Instrumente muzicale tradiționale (constructori și interpreți)
-
ALEXANDRU CIURCUI – „Șandorică din Sopor”
Instrumentist tradițional (vioară)
________________________________________
Un copil cu vioara în brațe
În Soporu de Câmpie, loc în care muzica nu este doar un însoțitor al vieții, ci o dimensiune a ei, Alexandru Ciurcui a crescut cu sunetul arcușului drept firescul de zi cu zi. S-a născut într-o familie numeroasă, în care tradiția muzicală era trăită, nu povestită, iar primul gest de mare însemnătate din copilăria lui a venit de la tatăl său, Șandor: o vioară mică, pusă cu grijă în brațele unui băiat de numai patru ani.
Dragostea pentru instrument a fost rapidă, intensă și constantă. În casa lor se vorbea puțin despre muzică, dar se cânta mult. Bunicul Ludovic, numit de săteni „om cu vioara în sânge”, completa acea moștenire care avea să se transforme într-un destin. Pentru copilul Alexandru, vioara nu era o joacă, ci un fel de a se exprima, de a înțelege lumea, de a aparține unei comunități în care cântecul și jocul au ținut loc de poveste, ritual și memorie colectivă.
Într-un astfel de mediu, nu e de mirare că prima formație cu care a cântat a apărut în viața lui la numai zece ani. În curțile oamenilor, pe ulițele satului, la sărbători, la clăci sau la serbări câmpenești, „Șandorică” devenise deja un nume rostit cu admirație: copilul care știe să facă vioara să vorbească.
________________________________________
Trioul transilvan – o școală a măiestriei
Zona Câmpiei Transilvaniei are un specific instrumental rar și prețios: trioul transilvan, alcătuit din vioară, violă cu trei coarde și contrabas cu trei coarde. Este o formulă veche, eficientă și extrem de expresivă, care a dat naștere unui stil inconfundabil în folclorul românesc.
Alexandru Ciurcui a intrat firesc în această tradiție. A cântat mereu alături de alți instrumentiști, convinși, ca și el, că muzica este un efort de echipă. Trioul din Soporu de Câmpie a devenit în timp o formație recunoscută pentru acuratețea tehnică, limpezimea armonică și puterea de evocare a repertoriului zonei.
Pentru Alexandru Ciurcui, vioara nu a fost doar instrumentul principal, ci vocea unei întregi comunități. În interpretarea lui, doina, jocul, melodia de ascultat, „româneștile de purtat” sau „Târnăveana” nu erau simple piese muzicale, ci fragmente de viață, coduri ale satului, amintiri transformate în sunet.
Repertoriul său rămâne un model de autenticitate: melodii culese de la oamenii locului, păstrate în forma lor originară, cântate cu un respect aproape ritualic față de tradiție.
________________________________________
Drumul de la Soporu de Câmpie spre marile festivaluri ale lumii
Înțelegerea profundă a muzicii, tehnica impecabilă și firescul interpretării au făcut ca numele lui Alexandru Ciurcui să depășească foarte repede granițele satului său. A cântat ani la rând la evenimente locale, însă, cu timpul, invitațiile au venit din tot mai multe locuri.
Momentul de mare deschidere a fost participarea la festivalurile internaționale. În 1990, violonistul din Soporu de Câmpie a ajuns în Statele Unite, la Washington, la celebrul festival Folklife organizat de Institutul Smithsonian — unul dintre cele mai importante evenimente dedicate tradițiilor lumii.
A urmat Anglia, în 1993, apoi Ungaria, Cehia și alte țări în care muzica tradițională românească a fost primită cu emoție. „Șandorică” era același om modest din sat, dar vioara lui atingea acum oameni din culturi diferite, care recunoșteau autenticitatea unui artist format în tradiția vie a locului său.
Aceste călătorii nu l-au schimbat; dimpotrivă, l-au convins că rădăcinile lui sunt mai puternice decât orice scenă. Oriunde mergea, ducea cu el Soporu de Câmpie, cu tot ce avea el: o lume rurală profundă, caldă, încărcată de ritual și sens.
________________________________________
Moștenirea transmisă mai departe
Așa cum tatăl lui i-a pus prima vioară în mâini, Alexandru Ciurcui a făcut același lucru pentru copiii și nepoții lui. Nu a ținut meșteșugul doar pentru sine, considerând că talentul fără continuitate se pierde. În familia Ciurcui, vioara a rămas o prezență constantă, iar fiecare generație a primit, odată cu instrumentul, responsabilitatea de a duce muzica mai departe.
A cooperat, de-a lungul timpului, cu instituții culturale importante, punând la dispoziția specialiștilor repertoriul său autentic, pentru arhive, studii sau înregistrări de colecție. Un material discografic dedicat exclusiv lui, realizat cu sprijinul etnomuzicologilor, reprezintă astăzi o sursă fundamentală pentru cei care studiază muzica zonei.
________________________________________
Un stil inconfundabil
Ce îl face unic pe Alexandru Ciurcui? În primul rând, capacitatea de a împleti tehnica riguroasă cu expresivitatea liberă, specifică muzicii tradiționale. În al doilea rând, capacitatea de a reda, prin vioară, starea interioară a satului: liniștea, nostalgia, forța, umorul, melancolia.
Stilul lui interpretativ este ușor de recunoscut: vioara respiră, povestește, dialoghează, glumește sau plânge, în funcție de joc sau de doină. Orice melodie, oricât de simplă, capătă la el o profunzime aparte, o autenticitate de necontestat.
________________________________________
Alexandru Ciurcui – un păstrător al unei lumi întregi
În Soporu de Câmpie, oamenii nu vorbesc despre „Tezaur Uman Viu”, ci despre „Șandorică”, omul lor. Pentru ei, el nu este doar un violonist, ci depozitarul unei tradiții care, altfel, s-ar pierde printre modernizări rapide și uitări inevitabile.
Alexandru Ciurcui reprezintă continuitatea unei lumi în care muzica nu era profesionistă, ci esențială pentru viață; o lume în care fiecare sărbătoare avea o vioară în centrul ei, iar fiecare om își punea emoțiile în cântec.
În sunetul viorii sale se aud încă bătăile inimii satului, iar aceasta este, poate, cea mai frumoasă definiție a unui tezaur viu: un om care nu păstrează tradiția ca pe un obiect într-o vitrină, ci o trăiește, o transmite și o transformă în emoție pentru cei care îl ascultă. -
Trio Transilvan „Zorile”
O formație care păstrează pulsul viu al Câmpiei Transilvaniei
Rădăcina unui sunet vechi
În Mociu, în inima Câmpiei Transilvaniei, există un sunet care nu s-a risipit niciodată. Un sunet care strânge satul laolaltă, care cheamă la joc, care însoțește sărbători, nunți, povești și rânduieli. Este sunetul trioului transilvan – acea formulă instrumentală arhaică, simplă și complexă în același timp –, un tipar atât de bine înrădăcinat în identitatea locului, încât continuă să traverseze generații.
În acest spațiu, acolo unde se întâlnesc tradiția și firescul, a apărut, s-a format și s-a distins taraful „Zorile”.
O formație care, dincolo de numele poetic, păstrează în sunetul ei exact vibrația luminii care se ridică la începutul unei zile. Muzica „Zorilor” nu este doar muzică populară: este un ritual comunitar, un reper identitar, o moștenire sonoră care continuă să respire prin cei patru instrumentiști.
O formulă veche, păstrată cu fidelitate
Chiar dacă taraful este compus din patru oameni, structura rămâne aceea a trioului transilvan:
— vioara (cetera),
— viola cu trei coarde (contra și contră secundă),
— contrabasul cu trei coarde (gordon).
Prezența a doi contrași nu schimbă conceptul tradițional, ci îl întărește. Ei împart, dublând și completând, responsabilitatea armonică. Astfel, formația câștigă forță sonoră fără a deturna esența vechiului tipar.
În componență îi găsim pe Carol Țuli la ceteră, Băbuț Covaci și Alexandru Covaci la contră și contră secundă și pe Cornel Bumb la gordon. Fiecare dintre ei vine cu o experiență acumulată în contexte tradiționale autentice, iar împreună formează un organism perfect omogen.
Este o muzică în care toate cele trei instrumente – vioară, violă și contrabas – aparțin aceleiași familii, creând un timbru unitar, cald și puternic. Omogenitatea aceasta nu este întâmplătoare; ea este moștenirea unei formule gândite pentru a rezista în timp, ușor de purtat, ușor de adaptat oricărui prilej comunitar.O tehnică perfecționată în comunitate
În structura trioului, contrabasul poartă fundamentul ritmic, vizibil în toate piesele de joc și de ascultat. El fixează timpii principali și creează o arhitectură solidă peste care viola așază armonii complexe, pe timpi și contratimpi.
Iar deasupra lor, vioara – linia melodică, povestea, ornamentația, libertatea expresiei. Primașul schimbă melodiile în mijlocul jocului cu aceeași naturalețe cu care cineva respiră. Nu doar execută, ci modelează, improvizează, își lasă amprenta într-un stil specific Câmpiei Transilvaniei.
Acest fel de interpretare, mai degrabă trăit decât învățat, este rezultatul unui parcurs autodidact tipic muzicanților tradiționali. Ei nu au învățat după partituri, ci după oameni. După „cum se face”, „cum se cântă”, „cum se simte”.
Un repertoriu care oglindește o lume
Repertoriul „Zorilor” este un capitol esențial în definirea lor ca Tezaur Uman Viu. Ei duc mai departe melodii vechi, nealterate, păstrate în comunitate și transmise din generație în generație.
Din piesele lor se disting:
— Româneștile de purtat, cu ritmuri asimetrice rare, în 9, 10 sau 11 timpi;
— Târnăveana, cu structura ei elegantă;
— Bărbuncul și Pe doi pași, nelipsite la jocurile de sat;
— Hărțagul, un dans cu o energie ritmică aparte;
— melodii rituale din cadrul obiceiurilor tradiționale: cântece de nuntă, melodii de mers pe drum, de descântat sau de jale comunitară.
Toate acestea nu sunt doar melodii. Fiecare poartă o funcție, un sens și o poveste. Ele sunt, de fapt, capitole ale unui mod de viață.
Recunoaștere și continuitate
Formația a obținut, în timp, numeroase distincții în festivalurile dedicate muzicii tradiționale. Rezultatele de la Gherla, Mioveni, Bistrița, Baia Mare confirmă profesionalismul lor, dar mai ales autenticitatea.
Premiile nu sunt doar aprecieri; sunt mărturia că ceea ce cântă ei nu este o replică, ci însăși tradiția vie a zonei.
Mai mult, în scurgerea anilor, „Zorile” nu au devenit doar un taraf, ci un reper. Ei reprezintă un tip de muzică pe cale de dispariție în multe comunități, dar încă puternic la Mociu. Faptul că și astăzi pot fi ascultați în contexte publice, la evenimente locale și regionale, demonstrează că tradiția nu este închisă într-un muzeu, ci respiră în oameni.De ce sunt Tezaur Uman Viu
Pentru că păstrează fidel structura unui taraf specific Câmpiei Transilvaniei.
Pentru că repertoriul lor include piese autentice, nealterate, culese din comunitate.
Pentru că transmit un stil de interpretare unic, moștenit și perfecționat prin practică vie.
Pentru că reprezintă una dintre puținele formații care duc mai departe trioul transilvan în forma sa clasică.
Pentru că, prin prezența lor, istoria sonoră a Câmpiei Transilvaniei rămâne întreagă. -
Cornel Salvator Palladi – Făurarul de sunet care a înnobilat lemnul
Lemnul ca început de drum
În Beiuș, orașul în care sunetul instrumentelor se amestecă firesc cu forfota târgurilor de altădată, a crescut Cornel Salvator Palladi. Pentru el, lemnul nu a fost niciodată un material oarecare. A fost de la început o promisiune.
Copil fiind, privea cu uimire cum meșterii bătrâni transformă bucăți aparent simple în obiecte cu personalitate, fiecare cu sufletul lui. Așa s-a născut curiozitatea, iar curiozitatea s-a transformat în chemare.
Goarna care schimbă vocea viorii
Cornel Palladi aparține unei categorii rare de creatori: cei care nu se mulțumesc să păstreze un meșteșug, ci îl duc mai departe.
Vioara cu goarnă, un instrument cu identitate puternică în zona Bihorului, a devenit pentru el piatra de încercare.
Nu l-a imitat pe nimeni. Nu a pornit din cărți. A pornit din simț.
A căutat lemnul potrivit cu răbdare: paltin cu fibră dreaptă, nuc dens, cireș cu tonuri calde.
A cioplit, a șlefuit, a lăsat materia să se usuce ani de zile, până când vibrația ei a devenit stabilă.
Apoi a început să construiască instrumente care nu doar cântă, ci vorbesc.
Vioara realizată de el nu este o simplă unealtă muzicală; este un organism.
Goarna îi amplifică nu doar sunetul, ci și identitatea.
Este un instrument născut din tradiție, dar adus în lume cu o tehnică aparte, proprie.
Atelierul – un templu al sunetelor neterminate
Atelierul lui Cornel Palladi nu seamănă cu un spațiu modern de lucru.
Este o încăpere în care timpul pare să aibă alt ritm.
Pe pereți, instrumente în diferite stadii.
Pe masă, unelte vechi, ascuțite de sute de ori.
Pe jos, pulberi fine de lemn.
Îi place să lucreze singur, în liniște.
Spune adeseori că lemnul nu trebuie forțat.
Că fiecare piesă are un moment în care este gata să se lase modelată.
El doar îl așteaptă.
În acest spațiu apropiat, se nasc instrumente pe care muzicienii le recunosc imediat: nu prin aspect, ci prin vibrația lor.
O vioară cu goarnă realizată de el are o voce limpede, ascuțită, capabilă să umple o sală fără încordare.
Meșter, muzicant, povestitor
Cornel Palladi nu este doar constructor de instrumente; este și musician.
A cântat ani la rând la saxofon și clarinet, știind exact ce așteaptă un interpret de la un instrument.
De aceea, când construiește o vioară cu goarnă, nu se gândește la obiect, ci la corpul celui care o va ține în brațe, la respirația lui, la ritmul jocului popular bihorean.
Este un făurar de sunete, dar și un om cu o generozitate ieșită din comun.
A povestit și a arătat tuturor ce știe, sperând să găsească un ucenic pe măsură.
Nu a căutat profit, ci continuitate.
Ucenicia care nu s-a lăsat prinsă
Mulți tineri au trecut prin atelierul său, dar puțini au rămas.
Meșteșugul cere răbdare, iar răbdarea este o virtute tot mai rară.
El nu a încetat însă să spere.
Privirea i se luminează când vorbește despre nepotul său, singurul în care vede o posibilă continuare.
Îi arată cum se ascultă lemnul, cum se curbează arcușul, cum se testează un sunet.
În ochii lui se vede dorința de a nu rămâne ultimul.
Instrumente duse departe, dar născute acasă
Deși a lucrat într-un atelier modest, instrumentele lui au ajuns în locuri de prestigiu.
Nu prin marketing, ci prin merit.
O vioară cu goarnă Palladi poate fi ascultată în săli celebre, departe de Bihor.
Și totuși, fiecare piesă păstrează în ea ceva din liniștea atelierului din Beiuș: un fel de vibrato interior care nu poate fi reprodus industrial.
Instrumentele lui sunt, de fapt, ambasadori ai unei culturi locale.
Fiecare sunet dus la New York sau Paris este o mărturie a unei tradiții păstrate cu încăpățânare de un singur om.
Demnitatea lucrului făcut cu mâna
Cornel Salvator Palladi aparține ultimei generații de meșteri pentru care munca nu este o profesie, ci un fel de a fi.
Nu grăbește.
Nu reduce procese.
Nu simplifică pentru eficiență.
Construiește instrumente pentru că orice altceva i-ar trăda firea.
A lucrat zeci de ani fără pauze mari, cu aceeași precizie, cu aceeași dorință de a da lemnului o voce.
Titlul de Tezaur Uman Viu nu l-a transformat.
L-a confirmat.
Este un meșter care nu se teme de timp.
Știe că, atunci când el nu va mai fi, instrumentele sale vor continua să vorbească pentru el. -
Rădăcini într-o familie de ceterași
Francisc-Vasile Rîza s-a născut la 22 februarie 1968 în Soporu de Câmpie, comuna Frata, într-o familie în care muzica nu era un hobby, ci o identitate. Tatăl său, Vasile Rîza, era unul dintre cei mai cunoscuți primași din zona Văii Largi, iar mama, Margareta, aducea în casă liniștea și ordinea unei gospodării țărănești.
În familia Rîza, vioara era obiect sacru. Sunetul ei însoțea sărbătorile, nunțile, clăcile și zilele obișnuite. Băiatul a crescut înconjurat de muzicanți, de repetiții, de hore și de cântări. Nu putea scăpa de muzică nici dacă ar fi vrut. Dar n-a vrut niciodată.
La șapte ani deja învăța vioara de la tatăl său. Apoi, în paralel, l-a ascultat cu religiozitate pe bunicul său, Ciurcui Francisc, ceteraș vestit în Soporu. De la ei a primit cele două direcții care aveau să-i contureze stilul: rigoarea tehnică a tatălui și focul interior al bunicului.
Primii pași pe scenă
Copilul de altădată a prins drag de vioară atât de repede, încât la paisprezece ani a fost trimis pentru prima dată să cânte la o nuntă tradițională. Era proba de maturitate pentru orice tânăr muzicant din zonă. Dacă treceai de prima nuntă fără să clatini ritmul, însemna că drumul în taraf îți era deschis.
Francisc-Vasile nu doar că a trecut proba, ci a uimit prin siguranța cu care a mânuit arcușul. Acolo, în noaptea aceea, s-a născut „Șandorică”, nume care avea să-l însoțească pe scene, la concursuri, în sate și la festivaluri.
În taraful tatălui
Tinerețea lui a însemnat drumuri lungi prin satele câmpiei, zile și nopți în care taraful condus de tatăl său era chemat la joc, la sărbători sau la evenimente mari. A cântat românești rare și românești iute, purtate, ponturi, hărțag și melodii de joc din Valea Largă, repertoriu vechi și bine definit, păstrat din generație în generație.
Pentru Șandorică, vioara nu era doar instrument, ci limbaj. Prin ea spunea ce nu putea rosti altfel. Îi plăceau nuanțele, schimbările de intensitate, pauzele care țineau oamenii în suspans. Publicul simțea asta și îl urmărea.
Anii aceștia au însemnat experiență, maturizare artistică și consolidarea locului său ca primaș. Când tatăl său n-a mai fost, taraful a rămas în mâinile lui — o responsabilitate care l-a onorat și l-a obligat.
Respectul pentru tradiția locului
Francisc-Vasile Rîza cântă astăzi exact așa cum au cântat tatăl și bunicul său. Nu modernizează linia melodică, nu adaugă artificii străine de stilul local, nu diluează ritmul, nu schimbă formulele care fac muzica câmpiei recognoscibilă.
Pentru el, tradiția este un legământ. Sunetul viorii trebuie să rămână curat, curgător și, mai ales, adevărat. A înțeles că rolul unui primaș nu este doar să impresioneze, ci și să păstreze.
De aceea, repertoriul său este astăzi considerat unul dintre cele mai fidele pentru zona Văii Largi.
Trofee și recunoaștere
De-a lungul carierei, Șandorică a adunat o serie impresionantă de distincții. Festivalurile de la Gherla, Târgu-Mureș, Valea Largă și Zau de Câmpie i-au confirmat talentul. A primit Marele Premiu „Arcușul de Aur”, Marele Premiu al Festivalului Trio Transilvan, premii I și II la concursuri dedicate tarafurilor și soliștilor instrumentiști, precum și numeroase diplome de excelență pentru contribuția adusă culturii tradiționale.
Însă, dincolo de trofee, cea mai importantă recunoaștere vine din partea oamenilor simpli. Când intră într-o sală și ridică arcușul, publicul tace.
Asta este măsura adevărată a unui primaș.
Meșter al generațiilor care vin
Ca în marile familii de muzicanți, Șandorică nu a păstrat meșteșugul doar pentru el. Își învață nepoții, își învață rudele, își învață elevii din sat. David Rîza, unul dintre nepoții săi direcți, este astăzi cel mai avansat ucenic și continuă stilul familial.
Pe lângă familie, Șandorică îi inițiază și pe alți tineri, precum Covaci Cristian din Cluj sau Gheți Mădălin din Soporu de Câmpie. Au mai fost și alții: Alex Ciurcui, Moldovan Șerban — tineri care, pentru o vreme, au avut privilegiul de a învăța vioara exact așa cum se cântă în Câmpia Transilvană.
În felul acesta, lanțul nu se rupe.
Privirea specialiștilor
Etnomuzicologii îl consideră astăzi unul dintre cei mai importanți urmași ai marilor viori țărănești din Transilvania. Stilul lui este comparat cu cel al lui Efta Botoca, Alexandru Țitruș, Ciurcui Francisc, Ion Albeșteanu, Alexandru Bidirel sau Florea Cioacă.
Vioara lui Șandorică are un timbru rar: curat, direct, cald și în același timp tăios, capabil să ridice un sat întreg la joc.
În ochii specialiștilor, el nu este doar un muzicant talentat, ci un continuator autentic al unui stil muzical greu de păstrat în vremurile de astăzi.
Tezaurul Uman Viu al Câmpiei
Titlul de Tezaur Uman Viu acordat în 2023 nu este o recompensă târzie, ci o confirmare a unei vieți dedicate.
Șandorică este mai mult decât un primaș. Este un liant între generații, un păstrător de repertorii vechi, un muzicant-călăuză care duce înainte sunetul unei întregi zone etnografice.
Astăzi, în Valea Largă, când arcușul lui începe să cânte, câmpia întreagă pare să prindă glas. Iar în acel glas se aud tatăl său, bunicul său și toți cei care, înaintea lui, au ținut vioara ca pe o lumină care nu trebuie, nicicând, să se stingă. -
GHEORGHE RADA
Interpret popular și meșter al viorii cu goarnăRădăcinile unui cântec care nu a tăcut niciodată
În satul Coșeni, pe Valea Videi, muzica nu era doar o însoțitoare a vieții, ci însăși respirația comunității. Acolo, într-o lume în care serile se împleteau cu sunetul viorilor și al buciumelor, iar duminicile se încheiau inevitabil cu joc în bătătura caselor, a crescut Gheorghe Rada. Provenea dintr-o familie în care cântecul se transmitea ca o moștenire firească: bunicul, tatăl și toți frații mânuiau arcul viorii cu aceeași determinare cu care alții țineau coasa sau plugul.
A învățat să cânte încă din copilărie, când vibrația coardei i-a devenit reper pentru tot ceea ce avea să construiască mai târziu. Oamenii locului îi spuneau „higheghe” viorii, un nume arhaic care păstra în el un întreg univers cultural. Pentru micul Gheorghe, instrumentul nu era doar o jucărie muzicală, ci prima formă de libertate. Învățase să cânte „după ureche”, iar glasul lemnului l-a purtat rapid în mijlocul tuturor petrecerilor răzășești.
Alături de frații Aurel și Ioan, a început să fie chemat la horele de duminică, la clăcile de tors cânepa sau de desfăcut porumbul, la petrecerile de după seceriș, la nunți sau la alaiurile de colindat. Muzica îl purta peste tot, iar oamenii îl așteptau cu aceeași bucurie cu care aștepți o poveste spusă bine: pentru că de fiecare dată venea cu un ton nou, cu o mișcare a arcușului care părea că aprinde aerul.
În timp, lumea satului a început să se schimbe, însă talentul lui Gheorghe Rada a rămas un reper stabil. Crescuse deja în preajma muzicanților de seamă ai locului, iar ceea ce învățase de la ai săi s-a transformat treptat într-un stil personal, recognoscibil de la primele măsuri.Drumul către orchestră și consacrarea
Cu timpul, talentul său a depășit hotarul satului natal. Oamenii vorbeau despre tehnica lui, despre felul în care reușea să ducă vioara în registre neașteptate, despre fluiditatea sunetului și despre forța cu care ridica lumea de la pământ în timpul jocurilor.
A fost remarcat și chemat în Orchestra Populară „Crișana”, unde a început un drum lung și esențial în cariera lui. Acolo, printre profesioniști ai cântecului bihorean, Gheorghe Rada și-a găsit locul perfect. Repertoriul său original, virtuozitatea și modul în care îmbina tradiția cu o expresivitate profundă l-au recomandat rapid ca solist principal. A devenit concert maistru, apoi dirijor — un parcurs care vorbește nu doar despre talent, ci despre o muncă neobosită.
Jocurile bihorene pe care le interpreta — „Cimpoiul”, „Ceasul” și multe altele — au devenit semnături sonore, parte din identitatea orchestrei. Rada cânta cu o precizie surprinzătoare și cu o energie care încălzea întreaga sală, indiferent cât de mare era ea.
Spiritul de cercetător s-a manifestat discret, dar constant: a adunat în caietele sale aproape trei sute de melodii instrumentale de joc, culese din toate colțurile Bihorului. A păstrat astfel o întreagă lume sonoră, riscând uneori să fie uitată, și a restituit-o generațiilor care i-au urmat.Atelierul în care lemnul capătă glas
Dincolo de scenă și repetiții, Gheorghe Rada trăia o a doua viață artistică, una la fel de complexă: aceea de meșter al viorii cu goarnă. Pasiunea pentru acest instrument unic în Europa — rămas aproape exclusiv în zona Bihorului — l-a împins să învețe totul: alegerea lemnului, forma, proporțiile, montarea goarnei, ajustarea sunetului.
În atelierul său, fiecare vioară devenea o poveste. Măiestria lui era recunoscută nu doar în țară, ci și peste hotare. Instrumentele lucrate de el erau căutate pentru calitatea lor, pentru claritatea sunetului și pentru timbrul lor profund, care ducea mai departe vocea vechilor lăutari bihoreni.
Pentru el, vioara cu goarnă nu era doar un obiect muzical, ci o continuare a propriei identități. Spunea adesea că acest instrument „nu merge fără suflet”, iar sufletul i-l dădea el însuși, cu fiecare oră petrecută în atelier.Familia — continuitatea unei moșteniri
Viața lui Gheorghe Rada a fost strâns legată de viața familiei. S-a căsătorit cu Elena Podilă, alături de care a construit un cămin și o familie numeroasă. Cei trei copii ai lor au crescut într-o casă în care muzica era prezentă la orice oră. Fata cea mare, Ana, și Cornelia au învățat ritmul vieții tradiționale, iar băiatul, George, a mers direct pe urmele tatălui: astăzi este membru și solist al Ansamblului Profesionist „Crișana”, ducând mai departe repertoriul bihorean.
Astfel, moștenirea lui Gheorghe Rada nu s-a oprit la un număr de melodii culese sau la instrumente construite cu migală. A continuat în sângele familiei sale, în vocile copiilor, în sunetul viorilor cu goarnă, în pașii care se ridică la joc odată cu primele acorduri.Privirea specialiștilor
Cei care l-au ascultat vorbesc despre tehnica sa ca despre o marcă inconfundabilă. Muzicologii remarcă modul în care stăpânește artificii sonore rare, acordaje neobișnuite și soluții interpretative specifice marilor solişti. Este recunoscut nu doar ca interpret, ci ca un creator de atmosferă, un om capabil să ridice un cântec la puterea unei confesiuni.
Distincțiile primite de-a lungul vieții confirmă această valoare, dar dincolo de ele, adevărata recunoaștere rămâne atașamentul publicului. Pentru oamenii din Bihor, Gheorghe Rada a fost întotdeauna mai mult decât un muzician: a fost un purtător de memorie, un om care a știut să transforme tradiția într-o bucurie permanentă.Un Tezaur care rămâne viu
Astăzi, poveștile din Valea Videi continuă să se audă prin muzica lui. Cele aproape trei sute de melodii culese, instrumentele construite de mâna lui, repertoriile păstrate în orchestră, toate acestea sunt dovada unei vieți dedicate în întregime folclorului.
Gheorghe Rada este un Tezaur Uman Viu nu doar pentru măiestria lui, ci pentru felul în care a reușit să păstreze vie o lume sonoră ce se putea pierde cu ușurință. Pentru felul în care a așezat frumusețea muzicii peste întreaga comunitate. Pentru generațiile care îi duc mai departe cântecele. Pentru instrumentele care îi poartă amprenta.
Povestea lui nu este doar a unui muzicant bihorean. Este povestea unui om care a ținut aprinsă o torță culturală și care a lăsat în urma lui un drum clar, bine luminat. -
Ioan Moldovan – Jucăușul din Bercheșu și memoria vie a jocurilor de pe Valea Frății
Origini și formarea în copilăria rurală
Ioan Moldovan s-a născut la 12 iulie 1948, în Bercheșu, sat aparținând comunei Frata din județul Cluj. A crescut într-o familie numeroasă, alături de părinții Petru și Maria. În copilărie a deprins jocul, fluieratul și strigătul specific satului, elemente care aveau să îi marcheze întregul parcurs.
Școala primară absolvită în Frata a fost mediul în care s-a afirmat pentru prima dată ca jucăuș. Comunitatea, viața satului și atmosfera jocurilor tradiționale au devenit reperele formării lui artistice.
Ioan Moldovan a fost cunoscut în sat și ca „de-a lu’ Laboș”, o formă tradițională de identificare care păstrează legătura cu neamul din care provine.
Debutul și primele apariții
Prima dată a jucat în mod oficial la vârsta de doisprezece ani, în școala din Frata. Talentul i-a fost remarcat imediat, motiv pentru care a fost chemat și în formațiile școlare din satele vecine.
Acesta a fost începutul unui drum care avea să îl transforme într-unul dintre cei mai reprezentativi jucăuși ai zonei.
Jocurile din Câmpia Transilvaniei
Repertoriul lui Ioan Moldovan păstrează jocuri vechi, transmise pe linie locală. Practică stilurile tradiționale ale localităților Frata, Soporu de Câmpie, Poiana Frății, Oașa, Crișeni, Boteni, Aruncuta, Vișinelu, Miheșu de Câmpie și Valea Lungă.
Printre ele se regăsesc jocuri bine cunoscute ale Văii Frății: Românește de preumblat, Românește de învârtit, Românește în ponturi, Târnăveană, În două laturi, Hărțag și Poarca.
Acestea sunt păstrate în formă nealterată de patru generații și sunt cunoscute astăzi doar de câteva perechi de vârstnici, fapt ce conferă activității sale o valoare culturală deosebită.
Ioan Moldovan se remarcă printr-un stil propriu, distinct, ușor de recunoscut și greu de imitat. Energia, precizia pasului și autenticitatea execuției îi oferă un loc aparte între jucăușii contemporani.
Parteneriatul de viață și de scenă
Alături de soția sa, Elena, Ioan Moldovan formează una dintre cele mai cunoscute perechi de dansatori din zonă. Prezența lor la jocuri, nunți, cumetrii, serbări câmpenești și evenimente comunitare a devenit emblematică pentru Bercheșu și localitățile învecinate.
Cei doi reprezintă continuitatea unei tradiții vii, în care dansul nu este doar act artistic, ci și formă de coeziune socială.
Transmisia către generațiile tinere
Ioan Moldovan transmite jocurile pe care le știe copiilor și nepoților săi, dar și grupurilor de copii din Cluj-Napoca sau din satele din împrejurimi. Este invitat frecvent să participe la cursuri organizate de ansambluri sau instituții culturale, unde demonstrează tehnica pașilor și felul în care se joacă dansurile din Câmpia Transilvaniei.
Această activitate didactică contribuie la păstrarea unui repertoriu în pericol de dispariție.
Prezențe la festivaluri și aprecierea comunității
De-a lungul timpului, Ioan Moldovan a participat la numeroase festivaluri și manifestări culturale. A fost prezent la „Festivalul Jocului de pe Câmpie” de la Mociu, la festivalurile organizate la Tritenii de Jos, Gherla sau Târgu Mureș și la evenimente de promovare a tradițiilor din județul Cluj.
În toate aceste contexte, a fost remarcat pentru calitatea interpretării și pentru autenticitatea stilului.
Recunoașterea sa nu vine doar din partea specialiștilor, ci mai ales de la consătenii și comunitățile din zonă, care îl consideră unul dintre cei mai valoroși jucăuși tradiționali. Este adesea chemat ca staroste la nunți, rol în care ghidează desfășurarea ceremonialului, fiind considerat un garant al continuității tradiției.
Un păstrător al identității zonei
Ioan Moldovan reprezintă un exemplu de consecvență în păstrarea și transmiterea jocurilor tradiționale de pe Valea Frății. Fiecare apariție a lui este o reamintire a unei lumi în care dansul era limbajul comunității.
În prezent, rămâne un reper pentru întreaga zonă a Câmpiei Transilvaniei și un model pentru generațiile tinere care descoperă dansul tradițional. -
IOAN PUMNEA
Păstrător al dansului popular și al culturii tradiționale din Țara Oltului și Rupea
________________________________________
Un destin care a împletit școala cu jocul popular
Într-un Brașov în care tradițiile au rămas mereu în fibra comunității, Ioan Pumnea s-a născut la 15 octombrie 1933, într-o familie simplă, Ana și Gheorghe, care i-au transmis de timpuriu respectul pentru cântec, joc și rânduiala satului românesc. Drumul său profesional a început în luminile școlii — învățător, profesor, apoi instructor de dansuri — însă, dincolo de orice titulatură, el a fost toată viața un slujitor al culturii tradiționale, un om care a trăit folclorul nu ca pe un repertoriu, ci ca pe un fel de a respira.
A urmat cursurile Școlii Normale din Sibiu și apoi Facultatea de Istorie-Geografie a Universității București, continuând cu Institutul Pedagogic. Această formare i-a dat nu doar rigoare, ci și o perspectivă largă asupra patrimoniului cultural, pe care avea să îl slujească o viață întreagă.
________________________________________
O jumătate de secol de artă, scenă și comunitate
Activitatea sa culturală acoperă peste cinci decenii, perioadă în care Ioan Pumnea a devenit unul dintre numele de referință ale folclorului coregrafic din zona Rupea, cu epicentrul la Dăișoara. A participat activ la viața artistică a satelor ardelenești, cunoscând din interior jocurile, strigăturile, obiceiurile și ritmurile locului. Această implicare directă a stat la baza formării sale ca interpret și ca îndrumător, iar ansamblurile coordonate de el au dus mai departe tradiții care altfel s-ar fi pierdut.
A fost prezent la marile festivaluri ale epocii, obținând nu mai puțin de 17 titluri de laureat la „Cântarea României”, precum și distincții importante: Medalia și Ordinul Cultural clasa I, „Toporașul de aur” la Zakopane, Premiul I la Festivalul de Artă Neagră din Tunisia. Scena a fost pentru el locul în care tradiția și munca devin vizibile, iar în spectacolele locale, naționale și internaționale a promovat dansurile din Țara Oltului, Rupea și satele Făgărașului: de la Ceata de feciori la Șezătoare, de la Plugar la Cununa Secerătorilor, de la Sânzâiene la obiceiul săsesc al „Lolelor”.
________________________________________
Copilăria – locul unde dansul a prins rădăcini
Încă de mic, Ioan Pumnea a învățat să joace în satul natal, descoperind treptat că, pentru el, dansul nu este doar distracție, ci limbaj. La vârsta de numai 12 ani pune deja în scenă, împreună cu elevii de la școala din sat, jocul moldovenesc „Rața” — primul semn al unui talent pedagogic și artistic ieșit din comun.
De la părinți a moștenit sensibilitatea pentru cântecele de șezătoare, doinele de dor și mai târziu cântecele de cătănie. În ele descoperea nu doar melodicitate, ci poveste, ritm de viață, o lume întreagă pe care, peste ani, avea să o traducă scenic.
________________________________________
Învățător, creator de ansambluri, mentor pentru generații
În plan profesional, Ioan Pumnea a fost mult mai mult decât un instructor de dansuri: a fost un formator de comunități. A înființat și coordonat majoritatea ansamblurilor folclorice din județ, oferind structură, disciplină și viziune formațiilor care au ajuns să reprezinte Brașovul în țară și peste hotare. Continuatorii săi — Moțoc Gheorghe din Făgăraș, Șofaru Gheorghe din Viștea, Moga Gheorghe din Recea, Gheorghe Debu din Săcele, Marcu Ioan și Drăgușin Angela din Codlea — sunt dovada că influența lui a fost reală și durabilă.
A lucrat mulți ani în cadrul Centrului de Creație al Județului Brașov, unde, chiar și după pensionare, a fost un reper. Pentru o perioadă a fost și director al Centrului Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Brașov, având un rol major în punerea în scenă a ritualurilor și obiceiurilor locale.
________________________________________
Un intelectual al folclorului
Dincolo de scenă, Ioan Pumnea a fost un cercetător serios, preocupat de documentarea științifică a dansului popular. A publicat lucrări esențiale, precum Dansul dăișorean și Trei suite de jocuri populare, și a colaborat cu cineaști în realizarea filmelor Nunta de Mateiaș și Roata stelelor. Aceste producții au surprins obiceiuri românești, maghiare și germane din județul Brașov, păstrându-le într-o formă vizuală care trece testul timpului.
________________________________________
Cum îl vedeau cei care l-au cunoscut
Specialiști din mediul universitar și etnografi de renume au remarcat rolul său ca moderator al vieții cultural-artistice zonale. Era omul care punea în mișcare energiile satelor, care reușea să adune oameni, să reînvie tradiții și să transforme manifestări latente în spectacole pline de forță.
Ovidiu Papană, profesor universitar, sublinia că, în lipsa unor personalități precum Ioan Pumnea, multe obiceiuri ar fi dispărut. Dr. Ioan Praoveanu, etnograf, remarca rigoarea sa de cercetător și modul în care a reușit să transforme documentarea în artă.
________________________________________
Un tezaur viu al comunității
Pentru întreaga sa activitate, pentru responsabilitatea cu care a păstrat, transmis și înnobilat tradiția coregrafică a zonei Rupea – Dăișoara, Ioan Pumnea a primit titlul de Tezaur Uman Viu, recunoaștere firească pentru un om care nu a făcut niciodată distincție între viață și cultură populară. -
Ion Crețeanu – Glasul Oltului și maestrul cobzei
Origini și mediul formării
Ion Crețeanu s-a născut la 17 iulie 1958, în comuna Voineasa din județul Olt, într-o familie în care cântecul tradițional era prezent în mod firesc. Copilăria i-a fost marcată de vocile puternice ale tatălui și bunicului său, oameni care cunoșteau balade vechi, doine, strigături și povești transmise pe cale orală.
De la ei a moștenit atât pasiunea pentru muzica populară, cât și primele noțiuni de interpretare. Încă de la 3–4 ani cânta în casă, iar la 8 ani era deja ghidat în mod direct de bunicul și tatăl său, care l-au ajutat să înțeleagă structura cântecului tradițional și importanța respectării formei autentice.
A urmat liceul la Craiova, apoi Facultatea de Electrotehnică, însă parcursul profesional nu l-a îndepărtat de rădăcini. Muzica a rămas centrul formării sale.
Primele apariții și apropierea de cobză
Debutul în fața publicului a avut loc în 1967, pe scena Căminului Cultural din Voineasa, când era încă elev în școala primară.
A urmat, în 1972, obținerea locului I la o tabără națională, unde a concurat la secțiunea de muzică populară.
În paralel cu interpretarea vocală, Ion Crețeanu s-a apropiat treptat de cobză, instrument rar și dificil, cu tehnică specifică. Între 1981 și 1985 a fost ucenicul cobzarului Ioan Șerban, muzicant renumit din Craiova. Experiența alături de acesta a reprezentat momentul decisiv în formarea sa ca instrumentist.
Ulterior, a primit îndrumare și de la cunoscutul cobzar Dan Voinicu, consolidându-și repertoriul și tehnica.
Păstrarea repertoriului vechi
Unul dintre elementele definitorii ale activității lui Ion Crețeanu este interesul pentru cântecele bătrânești – baladele, doinele și melodiile lente sau ritualice din Oltenia de Jos. Încă din adolescență a început să culeagă astfel de piese de la bătrâni și lăutari, salvând melodii care riscau să se piardă.
Repertoriul său include cântece proprii, doine moștenite din familie, dar și piese învățate de la marii lăutari olteni. Modul în care le interpretează rămâne fidel stilului arhaic: frazare clară, expresie reținută, accent pe autenticitate.
Activitatea didactică și lucrul cu ucenicii
Ion Crețeanu este unul dintre puținii interpreți tradiționali care au lucrat sistematic cu ucenici.
În perioada 2005–2020, a format tineri și adulți cu vârste și profesii diferite – preoți, elevi, studenți, juriști, copii și adolescenți care doreau să învețe cobza sau cântul tradițional oltenesc.
Fiecare elev a beneficiat de îndrumare individuală, cu accent pe:
– înțelegerea tiparelor melodice,
– tehnica specifică cobzei,
– respirația și frazarea în doină,
– respectul pentru tradiția locală.
Prin această activitate, a reușit să transmită un meșteșug rar, aflat în pericol de dispariție.
Rolul în lumea artistică și în comunitate
Ion Crețeanu este o figură activă în spațiul cultural al zonei.
A colaborat cu tarafuri importante din Oltenia, a cântat la nunți și la evenimente de comunitate, fiind o prezență constantă în viața socială locală. De asemenea, este implicat ca interpret, jurat sau coordonator în festivaluri, concursuri și manifestări culturale.
Activitatea sa se extinde și în cadrul ansamblului profesionist „Doina Oltului”, unde a susținut includerea unor piese tradiționale fundamentale precum doina și călușul. Prin aceste intervenții, a contribuit la menținerea repertoriului autentic în contextul scenelor profesioniste.
Recunoaștere profesională
De-a lungul carierei, Ion Crețeanu a primit numeroase distincții și diplome de excelență, atât din partea instituțiilor culturale din România, cât și din străinătate.
Printre momentele importante se numără premiile din cadrul festivalurilor, recunoașteri din partea muzeelor, instituțiilor ecleziastice sau culturale, precum și apariții la evenimente internaționale.
Aceste aprecieri confirmă calitatea activității sale și rolul său în promovarea muzicii oltenești tradiționale.
Un păstrător al identității locale
Ion Crețeanu rămâne unul dintre cei mai importanți interpreți ai Oltului de Jos.
Prin voce, repertoriu și măiestria cobzei, el reprezintă o punte între generațiile vechi de lăutari și publicul de astăzi.
A reușit să păstreze vie o tehnică rară, să transmită cântece bătrânești și să formeze noi interpreți care duc mai departe tradiția muzicală oltenească. -
Marius Mihuț – Constructorul de viori cu goarnă și continuatorul unui simbol bihorean
Origini și formarea timpurie
Marius Mihuț s-a născut la 4 septembrie 1971, în localitatea Cihei, comuna Sânmartin, județul Bihor. A crescut într-o familie modestă, formată din părinții Nicolae și Elvira, într-un mediu în care munca și autodisciplina erau parte firească din educație.
A urmat zece clase profesionale la Oradea, la secția de tăbăcărie, formare care i-a oferit primele noțiuni despre prelucrarea materialelor, însă adevăratul drum avea să-l găsească mult mai târziu.
Un accident i-a schimbat definitiv parcursul, obligându-l să își caute o nouă direcție profesională. Atașamentul pentru muzica populară și talentul de instrumentist l-au condus către ideea de a construi vioara cu goarnă – instrument definitoriu al Bihorului.
Nașterea unui meșter lutier
Primele încercări le-a făcut singur, fără un îndrumător specializat. Construcția viorii cu goarnă este extrem de complexă: presupune lucrul manual al lemnului, realizarea corpului instrumentului, a sistemului de rezonanță și adaptarea goarnei metalice în ansamblu.
Marius Mihuț a învățat fiecare etapă prin exercițiu, încercări repetate și ajustări continue.
Primele instrumente construite i-au demonstrat că nu este suficient să reproducă formele existente, ci trebuie să perfecționeze modelul. De-a lungul anilor a depășit dificultățile tehnice, ajungând să creeze instrumente apreciate pentru:
– calitatea sunetului,
– timbrul puternic,
– echilibrul dintre corp și goarnă,
– durabilitatea construcției.
Până astăzi a realizat aproximativ 250 de viori cu goarnă, instrumente care se află în colecțiile unor muzicieni și colecționari din țară și din străinătate – Ungaria, Germania, Austria, Italia, Statele Unite și Japonia.
Inovație în tradiție
Deși respectă tehnica veche de construcție, Marius Mihuț nu s-a limitat la reproducerea modelelor tradiționale.
A dezvoltat un instrument nou, asemănător unui violoncel cu goarnă, adaptând principiul viorii bihorene la un registru mai grav. Această abordare demonstrează flexibilitatea sa profesională și capacitatea de a integra inovația în parametrii tradiției.
Munca din atelier
Atelierul său este locul în care meșteșugul a devenit profesie.
Aici, Marius Mihuț lucrează zilnic, atât la construcția instrumentelor, cât și la reparații pentru muzicienii din zonă.
Lăutarii și interpreții de muzică populară apelează la el pentru probleme tehnice pentru care nu există ateliere specializate. Prin cunoștințele sale teoretice și practice, le oferă soluții precise, uneori esențiale pentru a salva un instrument.
Această activitate constantă l-a transformat într-un reper tehnic pentru întreaga regiune.
Cobza și legătura cu tradiția familială
Pe lângă construcția viorii cu goarnă, Marius Mihuț este și instrumentist tradițional. Cântatul la vioară l-a învățat de la bunicul din partea tatălui, care i-a transmis primele melodii și primele tehnici.
Această legătură afectivă cu tradiția a rămas motorul principal al activității sale: pentru el, instrumentul nu este doar obiect muzical, ci parte a identității bihorene.
Ucenici și transmiterea meșteșugului
În peste trei decenii de activitate, Marius Mihuț a format trei ucenici:
– George Sîrb,
– Cristian Crăciun,
– Narcis, nepotul său.
Aceștia au învățat atât tehnica construirii viorii cu goarnă, cât și arta interpretării.
Prin ei, meșteșugul are continuitate, iar instrumentul bihorean își păstrează locul în tradiția muzicală contemporană.
Prezență culturală
Marius Mihuț este colaborator constant al Centrului Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Bihor. Participă la târguri de meșteri populari și la numeroase evenimente culturale din țară, atât ca lutier, cât și ca instrumentist.
Prin demonstrații practice, explicații tehnice și momente muzicale, contribuie la popularizarea unui meșteșug unic în România.
Un simbol al identității bihorene
Prin activitatea sa, Marius Mihuț a reușit să ducă mai departe un instrument emblematic al Bihorului.
Viorile cu goarnă construite de el sunt apreciate de profesioniști și reprezintă pentru muzicieni garanția unui sunet autentic și puternic.
Marius Mihuț rămâne un reper al tradiției muzicale bihorene: un constructor de instrumente cu o tehnică desăvârșită și un interpret dedicat. -
Născut la țară, Emil Mihaiu a deprins de mic tainele cântatului la vioară, iar talentul înnăscut l-a făcut să devină un violonist valoros. bogația multiculturalismului din zona aceasta a Transilvaniei i-a permis să aibă o viziune superioară asupra muzicii. Om modest, dar excepțional la mânuitul arcușului, Emil Mihaiu a povestit într-un reportaj, printre cântece și jocuri, despre copilărie, despre prima vioară, cu care cânta melodii auzite la radio, singur sau cu muzicanții din sat, despre cum a învățat să scrie pe note cântecele auzite la alții. La vârsta de 12 ani, Emil Mihaiu a cântat la prima nuntă, care s-a întins până spre dimineață, la Năsal. A dus muzica tradițională românească prin toată lumea, în turnee în Japonia, Israel, Franța, Anglia, Germania, Italia, Ungaria, Grecia etc. I s-a propus chiar să rămână în străinătate, să învețe copii, pentru un salariu foarte bun, dar a refuzat.
-
MIRCEA MICU
Rapsod și constructor de instrumente tradiționale
O copilărie crescută în sunetul lemnului și al sufletului
În satul Sărulești din Buzău, printre livezile care coboară spre apă și dealurile care oglindesc liniștea locului, într-o familie de oameni simpli, de țară, Mircea Micu a descoperit lumea prin sunet. Părinții lui, Stoica și Stela, nu i-au învățat doar rânduiala casei și a pământului, ci l-au purtat, fără să știe, spre o viață clădită în întregime din cântec și meșteșug.
De mic, băiatul asculta foșnetul vântului în frunzele prunilor, murmurul izvoarelor, ciocnirile lemnelor prin ogradă — sunete care aveau să devină mai târziu reperele sale în universul instrumentelor populare.
La vârsta copilăriei, înainte ca școala să-i dea caiete și alfabet, lumea i-a dat alt tip de carte: cimpoiul. A fost primul instrument pe care l-a prins în mâini, apoi fluierul, cavalul, ocarina, iar mai târziu buciumul — fiecare ca o treaptă firească într-o devenire pe care nimeni nu i-o dicta, dar pe care o simțea în mod organic. În sat, oamenii povesteau că Mircea Micu nu cânta doar cu buzele, ci și cu respirația pământului. Când sufla în fluier, parcă aerul din jur devenea altul.
Drumul către meșteșugul rar al construirii instrumentelor
Dar ceea ce îl făcea cu adevărat unic nu era doar darul interpretării. Mircea Micu a simțit devreme că instrumentele nu pot fi doar cumpărate, ci trebuie înțelese, venerate și, mai ales, făcute cu mâna și sufletul celui care le cântă.
Și-a pus în minte să-și construiască singur instrumentele, fără alt îndrumător decât propria curiozitate și deprinderea muncii migăloase.
A învățat cum miroase lemnul de paltin atunci când îl despici, cum mustește prunul roșu atunci când îl scobești pentru caval, cum se alege pământul galben pentru ocarină, care nu e oricare, ci acela cu porozitatea potrivită, cu o consistență aproape secretă. Fiecare material îl citea ca pe o poveste.
Pentru cimpoi, folosea pielea de capră, tăbăcită după rânduiala locului. Pentru bucium, alegea lemnul care răsună cel mai limpede, adică paltinul sau cireșul, uscat, curat, fără noduri.
Fiecare instrument trecea prin etape întregi de prelucrare, în care mâinile lui Mircea Micu nu lucrau doar tehnic, ci aproape ritualic. Munca nu era ușoară: scobirea, găurirea, îndreptarea, lipirea, acordarea — toate cereau răbdare și un fel de înțelepciune pe care numai oamenii crescuți în natură o au.Un rapsod care a transformat satul într-o scenă
Odată ce instrumentele prindeau viață, Mircea Micu le făcea să vorbească. În Sărulești și satele dimprejur, prezența lui era o bucurie. Oamenii îl chemau la nunți, la clăci, la serbări, la munci colective, acolo unde muzica era mai mult decât o plăcere: era liantul dintre oameni.
Participarea lui la festivaluri din țară i-a adus recunoaștere, dar el a rămas mereu cu picioarele pe pământ, cu satul în glas și cu tradiția în inimă. Pe scene din Craiova, Constanța sau Nehoiu, rapsodul din Sărulești a dus cu el sunetul simplu, curat, vechi, al locului natal.
Interpretarea sa a instrumentelor — mai ales buciumul și cimpoiul — era atât de puternică, încât reușea să umple spații mari, să cuprindă publicul într-o stare de liniște sau vibrație profundă, ca un ecou al unei lumi străvechi.
Meșterul care a știut că tradiția continuă doar prin oameni
Pentru Mircea Micu, adevărata împlinire nu stătea în aplauze, ci în faptul că ceea ce el știa nu se oprea la el. A format un grup de cimpoieri și buciumași, nu pentru a avea un ansamblu în jurul lui, ci pentru ca instrumentele să-și continue povestea prin tinerele generații.
Din anul 1970, copiii pe care i-a învățat au început să se adune în curtea lui, în păduri, pe dealuri, ori în camere mici încălzite cu soba, căutând să învețe nu doar tehnica, ci și respirația interioară a muzicii. Mircea Micu îi ghida cu răbdare, îi lăsa să greșească, îi încuraja când reușeau, se bucura cu o bucurie adevărată când unul dintre ei învăța primul sunet curat.
Unii au învățat doar să cânte. Alții au învățat și să construiască instrumente. Iar unii, cei mai sensibili la taină, au primit și responsabilitatea de a duce mai departe tradiții care altfel s-ar fi pierdut.
O moștenire care rămâne vie
Astăzi, micii lui elevi — deveniți adulți — duc mai departe sunetele buciumului buzoian, tocmai datorită lui. Faptul că mai sunt copii în zonă care știu să țină cimpoiul sau să sufle în fluierul din prun se datorează în mare parte lui Mircea Micu, care nu a lăsat ca meșteșugul să se piardă în tăcere.
El nu și-a văzut niciodată munca drept o colecție de activități, ci ca pe o viață întreagă trăită în ritmul tradiției. A adunat instrumentele, le-a construit, le-a cântat, le-a ocrotit și le-a încredințat mai departe — totul cu o dragoste molipsitoare.
Moștenirea sa este una dublă: instrumentele pe care le-a construit și muzica pe care a dat-o mai departe oamenilor. Dar, mai mult decât atât, Mircea Micu rămâne în memoria comunității ca un om care a transformat sunetul într-o formă de legătură între generații.
Un Tezaur Uman Viu în adevăratul sens al cuvântului
Tezaurul pe care îl reprezintă Mircea Micu nu înseamnă doar obiecte sau sunete, ci o continuitate între ceea ce a fost, ceea ce este și ceea ce poate fi păstrat.
Viața lui arată că tradiția nu rămâne vie decât atunci când cineva o trăiește, o muncește și o transmite.
Pentru satul Sărulești, pentru Buzău și pentru folclorul românesc, Mircea Micu este vocea lemnului care cântă, răsuflarea pământului care iese prin bucium, bucuria copilului care descoperă primul sunet, și demnitatea unui om care nu a încetat nicio clipă să creadă în ceea ce face. -
NICOLAE COROIU
Omul care a ținut vie muzica țâmbei din Munții Apuseni
Rădăcini în Țara Moților
În comuna Avram Iancu, acolo unde istoria și muntele se împletesc cu o naturalețe rară, tradiția nu se păstrează din obligație, ci din felul de a fi al oamenilor. În această lume de sunete vechi și de obiceiuri care par desprinse dintr-un alt timp, a crescut și Nicolae Coroiu, născut la 29 ianuarie 1951. Din satul Târsa provenea tatăl său, care cânta la taragot, iar această prezență muzicală în casă i-a făcut copilăria firească, armonioasă, încărcată de sunete. De la cinci ani, în timp ce alți copii se jucau prin curți, el se apleca instinctiv asupra muzicii, încercând să înțeleagă mecanismul melodiilor și al instrumentelor.
Într-un loc în care tradiția este parte din identitate, Nicolae Coroiu a crescut cu sentimentul că fiecare cântec și fiecare instrument transmit ceva din felul de a fi al moților. Așa a învățat să prețuiască muzica încă din primele clipe ale vieții sale, fără să știe că într-o zi va deveni unul dintre cei mai importanți păstrători ai unui instrument unic din România: țâmbă, sau țitera, așa cum este cunoscută doar în această parte de lume.
Un instrument rar, o tradiție unică
Țâmbă — instrumentul pe care Nicolae Coroiu îl slujește de o viață — nu este doar o curiozitate muzicală, ci un simbol al Apusenilor. Seamănă cu o cetera, dar are corzi multiple, fixate pe o cutie de rezonanță din lemn de brad. Modul în care se cântă la ea amintește când de pian, când de acordeon, când de chitară, pentru că se formează melodia mergând pe gamă în sus, prin lovirea coardelor cu un bățișor, în timp ce cu altul se ține ritmul.
În mâinile lui Nicolae Coroiu, țâmba nu este doar un instrument, ci o punte între epoci. El nu a învățat doar să cânte la ea; și-a confecționat propriile instrumente, le-a încercat sunetul, le-a acordat, le-a perfecționat, ca un meșter vechi pentru care fiecare detaliu contează.
Dacă alte instrumente tradiționale s-au răspândit în toată țara, țâmba din Avram Iancu a rămas unică, izolată în creasta Apusenilor, transmisă doar în câteva gospodării. Nicolae Coroiu este una dintre ultimele verigi ale acestui lanț.
Drumul către a deveni Tezaur Uman Viu
Absolvent al Liceului Pedagogic din Abrud, Nicolae Coroiu a devenit învățător, iar școala a fost locul în care și-a găsit misiunea. A predat nu doar litere și cifre, ci și dragostea pentru port, cântec și instrumente tradiționale. Lecțiile sale nu erau niciodată simple ore; erau întâlniri cu tradiția, cu identitatea și cu felul moțesc de a trăi.
Ani la rând, a cântat la țâmbă, fluier și vioară, a adunat cântece din sate, a cules variante vechi de melodii și a încercat să le salveze de la dispariție. A participat la concursuri și festivaluri din toată țara: „Cântarea României”, concursurile „Cultură pentru cultură”, Târgul de Fete de pe Muntele Găina, festivalul de film de la Sibiu și numeroase ediții dedicate moților și tradițiilor lor.
Toate aceste prezențe nu au însemnat pentru el doar recunoaștere, ci și responsabilitatea de a arăta lumii ce înseamnă cu adevărat țâmba și de ce merită păstrată ca un adevărat patrimoniu viu.
Prima dată când tradiția i-a răspuns
Când a început Nicolae Coroiu să cânte „cu adevărat”? El însuși povestește simplu: de la cinci ani a început să atingă instrumentele casei. Fiecare sunet pe care îl scotea era o încercare, o apropiere, un dialog timid cu tradiția moților.
Însă momentul în care a simțit că aparține acestui traseu a venit abia mai târziu, când a început să înțeleagă mecanismul instrumentelor, să le interpreteze, să simtă vibrațiile lor ca pe o parte din sine. A început să cânte în șezători, în adunări de sat, apoi pe scene din ce în ce mai mari.
Dar adevărata recunoaștere a venit în sala de clasă, acolo unde și-a dat seama că poate transmite altora ce a primit el însuși de la tatăl său: dragostea pentru cântec.
Un dascăl care a schimbat generații
Una dintre cele mai importante realizări ale sale este formarea grupului de țâmbe „Crăișorul”, creat în 2004. Zece copii au învățat instrumentul direct de la el, iar fiecare dintre ei a purtat mai departe această tradiție ca pe o moștenire de familie.
Nicolae Coroiu nu i-a învățat doar tehnică; i-a învățat să iubească instrumentul, să înțeleagă că fiecare notă este o mărturie a moților. Pentru el, a preda nu a fost niciodată o simplă meserie. A fost o misiune — aceea de a împiedica tradiția să se stingă.
Ultimul apărător al muzicii țâmbei
Astăzi, Nicolae Coroiu este considerat unul dintre cei mai importanți păstrători ai tradițiilor moțești. Prin cunoștințele, instrumentele și talentul său, el reprezintă o verigă rară între trecut și prezent.
Toate aceste motive l-au făcut să devină Tezaur Uman Viu, un titlu care nu este doar o distincție, ci o recunoaștere a unei vieți dedicate patrimoniului imaterial. În el se adună ani de muncă, sute de melodii cântate, instrumente confecționate, copii îndrumați și generații întregi de moți mândri.
Moștenirea care rămâne
Nicolae Coroiu nu este doar un meșter sau un interpret. Este un povestitor al muntelui, un om care a păstrat vie o tradiție pe care alții ar fi pierdut-o fără să-și dea seama. Este puntea prin care țâmba mai poate răsuna astăzi în satele Apusenilor, aceeași țâmbă cu care oamenii anunțau cândva bucurii, adunări, sărbători sau momente de cumpănă.
Prin mâinile sale au trecut instrumente, prin glasul său au trecut melodii, iar prin el au trecut generații întregi de copii pentru care tradiția nu mai este doar un cuvânt, ci o parte esențială a identității lor.
Nicolae Coroiu rămâne, astfel, unul dintre acei oameni rari care nu doar păstrează tradiția, ci o și oferă lumii, cu generozitate, cu responsabilitate și cu acea liniște pe care o au doar cei care știu că slujesc un rost mai mare decât ei. -
NICOLAE VĂDAN
Meșterul care dă glas lemnului
Rădăcinile unei vocații
În satul Rusești, la marginea pădurilor din comuna Râșca, copilul Nicolae Vădan creștea într-o lume în care lemnul nu era doar materie, ci prelungirea vieții. Părinții lui, Petreu și Saveta, nu i-au predat direct arta lutăriei, dar au cultivat în el o disciplină blândă, un respect pentru simplitate și pentru lucrul temeinic. De aceea, primul contact cu instrumentele muzicale n-a venit din tradiția familială, ci din curiozitatea lui firească, din dorința de a înțelege cum prinde voce un material inert.
Nicolae Vădan s-a apropiat de muzică într-un mod firesc. Ca membru al ansamblului folcloric „Fluierașul” al Întreprinderii de Pielărie și Încălțăminte „Clujana”, el cânta, lucra și observa. În 1985, întâmplarea care i-a schimbat viața a fost unul dintre acele momente minuscule care deschid drumuri uriașe: a reparat singur un contrabas. N-a fost un gest spectaculos, dar a fost exact scânteia care l-a condus spre atelierul în care avea să-și construiască destinul.
Ucenicia care l-a format ca maestru
În 1989, printr-un lanț de întâmplări fericite, dirijorul Iosif Ernest îl îndrumă către Pavel Onoaie, reparator de instrumente la Conservator. Acolo, într-un mic atelier de lucru – mai degrabă sanctuar decât atelier –, Nicolae Vădan intră într-o ucenicie ce avea să dureze opt ani. Pavel Onoaie, la rândul lui ucenic al maestrului ceh Jan Maracek, îl învață nu doar tehnici, ci și o filozofie: răbdarea cu lemnul, respectul pentru vibrație, ascultarea tăcută a fiecărei fibre.
Zile întregi, Vădan învăța cum se dimensionează o placă de rezonanță, cum se simte echilibrul dintre grosime și duritate, cum se ascultă lemnul cu mâna, cu urechea, cu instinctul. În atelierul acesta, instrumentele nu se construiau; se nășteau. Iar el, tânărul ucenic, învăța să le aducă pe lume.
A rămas lângă maestru până când acesta a plecat, iar apoi i-a preluat locul – nu printr-un gest de ambiție, ci ca o continuare firească a unei tradiții de care se simțea responsabil.
Atelierul în care lemnul capătă glas
După finalizarea uceniciei, Nicolae Vădan deschide propriul drum. Lucrează în atelierul din satul natal, dar și la Academia de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca, unde devine reparator începând din 1996. Acolo, instrumentiști din toate colțurile țării vin cu viorile, violele sau contrabășii lor, încredințându-i nu doar obiecte, ci fragmente din viața și cariera lor artistică.
Nicolae Vădan nu repară mecanic. El citește instrumentul. Îl ascultă. Îi înțelege suferința. Și-l restituie interpretului în cea mai bună formă posibilă. De aceea, în timp, numele lui devine sinonim cu măiestria. Atât de mult, încât peste o sută de instrumente construite de el sunt astăzi folosite de muzicieni profesioniști din România și din străinătate – instrumente capabile nu doar să redea muzica populară, ci și repertoriul clasic, cu toate exigențele lui de rafinament sonor.
Un lutier căutat de maeștri
Atelierul lui Nicolae Vădan devine un loc familiar pentru mari instrumentiști ai țării, pentru dirijori și profesioniști pe care îi unește aceeași nevoie de sunet perfect. Printre cei care i-au trecut pragul se află Gabriel Croitoru, violonist de renume, căruia i-a realizat o imitație a viorii Guarneri del Gesù din 1721, instrument aparținând lui George Enescu. L-au căutat, de asemenea, George Dudea din Germania, Nicolae Botgros – dirijorul orchestrei Lăutarii din Chișinău –, dirijori precum Barteș Ovidiu, precum și nenumărați profesioniști care privesc lutieria ca pe o artă sacră.
Această recunoaștere nu este doar rezultatul îndemânării, ci și al unei modestii firești. Nicolae Vădan nu vorbește mult despre el. Vorbesc instrumentele.
Responsabilitatea transmiterii unui meșteșug
Deși profund dedicat lucrului în sine, Vădan înțelege că meșteșugul nu este complet dacă nu este transmis mai departe. De aceea, el îi învață tainele lutăriei nepotului său, Daniel, care la doar doisprezece ani pășește deja în atelier cu aceeași fascinație cu care, odinioară, Nicolae bătea cuiele unui contrabas. Este un act de continuitate, o punte între generații și o garanție că această artă nu se va pierde.
Recunoașterea profesiei și a omului
Anii au adus cu ei aprecierea publică. În 2015, Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Cluj îi dedică un spectacol folcloric în care muzicienii cântă exclusiv la instrumente construite de el. În 2014 și 2016 apar două filme documentare despre activitatea sa, realizate de etnomuzicologul Mircea Câmpean. Iar în 2018, titlul de Tezaur Uman Viu vine ca o recunoaștere firească a unui parcurs excepțional.
Privirea specialistului
Muzicologii care l-au cunoscut vorbesc despre el cu un amestec de admirație și respect. Dr. Zamfir Dejeu îl vede ca pe unul dintre cei mai buni lutieri ai României contemporane, în timp ce dr. Mircea Câmpean subliniază calitatea sonoră a instrumentelor sale, confirmată de profesioniști și dirijori de prestigiu.
Construcția unei viori, a unei viole sau a unui violoncel nu este doar act tehnic, ci o artă dificilă, ce cere tăcere, răbdare și un simț subtil al echilibrului. Iar instrumentele create de Nicolae Vădan poartă această amprentă a meșteșugului desăvârșit.
Un destin închinat lemnului
Astăzi, Nicolae Vădan continuă să lucreze în atelierul din Rusești, într-un ritm propriu, firesc, încărcat de aceeași răbdare din tinerețe. Construiește, repară, ascultă, șlefuiește și, mai ales, dăruiește sunet lumii. Lucrul său nu este despre faimă sau despre cantitate. Este despre respectul pentru tradiție, despre bucuria fiecărui instrument care revine la viață, despre taina vibrației care trece prin lemn, prin mâna lutierului și ajunge până în sufletul celor care ascultă.
De ce este un Tezaur Uman Viu
Pentru cunoașterea profundă a meșteșugului.
Pentru continuitatea unei linii de lutieri formată prin transmitere directă.
Pentru instrumentele care duc mai departe sunetul viu al tradiției românești.
Pentru discreția și eleganța unui meșter care și-a dedicat viața unei arte rare.
Nicolae Vădan este dovada vie că un instrument nu este doar o formă sculptată în lemn, ci o poveste lungă despre oameni, despre timp și despre vibrația care unește generații. -
Pera Bulz
Taragotistul care a făcut Zarandul să vibreze
Rădăcini într-o lume a sunetelor
În Vața de Jos, sat din coasta munților hunedoreni, muzica nu este doar un obicei — este o respirație a locului. Aici s-a născut, într-o zi de august, Pera Bulz, copilul care avea să vadă lumea prin urechile unui instrument pe care îl visa încă din primii ani: taragotul. Despre el, Pera avea să spună mai târziu că i-a dat nu doar bucuria de a cânta, ci și dragostea pentru natură, pentru felul în care și o floare, și o vale, și o umbră de pădure pot ispiti mintea să creeze melodii.
Primele glasuri ale unui destin
Taraful de suflători din Vața de Jos a fost începutul. Sub îndrumarea dascălului Aurel Colf, un pasionat al tradițiilor locale, tânărul Pera a prins curajul de a intra în fața oamenilor și de a duce mai departe glasul Taragotului din Zarand. În scurt timp, piese precum Ponoreanca de la Căzănești, Urzicuța din Tătărăști sau Ardeleanca din Birtin au început să se lege de numele lui.
Dincolo de scenă, Pera își vedea de viața profesională la fel ca toți oamenii zonei — în mină, apoi la întreprinderea din comună, unde a lucrat până la pensie. Dar nimic nu putea concura cu chemarea instrumentului care îl aștepta în fiecare seară.
Culegător de folclor și conducător de taraf
În 1981, tradiția s-a întors către el cu o responsabilitate mai mare: preluarea conducerii tarafului din Vața de Jos. A fost momentul în care Pera Bulz nu doar interpreta muzica zonei, ci o aduna, o șlefui și o așeza în sufletul satelor. A colindat prin sate zărăndene, prin gospodării, prin case de oameni în vârstă, unde memoria cântului se păstra încă vie. A cules de la ei melodii care altfel s-ar fi stins odată cu trecerea timpului.
Aceste culegeri — țarine, ardelene, doine, hore de sat — au devenit comorile care au îmbogățit repertoriul formației și au dus la succese repetate în festivaluri și sărbători locale. Muzica sa s-a auzit la Nedeia Vulcăneană, la Serbările Naționale de la Țebea și, desigur, la festivalurile dedicate lui Drăgan Muntean, cu care Pera a și colaborat, realizând împreună casete audio cu melodii din Zarand și Poienița Voinii.
Un glas recunoscut în lume
Cu timpul, taragotul lui Pera Bulz a depășit hotarele țării. A cântat în Croația, Polonia, Belgia, Franța, Ucraina, Danemarca, Vietnam — ducând cu el pământul sonor al Zarandului. Fiecare apariție era întâmpinată cu emoție, pentru că stilul său păstra ceea ce publicul de pretutindeni recunoaște ca autentic: un amestec de doină, suflare arhaică și rezonanță interioară.
Radio și televiziunea l-au invitat adesea, atât în emisiuni locale, cât și pe posturi naționale, unde timbrul taragotului său a devenit ușor de recunoscut. În anul în care a înregistrat CD-ul Pera Bulz și Taraful de la Vața, publicul l-a primit cu un entuziasm care a confirmat încă o dată legătura sa profundă cu folclorul.
O viață dăruită cântecului
Pera Bulz nu a fost doar un interpret, ci un păstrător al memoriei sonore a unei zone care și-a modelat identitatea prin muzică. A urmărit mereu firescul melodiei, simplitatea ei, forța pe care o capătă doar atunci când vine dintr-un loc în care tradiția nu este conservată artificial, ci trăită.
Deși pregătit tehnic într-o școală industrială și angajat ani întregi în munca de zi cu zi, în plan artistic a rămas fidel lumii satelor. Faptul că a continuat să cânte, să culeagă și să revină la repertoriul vechi, în ciuda trecerii timpului, i-a adus recunoașterea ca „Tezaur Uman Viu”.
Un tezaur pentru Zarand și pentru România
Recunoașterile, premiile, turneele, festivalurile — toate confirmă valoarea lui artistică. Dar, dincolo de acestea, cea mai importantă moștenire rămâne modul în care a reușit să aducă la lumină cântece aproape uitate, oferindu-le o formă vie, actuală și emoționantă.
Pentru comunitatea din Vața de Jos, Pera Bulz este o voce care a înscris satul pe harta culturii tradiționale românești. Pentru iubitorii de folclor, este un reper al muzicii zărăndene. Pentru România, un păstrător de identitate. -
Nicolae Sava s-a născut în Republica Moldova, locul în care și-a descoperit și cultivat pasiunea pentru muzică. Totuși, cea mai mare parte a activității sale creative în arta confecționării instrumentelor muzicale s-a desfășurat în România, la Viișoara, județul Bistrița-Năsăud. Maestrul Nicolae Sava este un remarcabil artizan de instrumente tradiționale românești, recunoscut pentru îmbinarea armonioasă dintre meșteșugul tradițional și inovația modernă. În paralel cu activitatea sa de constructor de instrumente, este și un muzician desăvârșit, cu o carieră completă: studii superioare de specialitate și o bogată experiență scenică, dobândită în numeroase concerte susținute atât în țară, cât și peste hotare.
-
Răduțu Liviu Țăran s-a născut în data de 19 martie 1961 în localitatea Fundu Moldovei, județul Suceava. . Liviu Țăran a fost desemnat în anul 2024 Tezaur Uman Viu al României, în domeniul spiritualității, pentru talentul și devotamentul său de interpret de muzică instrumentală tradițională. Liviu Țăran este recunoscut drept maestru al instrumentelor tradiționale – fluier, caval, tulnic – dedicându-se cu pasiune păstrării repertoriului ancestral al Bucovinei. Muzica lui face parte din viața comunității: acompaniază ritualuri, evenimente și momente de sobrietate, transmițând o emoție autentică și un profund sentiment de apartenență.