Dansuri și jocuri tradiționale
-
DORIN COCÂRȚĂ
Tezaur Uman Viu – 2013
Dansator popular, rapsod și păstrător al tradițiilor din Fundu MoldoveiÎntr-o lume unde cântecul ține loc de răsuflare
În Fundu Moldovei, acolo unde pădurile se împreunează cu cerul și unde răzeșii au lăsat o moștenire aspră și frumoasă, s-a născut la 6 ianuarie 1936 un om care avea să ducă mai departe nu doar jocurile satului, ci și felul de a trăi al unei comunități întregi. Dorin Cocârță a crescut într-o casă în care Ruxandra și Andron, părinții lui, l-au învățat că tradiția nu se predă din obligație, ci se prinde firesc, ca o respirație.
Satul Fundu Moldovei – împreună cu Sadova și Pojorâta – alcătuiește ceea ce localnicii numesc „vatra răzășească” a Câmpulungului. Acolo, între 1945 și 1956, Dorin a început să deprindă jocul și cântecul popular, de la bunicii lui, de la părinți și de la fratele mai mare, care îi arătau, seară de seară, cum se leagă pașii, cum se așază ritmul, cum se ridică glasul în doină.
În 1949, la doar treisprezece ani, cânta deja la vioară în școala din sat. Nu era doar un copil talentat – era un copil așezat deja pe un drum de la care nu avea să se abată niciodată.Copilăria unui rapsod născut în Bucovina
În Fundu Moldovei, un copil nu „învăța” ca la școală tradiția. O trăia.
Dorin Cocârță își amintește că satul avea o poezie aparte: gospodăriile așezate pe dealuri, mirosul de fân, horele lungi din duminicile de vară, chiuiturile ce răsunau până în Sadova.
Acolo, printre aceste sunete, s-a format urechea lui muzicală. Ilie Cazacu și Isidor Andronicescu – marii rapsozi ai zonei – i-au fost repere încă din copilărie, înainte de a-i cunoaște personal. Îi asculta în sate, la sărbători sau la câte o nuntă, și reproducea în surdină melodiile lor.
Dorin Cocârță nu s-a despărțit niciodată de vioară, nici de pasiunea pentru joc. Ele au crescut odată cu el, până când, în tinerețe, și-a dat seama că nu doar știe dansurile satului, ci le întruchipează, le dă viață prin fiecare pas.Anii de maturitate – o viață pe scenă, o viață în slujba comunității
Dragostea pentru folclor nu i-a adus doar aplauze, ci și responsabilitatea de a fi un model.
Sutele de festivaluri la care a participat – de la cele din Tecuci, Sibiu, Tulcea sau București, până la marile întâlniri internaționale din Polonia, Slovacia, Ungaria, Ucraina, Germania, Franța, Olanda și chiar Bagdad – l-au transformat într-un ambasador al Bucovinei.
A câștigat premii la vioară, a primit titluri și distincții, a fost numit cetățean de onoare al comunei Sadova și a primit Ordinul de Merit Cultural pentru o viață dedicată folclorului. Dar toate aceste aprecieri nu au schimbat felul lui de a fi: un om așezat, blând, cu vorbă domoală și cu un simț al umorului care cucerește.
În satele Fundu Moldovei, Sadova, Pojorâta, Breaza sau Ciocănești, Dorin Cocârță nu este doar un dansator. Este memoria vie a locurilor. A instruit formații artistice de amatori, a cules folclor, a reconstituit jocuri bătrânești, a salvat tradiții gestuale care altfel s-ar fi pierdut.
Fetele lui, Dorina și Steluța, i-au moștenit dragostea pentru dans; la fel și nepotul, căruia i-a transmis pașii și strigăturile, cu răbdarea unui părinte.În mijlocul jocului – acolo unde pașii devin poveste
Cei care l-au văzut pe Dorin Cocârță jucând spun că nu pare să „execute” un dans, ci să trăiască o poveste. Pasul scuturat, talpa bine înfiptă în pământ, strigătura aruncată la momentul potrivit – toate vin dintr-o continuitate neîntreruptă, din felul în care se dansa acum o sută de ani.
Profesorul Constantin Irimia, care i-a urmărit activitatea timp de decenii, spune că Dorin Cocârță nu știe doar jocurile – el știe cum trebuie spuse. Pentru că în Bucovina, jocul nu e doar ritm; este o formă de a vorbi. A te prezenta. A-ți arăta comunitatea.
„Giocul cel Mare”, „Puiculeana”, „Frunza nucului”, „Leușteanca”, jocurile de doi, dar mai ales „Arcanul” – dansul bărbătesc de forță, disciplină și strigătură – sunt parte din identitatea lui. Iar el le transmite cu o bucurie molipsitoare.Un maestru care și-a învățat satul să nu uite cine este
Dorin Cocârță spune adesea că va continua să cânte și să joace „atât cât îl țin picioarele”. Pentru el, tradiția nu înseamnă un trecut glorios, ci un prezent viu.
A instruit zeci de copii, tineri și adulți. A pus pe picioare formații de dans, a reînviat obiceiuri, a readus în atenția satelor chiuiturile, strigăturile, pașii vechi.
Astăzi, în Fundu Moldovei, Sadova și Pojorâta, zeci de oameni pot juca în stilul bătrânesc pentru că Dorin Cocârță a fost acolo, în mijlocul lor, zi după zi, an după an.De ce rămâne un Tezaur Uman Viu
Pentru că este unul dintre ultimii dansatori formați în stilul autentic al zonei Bucovinei.
Pentru că jocurile lui nu sunt doar gesturi, ci acte de identitate.
Pentru că a dus numele satului în lume și lumea înapoi în sat.
Pentru că a transmis mai departe ceea ce a primit de mic: un mod de a trăi prin muzică și dans.
Pentru că, prin el, comunitatea Fundu Moldovei își recunoaște propria memorie.Dorin Cocârță este, fără îndoială, un Tezaur Uman Viu – nu doar pentru titlul primit, ci pentru viața întreagă dedicată păstrării tradiției, așa cum s-a cântat, s-a jucat și s-a strigat odinioară în satul lui. Iar prin el, Bucovina continuă să răsune.
-
DUMITRU MOLDOVAN ȘI ELISABETA RUSU
Perechea care păstrează inima jocului din Câmpia Transilvaniei
Dumitru Moldovan si Elisabeta R…
________________________________________
Rădăcina unei tradiții care nu s-a întrerupt niciodată
În satul Frata, acolo unde Câmpia Transilvaniei unduiește în ritmuri lente, iar satele își păstrează încă respirația lumii de altădată, dansul nu a fost niciodată doar o formă de divertisment. În Frata, dansul este memorie. Este identitate. Este felul în care oamenii își pun pașii în urma celor care au fost înaintea lor.
În acest spațiu – care a dat României unii dintre cei mai importanți dansatori tradiționali – Dumitru Moldovan și Elisabeta Rusu s-au ridicat ca o pereche emblematică, păstrătoare a unui repertoriu unic, transmis peste patru generații fără să își piardă din autenticitatea veche.
Au devenit Tezaur Uman Viu nu pentru că au învățat să joace frumos, ci pentru că au reușit să păstreze o lume întreagă în felul lor de a se mișca pe ritmul muzicii.
________________________________________
Copilăria în ritm de joc
Pentru Dumitru Moldovan, născut în 1947, jocul nu a început ca o meserie sau ca o pasiune descoperită târziu. A intrat în viața lui așa cum intră lumina într-o casă — firesc, inevitabil, încă din copilărie. Mărturisea adesea că a fost autodidact, că a deprins dansul „de mic copil”, urmărind ce făceau bătrânii satului la șezători, la clăci și la „jocu’ mic”, acel loc în care tinerii învățau primii pași și primele reguli ale comunității.
Elisabeta Rusu, născută în 1961, tot în Frata, a crescut în aceeași cultură a mișcării ritualice, în același ritm care lega satul de propria-i tradiție. Pentru ea, dansul a fost o formă de apartenență. A mers cu formația de jocuri tradiționale a satului la spectacole, festivaluri, filmări, serbări câmpenești și evenimente culturale din întreaga regiune. Mărturisea cu mândrie că a fost prezentă la toate marile manifestări în care Frata și-a făcut simțită vocea culturală.
Împreună, au ajuns nu numai continuatori, ci și modele ale comunității.
________________________________________
O lume întreagă transpusă în pași de dans
Repertoriul lor coregrafic este vast, riguros, greu de redat în cuvinte. Este complet, complex și indispensabil pentru înțelegerea stilului specific Câmpiei Transilvaniei.
Din aria coregrafică a localităților Frata, Soporu de Câmpie, Berchieșu, Poiana Frății, Crișeni, Boteni, Oaș, Aruncuta, Vișinelu, Miheșu de Câmpie și Valea Largă s-au păstrat la ei jocuri ce altfel s-ar fi pierdut: „Românește de preumblat”, „Românește de învârtit”, „Românește în ponturi”, „Târnăveana”, „În două laturi”, „Hărțag”, „Poarca”.
Fiecare dintre aceste dansuri are o istorie, o logică internă, o respirație proprie. Dumitru și Elisabeta le știu nu doar tehnica, ci și rostul. Ritmurile lor sunt asimetrice, adesea sincopate, dificil de interpretat corect. Pentru cei doi dansatori, însă, fiecare pas este o continuare a pasului unui strămoș. Fiecare mișcare este parte dintr-o lungă linie de memorie.
________________________________________
Satul ca scenă, lumea ca public
De-a lungul anilor, prezența lor a fost remarcată la numeroase festivaluri județene, naționale și internaționale. Dintre toate, se disting participările la:
– festivaluri din Mureș, Alba, Bistrița, Sibiu, Satu Mare;
– evenimente din orașe și comune precum Câmpia Turzii, Aiud, Gherla, Dej, Huedin, Turda, Mediaș;
– apariții în filmul documentar „Zestrea Românilor”.
Au fost distinși cu numeroase premii, dintre care se remarcă Marele Premiu de la Eger, Ungaria, și Marele Premiu al Serbărilor Transilvaniei — recunoașteri care confirmă nu doar măiestria lor, ci și valoarea tradiției pe care o duc mai departe.
Totuși, cei care i-au cunoscut cu adevărat știu că scena lor principală nu a fost niciodată un festival, ci satul.
Jocul, în Frata și în satele din jur, este o instituție. Este locul în care se intră cu respect, cu emoție și cu responsabilitatea de a păstra vie continuitatea comunității. Iar Dumitru și Elisabeta au fost vreme de decenii în fruntea jucăușilor.
________________________________________
Perechea care deschide jocul
Specialiștii etnografi și coreologi i-au descris adesea ca fiind „de necopiat”. Când intrau în joc, intrau primii, lângă muzicanți. Aveau o statură impunătoare, un stil aparte, o amprentă personală imediat recognoscibilă. Dumitru Moldovan era „cel mai înalt dintre bătrâni”, iar alături de Elisabeta Rusu forma o pereche care domina spațiul vizual și ritmic al oricărui eveniment.
Zâmbetul lor — mereu prezent, chiar și în momente grele — era considerat de comunitate drept o marcă a bucuriei adevărate, neforțate. Unii spuneau că ei nu joacă pentru aplauze, ci pentru moștenirea pe care o duc în pașii lor.
________________________________________
Cei care duc mai departe tradiția
Rolul lor în păstrarea dansului tradițional nu se rezumă la propria performare. De-a lungul anilor, au învățat zeci de copii, tineri și chiar adulți din Frata și din satele învecinate. Mulți dintre ei au devenit la rândul lor dansatori, alții au predat sau au dus tradiția în orașe unde specificul zonei era necunoscut.
Cei doi și-au transmis cunoștințele nu numai generațiilor din sat, ci și copiilor și nepoților lor, care au crescut în aceeași atmosferă în care dansul este o expresie a comunității.
________________________________________
De ce sunt Tezaur Uman Viu
Pentru că reprezintă una dintre cele mai autentice și mai complete perechi de dansatori tradiționali din Câmpia Transilvaniei.
Pentru că au păstrat nealterat un repertoriu transmis prin patru generații.
Pentru că au dus tradiția mai departe, transformând-o într-o școală vie pentru tineri.
Pentru că au fost, timp de decenii, în fruntea jucăușilor din Frata — nu doar ca dansatori, ci ca modele de demnitate culturală. -
Ferenc Lovász – „Kuli”
Dansul ca fir care leagă o comunitate
În satul Vișea, aproape de Jucu de Sus, dansul nu este doar un gest artistic, ci un mod de a marca trecerea timpului, de a păstra coeziunea comunității și de a spune ceea ce nu poate fi rostit altfel. În centrul acestei lumi se află Ferenc Lovász, cunoscut de toți drept Kuli, un om pentru care jocul tradițional maghiar nu a fost doar o pasiune, ci o formă de destin. Născut la 27 aprilie 1948 în Vișea, într-o familie simplă, crescut printre ritmurile șurii și sunetele de taraf, a devenit de-a lungul deceniilor unul dintre cei mai importanți purtători ai tradiției coregrafice maghiare din Transilvania.
Rădăcinile unei vieți trăite prin dans
De când se știe, viața lui a fost legată de dansul satului. Primii pași i-a făcut la doar șase ani, sub îndrumarea tatălui, Sándor, și cu ochii ațintiți asupra unchiului Győrgy, un dansator admirat în toată comunitatea. Atmosfera de acasă – cu seri în care părinții și rudele se adunau în bucătăria încăpătoare, iar ritmul bătrânelor melodii umplea casa – avea să-i devină prima școală. De la nouă ani participa deja la „jocul mic”, întâlnirea săptămânală a copiilor satului, loc în care fiecare generație își încerca forțele în primele sale dansuri. Iar la doisprezece ani, talentul lui îl împingea deja în lumea adulților, fiind primit la „jocul mare”, ceremonialul săptămânal care îi aduna pe tinerii trecuți de vârsta confirmării în religia reformată. A fost o excepție, o dovadă a unei maturități artistice rare la un copil atât de mic.
De la jocul din șură la turnee internaționale
În anii ’60, dansul nu însemna doar întâlniri festive. Era o responsabilitate. Între 1965 și 1968, alături de consăteanul său Fodor Árpád, Kuli a devenit organizatorul marilor baluri ale comunității: de Paști, de Rusalii, de Crăciun și de fiecare sărbătoare importantă. Cei doi erau „kezesii”, cei care aduceau muzicanții, pregăteau locul și se asigurau că sărbătoarea are strălucirea cuvenită.
Un moment rămâne emblematic: balul din 1968, organizat în cinstea tinerilor chemați la armată. Kuli aduce pentru prima dată celebrul taraf condus de Codoba Martin din Pălatca — un taraf care avea să devină, pentru decenii, simbolul sonor al satului Vișea. Astfel, dansul din sat nu era doar păstrat, ci ridicat la rang de reper folcloric autentic.
După armată, începând cu anii ’70, Kuli nu a abandonat niciodată scena. A continuat să organizeze baluri, să provoace adunări, să cheme muzicanți, să țină vie comunitatea — dar, în același timp, s-a deschis către lume. Împreună cu dansatorii din Vișea, a participat la numeroase festivaluri din țară și din Ungaria. A fost parte din culegeri de folclor coordonate de specialiști precum Timár Sándor, directorul artistic al Ansamblului Național Maghiar din Budapesta, care au venit special în Vișea pentru a documenta autenticitatea jocului local.
Vitalitatea unui om care nu a renunțat niciodată la scenă
Între 1990 și 2014, chiar dacă balurile tradiționale au început să scadă în număr, Kuli nu a renunțat la ritm. A plecat în turnee, a participat la tabere internaționale de muzică și dans popular, a urcat pe scene din Ungaria, dar și la festivaluri prestigioase din Cluj-Napoca și Răscruci.
Prezența lui, mereu energică, mereu cu un zâmbet în colțul gurii, a continuat să fie un reper pentru comunitate. Dansul pentru el nu este o amintire, ci o bucurie actuală. Chiar și astăzi joacă cu aceeași putere, cu aceeași mișcare precisă, păstrând intacte stilurile pe care le-a învățat copil fiind.
Un mentor pentru generații întregi
Kuli nu a ținut niciodată dansul pentru sine. A predat cu generozitate ceea ce știa: nepoților, consătenilor, dar și celor veniți din alte părți ale țării sau chiar din Ungaria pentru a învăța jocurile din Vișea. Erau cercetători, coregrafi, studenți, dansatori profesioniști, toți atrași de autenticitatea mișcărilor sale.
În sat, mulți îl consideră un adevărat profesor — unul fără catalog și fără catedră, dar cu o forță de transmisie unică. Pentru el, dansul este o memorie, o datorie și o continuare firească a vieții comunității.
Dansurile care definesc o lume
Repertoriul său este vast, iar specialiștii îl consideră una dintre cele mai importante surse vii pentru dansurile maghiare din Câmpia Transilvaniei. El stăpânește toate tipurile de dans din Vișea, dar are câteva preferințe clare.
Cel mai drag îi este târnăveana, pe care o joacă cu o naturalețe fascinantă, atât în pereche, cât și solistic. A păstrat și dansurile rare, precum „barza”, care nu se mai practică aproape deloc, sau „ungureștele des”, ultimul joc fecioresc rămas în sat.
Soția lui, dansatoare și ea, are o expresie care surprinde perfect felul lor de a se mișca împreună: „ne legănăm ca peștii în apă”. Este o imagine care spune totul — armonie, fluiditate, complicitate, ritm.
De ce este Ferenc Lovász un Tezaur Uman Viu
Pentru că reprezintă o tradiție care altfel s-ar fi pierdut.
Pentru că a ținut dansul viu nu ca pe o relicvă, ci ca pe o formă de bucurie.
Pentru că a dus satul Vișea pe scene din lume, fără să-i schimbe esența.
Pentru că a transmis copiilor și nepoților ceea ce el a primit cândva de la tatăl său.
Pentru că încă joacă, încă organizează, încă bate ritmul în podeaua șurii ca acum 60 de ani.
Ferenc Lovász – „Kuli” este una dintre acele prezențe rare care reușesc să transforme tradiția într-o formă de viață. Nu este doar dansator, nu este doar păstrător al unui stil coregrafic. Este puntea dintre generații, martorul unei lumi care încă respiră, un om pentru care dansul continuă să fie bucurie, legătură și identitate. -
Gheorghe Olteanu – „Averescu”, omul care ține viu Jocul Căluțului din Pârcovaci
Un copil crescut în ritmul măștilor de Anul Nou
Gheorghe Olteanu, născut la 29 martie 1958 în satul Pârcovaci, din județul Iași, provine dintr-o familie în care jocurile de iarnă cu măști erau mai mult decât o distracție. Ele reprezentau o identitate, un mod de a celebra timpul, comunitatea și trecerea dintre ani.
Tatăl său, Ion Olteanu, agricultor respectat în sat, era cunoscut pentru felul în care juca „Căluțul” la sărbătorile de Anul Nou. În anii copilăriei, Gheorghe îl urmărea cu admirație. Îi învăța gesturile, ritmul, pașii, felul în care masca prindea viață în mâinile unui om care știa să o poarte.
În acele zile de iarnă, satul întreg se transforma. Erau sunete, culori, alaiuri, strigături și personaje fantastice. Pentru micul Gheorghe, era lumea în care voia să rămână pentru totdeauna.
Drumul către rolul de performer
A terminat cele opt clase ale școlii din Pârcovaci, iar mai departe destinul său a ținut de pământ și de agricultură. A muncit, și-a întemeiat familie, a crescut doi băieți și trei fete.
Dar, indiferent de ocupație, jocul din copilărie nu l-a părăsit niciodată.
De la opt ani a început să joace și el „Căluțul”, la început în preajma casei, apoi alături de tatăl său și de alți bărbați ai satului. În timp, învățase nu doar mișcările, ci și toată încărcătura simbolică a obiceiului. Jocul era parte din el.
Obiceiul Căluțului – un ritual cu rădăcini vechi
Pârcovaciul este una dintre comunitățile cele mai active din zona Hârlăului în privința jocurilor de iarnă cu măști. Dacă „Cerbul de la Pârcovaci” este simbolul cel mai cunoscut al satului, „Jocul Căluțului” rămâne prezența discretă, dar constantă, în rânduiala locală.
Tipul de joc pe care îl practică Gheorghe Olteanu este specific unei arii culturale largi care unește Iașul cu Botoșaniul. Este un dans-ritual ce presupune îndemânare, rezistență fizică și un fel de relație intimă între purtător și mascoidă.
Căluțul nu este doar o mască, ci un personaj. Un simbol al forței, al fertilității și al ciclului naturii.
Povestea măștii pierdute în incendiu
În copilărie, Gheorghe purta o mască veche, confecționată din batiste cusute de fetele de măritat din sat. Era o piesă unicat, transmisă din generație în generație. Însă aceasta a fost distrusă într-un incendiu la căminul cultural al localității.
Sătenii au refăcut masca. Au păstrat formele, proporțiile, expresivitatea. Au cusut din nou bucăți de ștergare și de cămăși vechi, au adăugat mărgele, oglinzi, panglici și nasturi. Capul mascoidei a fost sculptat din lemn, iar coama, bogată și colorată, a fost împletită după tradiție, din brâie și fire viu colorate.
Astfel, masca de azi poartă amprenta comunității – este un obiect născut din solidaritate și din dorința de a salva un simbol.
Singurul continuator al Jocului Căluțului din sat
Astăzi, Gheorghe Olteanu este singurul deținător al activității de jucat calul în Pârcovaci.
În alte sate din Moldova, există cete întregi de „Căiuți”, dar la Pârcovaci jocul este individual, iar masca este singulară, de un tip rar, cu o identitate distinctă.
Faptul că această tradiție nu s-a pierdut se datorează în totalitate lui. De zeci de ani participă la festivaluri, la colindatul de Anul Nou, la evenimente culturale în toată țara. Este văzut ca un simbol al satului, iar prezența lui în alaiuri dă o greutate aparte întregii sărbători.
Participări, festivaluri, recunoaștere
Trecerea timpului nu i-a diminuat nici energia, nici bucuria de a juca.
Gheorghe Olteanu a dus „Căluțul” în numeroase festivaluri din țară, reprezentând satul Pârcovaci și căminul cultural din localitate.
Pentru comunitate, fiecare apariție a lui a însemnat prestigiu, vizibilitate și un plus de valoare culturală.
Primăria Hârlău, referenții culturali și specialiștii din domeniu îl consideră un model pentru generațiile tinere. Este omul care a ținut viu un obicei, fără sprijin instituțional direct, doar prin puterea exemplului personal.
Tradiția transmisă mai departe
Gheorghe Olteanu nu a lăsat jocul să se oprească la el. L-a învățat pe fiul său, Ionuț, exact așa cum îl învățase tatăl său altădată. Iar Ionuț, la rândul lui, i-a învățat pe propriii copii.
Astfel, obiceiul a trecut deja în a treia generație modernă. Nu este doar o moștenire, ci un legământ: că Jocul Căluțului va continua și atunci când Gheorghe nu va mai fi cel care îl poartă.
Tezaurul viu al unui sat moldovenesc
În 2023, Gheorghe Olteanu a fost recunoscut oficial ca Tezaur Uman Viu, distincție acordată celor care întruchipează patrimoniul spiritual al României.
În cazul lui, titlul consfințește nu doar un performer excepțional, ci un păstrător al unui obicei unic, o punte între generații și un reper al comunității.
Astăzi, în Pârcovaci, când vine iarna și oamenii se pregătesc de colindat, lumea întreagă știe că „Averescu” va ieși iar în față, purtând masca de cal cu demnitate și bucurie.
Iar în gesturile lui, în ritmul jocului și în strălucirea oglinzilor de pe mascoidă se simte vechimea unei tradiții care, prin el, continuă să respire. -
IOSIF IEPURE („Tocoș”)
Păstrătorul unui ritual unic al Brașovului vechi
Rădăcini într-o lume ritualică
În Șcheii Brașovului, acolo unde istoria se respiră la fiecare colț de stradă, iar sunetul potcoavelor din Duminica Tomii încă răsună peste timp, numele lui Iosif Iepure este rostit cu respect. Născut pe 11 septembrie 1939 și cunoscut de comunitate sub numele de „Tocoș”, el aparține unei familii șcheiene vechi, în care tradiția nu era doar un reper cultural, ci un mod de a fi. Copilăria i-a fost marcată de o pierdere timpurie — tatăl său a murit în timpul celui de-al Doilea Război Mondial — astfel că s-a format în casa bunicilor, sub ocrotirea unei figuri esențiale: bunica Paraschiva Gal. De la ea, micuțul Iosif a învățat nu doar povești, ci ritmurile junilor, ritualurile, simbolurile, emoția și mândria care însoțesc acest obicei unic al Brașovului.
Șcheiul nu era doar locul copilăriei sale; era un univers care pulsa de semnificații. Fiecare casă avea în spate o poveste, fiecare uliță își păstra ritmul, iar obiceiul junilor apărea ca o coloană vertebrală a comunității. În acest spațiu magic și sacru, tânărul Iosif a crescut respirând aceeași dorință de continuitate ca toți cei dinaintea lui.
Primii pași într-o tradiție centenară
Dacă în alte locuri tradițiile se învață în școli sau cercuri, în Șchei ele se învață prin trăire directă. În 1958, Iosif Iepure a pășit oficial în rândurile Junilor Dorobanți — un moment care a marcat începutul unei vieți dedicate obiceiului. Nu era doar o alegere, ci un destin: să cunoască ritualurile, momentele calendarului, recuzita, simbolurile, poveștile nerostite. A înțeles din prima clipă că tot ceea ce vede nu e spectacol, ci o formă de identitate.
În acel univers, buzduganul — una dintre piesele centrale ale obiceiului — nu este un simplu obiect, ci un test inițiatic. A-l arunca și a-l prinde de trei ori fără să atingă pământul înseamnă onoare. A-l scăpa înseamnă rușine. Nu este întâmplător că el însuși povestea cu mândrie istoria acestor buzdugane, menționând că încă din 1508 se importau astfel de obiecte, iar în documentele din 1728 apar referiri directe la ritualul junilor. Cunoașterea lui Iosif Iepure nu este doar una practică, ci și istorică, antropologică, intuitivă.
Un lider natural în comunitatea junilor
În cadrul comunității, Iosif Iepure s-a impus nu prin autoritate formală, ci prin exemplu. În 1974 a fost ales președintele Junilor Dorobanți, iar ulterior, timp de 35 de ani, a condus Junii Tineri, devenind una dintre cele mai respectate figuri ale ritualului. A știut să păstreze firul autentic al obiceiului, dar și să-l transmită mai departe într-o formă vie.
Cunoștea fiecare secvență rituală, de la pregătirea cailor până la ordinea de desfășurare a drumului junilor. Știa când trebuie rostit un strigăt, cum trebuie purtat buzduganul, cum se joacă hora junilor și ce înseamnă exact fiecare gest pe care îl fac cei care se alătură obiceiului.
De aceea, pentru cei tineri, Iosif Iepure nu era doar un membru cu experiență, ci un reper cultural, un om de la care „se fură meserie”, un garant al veridicității obiceiului. Comunitatea l-a recunoscut oficial drept formator și păstrător, iar generații întregi de juni îl plasează în linia celor care au asigurat continuitatea neîntreruptă a tradiției.
Tradiția transmisă în familie
Una dintre cele mai emoționante dimensiuni ale biografiei lui Iosif Iepure este transmiterea tradiției în familie. Fiul său, Ovidiu, este astăzi membru activ al Junilor Dorobanți, iar ginerele său, Gheorghe Petre Creangă, participă de asemenea în cadrul comunității. Nepoții — Ionuț Iepure și Nicolae Creangă — sunt deja continuatori, învățând de mici ceea ce au învățat și el: gesturi, semne, ritmuri, discipline ale obiceiului, responsabilitatea de a purta acest patrimoniu mai departe.
În felul acesta, continuitatea nu este doar una simbolică; este efectiv întrupată în generația următoare. Iosif Iepure devine astfel un nod în lanțul lung al tradiției șcheiene, un punct de trecere între trecut și viitor.
Un prestigiu construit prin fapte
De-a lungul timpului, Iosif Iepure a primit numeroase aprecieri și distincții pentru munca sa. A fost răsplătit cu diplome de onoare pentru promovarea tradițiilor șcheiene și cu o diplomă jubiliară pentru contribuția adusă în domeniul etnologiei și muzeologiei românești. Acestea nu sunt însă decât confirmări oficiale ale unui adevăr pe care comunitatea îl știe deja: el reprezintă un fundament al obiceiului, un depozitar de memorie, un om în care tradiția și-a găsit un sprijin stabil.
Cunoscut și respectat de generații de juni, Iosif Iepure a devenit un reper pentru antropologi, etnografi și oameni de cultură, fiind adesea menționat ca unul dintre cei mai importanți păstrători ai patrimoniului viu din Șchei.
De ce este Tezaur Uman Viu
Într-o lume în care obiceiurile riscă să devină simple decoruri turistice, Iosif Iepure rămâne garanția că tradiția junilor din Șchei rămâne autentică. Nu ruptă de trecut, nu afectată de modernizare, nu redusă la spectacol. El este martor și continuator al formelor vechi, al ritualurilor sacre, al gesturilor cu semnificație, al disciplinei interne a comunității.
Titlul de Tezaur Uman Viu îl recunoaște oficial drept ceea ce deja era în ochii celor din jur: păstrător, transmițător, model, liant între generații și între epoci. -
NICOLAE VELEANU
Vătaful care a ținut vie inima Călușului din GiurgițaCopilăria într-un sat unde călușarii erau mai puternici decât timpul
Giurgița, un sat așezat în sudul Doljului, e locul în care, în anul 1922, s-a născut Nicolae Veleanu — cel care urma să devină una dintre cele mai respectate figuri ale Călușului oltenesc. În acea lume rurală, unde tradițiile nu erau simple obișnuințe, ci repere de viață, jocul călușăresc era privit ca o forță ritualică, un fel de farmec protector împotriva bolilor și a lucrurilor necurate. Copiii creșteau privind cetele de călușari ca pe niște personaje mitice, iar tinerii visau într-o zi să fie primiți între ei.
Nicolae Veleanu a început să învețe pașii pe la zece–douăsprezece ani, de la bătrânii satului, oameni pentru care Călușul era parte din suflet. Ei nu acceptau ușor pe oricine în ceată; fiecare gest era controlat, fiecare pas trebuia executat cu precizie, iar disciplina era neînduplecată. Cei mici învățau mai întâi să asculte, abia apoi să sară. „Cu greu reușeai să intri în ceata vreunuia”, își amintea Veleanu, „iar dacă nu executai comenzile cum trebuie, mai mâncai și bătaie!”. Așa se forma caracterul unui călușar adevărat: prin respect, rigoare, efort și un simț al comunității adânc înrădăcinat.
O viață întreagă în fruntea cetei
În anii care au urmat, Nicolae Veleanu a devenit nu doar un membru al cetei din Giurgița, ci sufletul ei. A preluat treptat rolul de vătaf — conducătorul ceremonial al jocului — și timp de peste șapte decenii a deschis drumurile satului la sărbătorile de Rusalii, însoțit de strigăturile, ritmul și ritualitatea călușului. Sub comanda lui, ceata nu era doar un grup de dansatori, ci o comunitate cu reguli clare, transmisă din generație în generație.
Pentru Veleanu, portul tradițional pe care îl îmbrăca an de an nu era un costum, ci o prelungire a identității. Credea cu tărie în puterea vindecătoare a jocului, în rolul ceremonial al cetei și în responsabilitatea vătafului de a păstra totul nealterat. În fiecare primăvară, le spunea tinerilor călușari: „Călușul nu înseamnă să pui pe tine un port popular și să sari de nebun. Fiecare pas are o tehnică, fiecare gest are rostul lui.”
Sub conducerea sa, ceata din Giurgița a devenit una dintre cele mai apreciate din Oltenia. Au dus renumele satului în întreaga țară și chiar peste hotare, impresionând prin forța dansului, prin respectarea ritmului străvechi și prin prestanța vătafului lor. Pentru mulți, Nicolae Veleanu era însăși imaginea Călușului: demn, precis, mereu atent la detalii și în același timp un om de o blândețe rară.Învățătorul generațiilor și amintirea care nu se șterge
Toți tinerii care au vrut să învețe Călușul au trecut, într-un fel sau altul, prin mâna lui. Avea răbdare, simț al umorului și o mare capacitate de a transmite mai departe tradiția. Îi încuraja pe cei curioși și îi susținea pe cei buni, fără să-i lase pe niciunul să creadă că pot trișa tradiția. Pentru el, jocul călușăresc nu se învăța „din mers”, ci se clădea prin muncă.
Memoria lui Nicolae Veleanu continuă astăzi în Giurgița nu doar prin amintiri, ci și în mod palpabil: Căminul Cultural al satului îi poartă numele, iar pe fațadă se află o placă comemorativă ridicată în onoarea sa. Comunitatea l-a recunoscut ca pe unul dintre reperele ei fundamentale.
Oamenii care l-au cunoscut vorbesc cu emoție despre el. Pentru etnologii și specialiștii în cultură tradițională, Veleanu a fost un exemplu de autenticitate, un om care a păstrat esența Călușului exact așa cum a primit-o de la bătrâni, fără concesii sau simplificări. Pentru călușarii tineri, a fost mentorul care le-a arătat că tradiția este un drum lung și serios. Pentru prieteni, era „nea Nicolae”, glumeț, luminos, cu o memorie excepțională și cu o filozofie simplă a vieții: „Mi-a plăcut acest joc și portul acesta pe care îl îmbrac cu bucurie. Poate că mă voi lăsa din căluș numai când n-oi mai fi.”
Moștenirea unui om ridicat la rang de simbol
Nicolae Veleanu a plecat dintre cei vii în aprilie 2012, la vârsta de 89 de ani, lăsând în urmă un gol greu de umplut. Ceata pe care a condus-o atâta vreme, oamenii pe care i-a învățat și întreaga comunitate din Giurgița au simțit durerea dispariției lui — dar au păstrat și datoria de a continua ce el a slujit cu atâta credință.
Pentru sat, Veleanu nu este doar un nume trecut pe o placă, ci un simbol al dăruirii. Pentru cultura românească, rămâne una dintre figurile cele mai importante ale tradiției călușărești. Pentru patrimoniul imaterial, este un Tezaur viu, unul dintre acei oameni rari care nu doar practică un obicei, ci îl mențin pe linia vieții.
În Giurgița, încă se spune o vorbă:
„Pe nea Nicolae, călușul l-a ținut tânăr. Și tot el l-a ținut viu pe căluș.” -
PETRE FERARU
Petre Feraru nu este doar un meșter. Este, în sensul cel mai pur al cuvântului, un purtător de sunet. În toate satele de munte există oameni care păstrează povești, dar foarte puțini păstrează și sunetul lumii în care au crescut. Petre este unul dintre ei. Fluierul, cavalul și tilinca nu sunt pentru el instrumente, ci limbi vechi, forme de comunicare cu muntele, cu oamenii și cu liniștea dintre două respirații.
Născut într-un cătun din Apuseni, într-o familie în care munca se împletea firesc cu cântarea, Petre Feraru și-a confecționat primul fluier la zece ani. Îl poartă încă în cutia lui veche de lemn sculptat — nu pentru că ar mai cânta la el, ci pentru că acel fluier, imperfect și crud, este dovada că meșteșugul îl alege pe om înainte ca omul să aleagă meșteșugul.
În satul lui, bătrânii nu vorbeau despre muzică. „Nu ziceau: învață să cânți”, își amintește el. „Ziceau doar: ascultă.”
Și Petre a ascultat. Pădurea. Oile. Furtunile. Pașii rar întârziați ai ciobanilor. Strigătul cocoșului de munte.
Apoi a încercat să reproducă sunetele. Întâi stângaci, apoi tot mai sigur, până când fluierul a devenit o prelungire a propriului său corp.
Meșter și muzicant în același timp
Petre Feraru nu s-a mulțumit niciodată doar cu a cânta. A simțit că dacă vrea să păstreze ceva autentic, trebuie să înțeleagă cum prinde viață un instrument.
Așa a ajuns să fie unul dintre cei mai respectați făuritori de fluiere, cavale și tilinci din țară. Lucrează lent, cu o precizie care pare mai degrabă un ritual decât un proces tehnic.
Spune că lemnul îți vorbește, dar numai dacă îl lași.
„Nu tai lemnul ca să-l fac fluier. Îl tai doar dacă simt că vrea să cânte”, explică el.
E un mod de a gândi care nu poate fi învățat din manuale. Deschide trunchiul, îl miroase, îl pipăie, îl lovește ușor cu unghia. Știe după vibrație ce poate deveni acel lemn. Un fluier luminos. O tilincă adâncă. Sau nimic — doar o bucată frumoasă de pădure.
Un meșteșug care moare dacă nu e transmis
Petre știe că lumea s-a schimbat. Știe că tinerii nu mai cresc printre oi, ci printre ecrane. Știe că sunetul muntelui nu mai e o nevoie, ci un lux.
Și totuși, nu se plânge niciodată. Dimpotrivă, crede că fiecare generație are dreptul să își descopere propria tăcere și propriul cântec.
De aceea a început, cu ani în urmă, să primească ucenici. Unii vin pentru o zi, alții pentru o vară. Puțini rămân. „Trebuie să ai răbdare. Și asta se învață greu”, spune el, cu un zâmbet în colțul gurii.
Dar cei care rămân înțeleg repede că Petre Feraru nu îi învață doar să sculpteze un instrument, ci să asculte lumea din jur.
Concertul din pragul casei
Există un moment pe care cei care îl cunosc îl povestesc ca pe un miracol mărunt:
când Petre iese în pragul casei, spre asfințit, și începe să cânte la tilincă.
Sunetul, lung și melancolic, pleacă pe vale ca o chemare ancestrală. Oamenii satului spun că atunci când cânți la tilincă în munți, pădurea nu se aude, dar ascultă.
Iar în acele seri, satul întreg pare să respire o dată cu instrumentul.
Recunoașterea ca Tezaur Uman Viu
Atunci când a primit titlul de Tezaur Uman Viu, Petre Feraru nu a fost nici surprins, nici copleșit.
„Nu e meritul meu”, a spus. „E meritul celor care m-au învățat fără să știe că mă învață.”
Dar recunoașterea a fost un semn firesc: pentru felul în care și-a dedicat viața păstrării unei tradiții fragile, pentru harul rar de a da viață lemnului și pentru generozitatea de a transmite mai departe o artă care altfel s-ar pierde.
Ce lasă în urmă
Petre Feraru nu crede în moșteniri materiale.
Crede în sunete.
În cele pe care le-a dus cu el prin pădure, în cele pe care le-a așezat în lemn, în cele pe care le-a dat mai departe ucenicilor.
Când îl întrebi ce își dorește pentru viitor, răspunde simplu:
„Să mai găsesc lemn bun. Și urechi bune.”
Poate că aceasta este esența unui Tezaur Uman Viu: nu doar să păstreze ceva vechi, ci să găsească în prezent oameni care să poarte mai departe ceva ce nu trebuie să moară. -
Petre Măsală – Vătaful din Stolnici și viața trăită în ritmul Călușului
Copilăria și primele întâlniri cu ritualul
Petre Măsală s-a născut la 2 octombrie 1940, în comuna Stolnici din județul Argeș. A crescut într-o familie numeroasă, cu părinții Vasile și Elena și cu patru copii pe care, mai târziu, îi va crește alături de soția sa: Anton, Florina, Gabriela și Dana.
Primele lui amintiri se leagă de jocul călușăresc practicat de bătrânii satului. De copil îi urmărea cu o fascinație pe care timpul nu avea să o stingă niciodată. În fiecare an, de Rusalii, îi însoțea prin bătăturile caselor și învăța, în taină, pașii, ritmul și puterea acestui dans ceremonial.
Își amintește adesea că s-a „legat” de mic să practice cu sfințenie ritualul. Nu avea voie să intre în ceată înainte de vreme, dar asta nu l-a împiedicat să învețe dansul, aproape furându-l de la cei care îl jucau pe ulițele satului. La cincisprezece ani a fost primit pentru prima dată în ceată, moment care i-a schimbat definitiv destinul.
Vătaful care a ridicat stolnicenii în fruntea țării
Anul 1955 marchează debutul său ca dansator călușar. De atunci și până astăzi, viața lui Petre Măsală a fost legată indestructibil de Căluș. În 1962, la scurt timp după ce se căsătorise, s-a alăturat formației de la Pădureți, o echipă premiată la nivel național. Împreună cu opt tineri din satul său și cu alți patru călușari destoinici de la centrul Stolnici, au format o ceată unică, care avea să devină reper pentru întreaga zonă a Argeșului.
Datorită pasiunii și disciplinei sale, Petre Măsală a ajuns vătaf, conducând ceata cu autoritate și echilibru. În comunitate este cunoscut și sub numele de „Sbinghili”, o poreclă care îl însoțește de decenii.
Proverbul lui personal a rămas același, rostit cu aceeași energie la peste optzeci de ani: „Eu, la etatea mea, joc mai bine decât ăia tineri uneori. Mie mi se pare ușor și am să joc cât oi putea, cât m-or ține picioarele, nu mă las de Căluș.”
Un parcurs presărat cu distincții
Cariera sa include momente de recunoaștere importante la nivel local și național. În 1969, formația de călușari condusă de el a obținut Premiul I și titlul de laureat la faza finală a Concursului formațiilor artistice de amatori de la orașe și sate, desfășurat la București.
În 1977, la prima ediție a Festivalului „Cântarea României”, călușarii din Stolnici, avându-l vătaf, au obținut Premiul II. A urmat apoi Trofeul festivalului „Jocul din Bătrâni”, câștigat în 1986 la Târgu Mureș, și alte premii în anii care au confirmat valoarea și autenticitatea formației.
În 2002 i s-a acordat titlul de cel mai bun instructor al formațiilor artistice populare, distincție oferită de Centrul Creației Populare.
În 2020, statul român i-a recunoscut contribuția prin acordarea titlului de „Tezaur Uman Viu” la categoria spiritualitate – dansator și performer de Căluș.
Călușul ca ritual și practică identitară
Pentru Petre Măsală, Călușul nu este doar dans, ci un ritual complex. Știe fiecare regulă, fiecare interdicție și fiecare responsabilitate a vătafului.
Ritualul începe la răsăritul soarelui și se încheie la apus. Scopul său este vindecarea și protecția comunității. De aceea, ceata trebuie să intre în fiecare gospodărie. Numărul jucătorilor poate fi 7, 9, 11, 13 sau 33, fiecare structură fiind încărcată de semnificație.
În activitatea sa, Petre Măsală vorbește despre trei categorii de jocuri legate de Căluș: cele exclusiv rituale, cele adaptate ritualului și cele importate, care nu se regăsesc în tradiția locală, dar apar uneori în manifestările populare.
Moștenire transmisă generațiilor
În ultimele două decenii, Petre Măsală a devenit instructor la clasa externă din Stolnici a Școlii Populare de Arte și Meserii din Pitești. A învățat copii, tineri și chiar părinți să joace Călușul, continuând o tradiție pe care o consideră esențială pentru identitatea comunității.
În Stolnici, aproape fiecare gospodărie care are copii de școală are și reprezentanți în grupele de călușari formate sub îndrumarea sa. Aceasta este una dintre cele mai puternice dovezi ale continuității ritualului.
Specialiștii l-au descris drept cel mai longeviv vătaf de Căluș din țară, capabil să joace cu aceeași forță atât pe scenă, cât și în vatra satului. Este apreciat pentru modestia, tenacitatea și dăruirea sa, fiind considerat de mulți un „patriarh” al călușului argeșean.
O viață închinată tradiției
Astăzi, Petre Măsală rămâne figura centrală a Călușului din Stolnici. Continuă să joace, să conducă ceata și să transmită ritualul către copii și nepoți ai satului.
Pentru oamenii locului, el nu este doar un dansator, ci simbolul vieții tradiționale care încă respiră în comunitate. În fiecare Rusalii, când pașii călușarilor răsună pe ulițe, prezența lui Petre Măsală amintește tuturor că tradiția trăiește atât timp cât există oameni care nu renunță la ea. -
M𝐢𝐡𝐚𝐢𝐥 𝐏𝐨𝐩, 𝐣𝐮𝐜𝐚̆𝐮𝐬̦𝐮𝐥 𝐝𝐢𝐧 𝐆𝐡𝐢𝐫𝐢𝐬̦𝐮 𝐑𝐨𝐦𝐚̂𝐧, 𝐝𝐞𝐬𝐞𝐦𝐧𝐚𝐭 𝐓𝐞𝐳𝐚𝐮𝐫 𝐔𝐦𝐚𝐧 𝐕𝐢𝐮 𝐝𝐞 𝐌𝐢𝐧𝐢𝐬𝐭𝐞𝐫𝐮𝐥 𝐂𝐮𝐥𝐭𝐮𝐫𝐢𝐢. Un nou titlu de Tezaur Uman Viu a fost acordat de Ministerul Culturii jucăușului 𝐌𝐈𝐇𝐀𝐈𝐋 𝐏𝐎𝐏 din Ghirișu Român, comuna Mociu, recunoscut ca personalitate de referință în păstrarea și transmiterea spre cei tineri a jocului tradițional autentic din Câmpia Transilvaniei. Dosarul de candidatură a fost depus prin efortul echipei de cercetare a Centrului Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Cluj, instituție de cultură din subordinea Consiliului Județean Cluj, în cadrul sesiunii a XIII –a, 2024, organizată de Comisia Națională pentru Salvgardarea Patrimoniului Cultural Imaterial.
-
„Originar din Dăbuleni – Dolj, Dumitru Șotorog zis Mitriță este un etalon pentru dansul călușeresc și o autoritate în ce privește performarea Călușului tradițional, arhaic care evidențiază atât calitățile coregrafice ale călușarilor din Dăbuleni dar și valențele vindecătoare ale dansului și ritualului călușeresc. Dumitru Șotorog a jucat Călușul încă de copil, în 1988 devenind membru al cetei conduse de Gheorghe Iufu, iar din 1994 este vătaful călușarilor dăbuleni. Recunoașterea măiestriei sale și a autorității în ce privește dansul călușeresc o are și din partea celor care organizează proiecte culturale dedicate și care i-au acordat premii atât personale cât și cu ceata pe care o conduce.“ Amelia Etegan – manager C.J.C.P.C.T. Dolj.
-
Ștefan Harabagiu – „Fănică Doldor” și puterea jocului chipărușul
Rădăcini și copilărie
Ștefan Harabagiu, cunoscut în satul Nereju și sub numele de „Fănică Doldor”, s-a născut la 4 aprilie 1939, în Jilavele, județul Ialomița. Destinul lui a fost însă legat de Vrancea. La vârsta de trei ani a fost înfiat de mătușa sa și a crescut în satul Paltin, în atmosfera tradițională a unei comunități în care jocul și cântul aveau rol esențial în ritmurile vieții.
Aici a descoperit universul social al satului, cu obiceiurile sale, cu momentele de sărbătoare, de bucurie și de doliu. De mic a participat la toate etapele existenței comunitare, de la botezuri și nunți până la înmormântări, învățând repertoriul tradițional la fel cum învață copiii limba maternă: prin expunere, repetiție și imitație.
Încă de când abia rostea primele cuvinte, își amintește că bunicii îl îndemnau să joace, dându-i monede ca să țopăie prin casă. Acesta a fost începutul unui drum care avea să devină vocația sa de o viață.
Formarea dansatorului și primele apariții
În școală a fost remarcat pentru talentul său nativ. Participa la jocuri, cânta, improviza și atrăgea atenția prin energie și creativitate. Debutul său autentic a avut loc în cadrul comunității, unde a fost văzut ca un tânăr cu aptitudini excepționale.
Pe măsură ce a crescut, a început să joace la clăci, șezători, hore și nunți, fiind chemat adesea pentru a conduce momentele ritualice. A fost vornic și vătaf la nunți, roluri care presupun cunoașterea profundă a tradiției și capacitatea de a coordona ceremonialul.
Chipărușul – dansul care i-a definit destinul
Chipărușul este un dans ritualic funerar, specific zonei Nereju, cu origini foarte vechi. Este un dans care se transmite în contextul înmormântărilor și care presupune o implicare totală a dansatorilor.
Ștefan Harabagiu a devenit în timp cel mai important interpret al acestui dans. Se remarcă prin forța, rezistența și expresivitatea interpretării, fiind considerat punctul de intensitate al ansamblului „Chipărușul”, pe care l-a condus mulți ani în calitate de coregraf.
Talentul său, modul în care știe să treacă de la ritmurile lente la cele alerte și felul în care folosește strigătura, bătăile din palme, plesnetul din degete și jocul de glezne îl fac inconfundabil.
Dansul său are o expresivitate aparte, un mod personal de a transmite energia momentului funerar, păstrând în același timp structura tradițională.
Maestrul formator al Nerejului
Ștefan Harabagiu a pregătit de-a lungul anilor numeroși tineri dansatori în cadrul secției externe din Nereju a Școlii Populare de Artă. A lucrat cot la cot cu Ștefan Puțoi, unul dintre discipolii săi apropiați, care a preluat alături de el conducerea ansamblului.
Generații întregi au învățat de la el nu doar tehnică, ci și respectul pentru dans. Le-a transmis ritmul, atitudinea, relația dintre muzică și mișcare și felul în care chipărușul funcționează ca act de solidaritate comunitară.
Mulți dintre cei pe care i-a format au devenit la rândul lor dansatori apreciați, contribuind la păstrarea unuia dintre cele mai complexe dansuri rituale vrâncene.
Recunoaștere și realizări
Ștefan Harabagiu a obținut numeroase premii în țară și în străinătate. În 1999, a primit Marele Premiu al Festivalului Folcloric de la Bordeaux, în Franța. În 2001 a fost laureat al Festivalului Internațional de Folclor Tradițional de la Sibiu. În 2003, a câștigat Marele Premiu al Festivalului „Mugurel de Cântec” de la Focșani, iar în același an a obținut Marele Premiu la Festivalul Național „Tradiții uitate” de la Mamaia.
Aceste distincții arată nu doar talentul, ci și constanța activității sale de peste jumătate de secol.
Titlul de „Tezaur Uman Viu” i-a fost acordat în anul 2020, la categoria spiritualitate – dansator, recunoaștere care confirmă rolul său de păstrător al unei tradiții unice în spațiul cultural vrâncean.
Portretul unui interpret emblematic
Specialiștii în folclor îl descriu ca fiind un om de mare caracter, cu temperament puternic, rezistență, forță și stil inconfundabil. Este un dansator cu instinct scenic și cu o rară capacitate de a transmite, prin mișcare, imagini și emoții.
În jocurile vrâncene – hora, brâul, burduiul, dansul de doi, dar mai ales chipărușul – se remarcă prin vitalitate și expresivitate. La vârsta senectuții rămâne un bărbat viguros, plin de viață și de pasiune pentru dans.
El însuși preferă să nu fie numit „maestru”, considerându-se doar un păstrător al tradiției. Această modestie nu diminuează însă importanța rolului său cultural.
O viață dedicată jocului
Întreaga sa existență este legată de dansul popular vrâncean. Continuă să cânte, să joace și să conducă activități culturale, fiind punct de sprijin pentru ansamblurile din zonă.
În satul Nereju, numele lui Ștefan Harabagiu este sinonim cu chipărușul. Pentru comunitate, el reprezintă continuitatea unei tradiții care a rezistat timpului datorită oamenilor care au trăit-o cu devotament. -
Teodor Tătar, un adevărat păstrător al jocului tradițional din Câmpia Transilvaniei și al bărbuncului, a fost recent desemnat „Tezaur Uman Viu” de către Ministerul Culturii, în cadrul Programului TEZAURE UMANE VII, ediția a XII-a. Dosarul de candidatură a fost depus cu succes de echipa de cercetare a Centrului Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Cluj.