut nu doar pânze, ci și continuitate – în familie, în sat, în memoria colectivă.
