Instrumente muzicale tradiționale (constructori și interpreți)
18 Products
Active Filters
Filter by Category
Filter by Color
Filter by Size
Filter by Price
Min Price:
Max Price:
-
Copilăria într-un sat de munte
Constantin Vasile, cunoscut astăzi în întreaga zonă sub numele de Tică, s-a născut la 24 aprilie 1961 în comuna Brăduleț din județul Argeș, pe Valea Vâlsanului. Provenea dintr-o familie în care munca, simțul artistic și rânduiala satului se împleteau firesc. Tatăl, Vasile Gh. T. Vasile – poreclit Vasile Tron – era un om al zonei, respectat pentru felul în care își purta tradiția, iar mama, Constanța Tomeci, îi oferea copiilor liniștea și disciplina unei gospodării de munte.
În această lume, băiatul care avea să devină „țiterașul de la Galeș” a crescut printre păduri, biserici de lemn, obiceiuri păstorești și sunete de fluier, învățând de mic diferența dintre zgomot și muzică, dintre o simplă bucată de lemn și lemnul care poate vibra.
Întâlnirea cu țitera
Tică a descoperit instrumentul care avea să-i schimbe viața în copilărie, privind pe furiș la fratele mai mare, care învățase câteva tehnici de la unchiul lor, Tomeci Constantin, membru într-un mic grup local de țiterași. Instrumentul nu era unul comun în Argeș, dar în familia lui existase o tradiție discretă de folosire a acestuia.
Pentru copilul de atunci, țitera nu era doar un obiect, ci o enigmă. Era atras de simplitatea ei, de sunetele care păreau că vin din alt timp și, pe măsură ce creștea, instrumentul devenea din ce în ce mai familiar. A învățat singur, experimentând, imitând, greșind și încercând din nou, până când a început să stăpânească tehnica.
Drumul nu a fost unul liniar. A urmat zece clase la liceul din Domnești, apoi doi ani de ucenicie la meșterul Petre Donescu și serviciul militar la Constanța. Însă, indiferent de loc, țitera îl însoțea mereu, discret, ca o chemare pe care nu avea s-o ignore niciodată.
Meșterul care a reconstruit un instrument pierdut
În 1996, Tică a reprodus prima lui țiteră, după modelul celei vechi, păstrate în familie. A folosit lemn de paltin creț pentru cutia de rezonanță, nuc sau stejar pentru grif și corzi din sârmă oțelită.
De atunci, a construit zeci de instrumente, fiecare cu configurația lui, fiecare adaptată pentru mână și temperamentul celor care urmau să cânte la ele.
Lemnul îl alegea cu grijă, ascultându-l aproape ca pe un om. Îl șlefuia fără grabă, îl tăia astfel încât să rămână viu, capabil să vibreze. În mâinile lui, instrumentul nu era doar obiect, ci partener de creație.
O viață trăită pe scenă
Din 1976, Tică este prezent pe scenă. Cântă la țiteră și la fluier, cântă vocal, predă, povestește, improvizează. Formația de țiterași pe care a format-o la Galeș a devenit în timp o prezență spectaculoasă, atrăgând atenția publicului prin originalitatea timbrului și prin faptul că instrumentul, atât de rar în România, era dus în lumină de o întreagă generație de tineri.
Au urmat turnee în Elveția, Spania, Franța, Belgia, Italia, iar unul dintre momentele cele mai emoționante a fost invitația la deschiderea concursului de muzică ușoară de la San Remo. Acolo, într-un spațiu dedicat muzicii moderne, țitera argeșeană a sunat ca o voce uitată, readusă la viață.
Festivalurile la care a participat sunt numeroase și acoperă întreaga țară: evenimente păstorești, concursuri de muzică veche, festivaluri ale tradițiilor populare, întâlniri internaționale. Prezența lui este mereu remarcată, iar premiile obținute vorbesc singure despre valoarea muncii sale.
Profesorul care formează generații
Poate partea cea mai importantă din viața lui Tică Vasile este aceea de pedagog. De peste douăzeci de ani, îi învață pe tinerii din Galeș și din împrejurimi să cânte la țiteră și să construiască instrumentul.
Mulți dintre elevii lui au devenit, la rândul lor, interpreți respectați. Într-o lume în care tradițiile se pierd ușor, el a reușit să formeze nu doar muzicieni, ci și oameni care înțeleg cultura locului.
Are astăzi cincisprezece ucenici, reprezentând deja a patra generație formată sub îndrumarea lui.
Pentru mulți, el nu este doar profesor, ci mentor, un om cu răbdare, cu memorie muzicală excepțională și cu o capacitate rară de a transmite nu doar tehnica, ci și dragostea față de instrument.
Tehnica și repertoriul
Tică este un interpret complet. Cântă hore și sârbe din Argeș, dar și melodii păstorești venite de peste munți. Are capacitatea rară de a reproduce cu precizie un cântec după o singură audiție, dar și libertatea de a adapta repertoriul în funcție de instrument.
Țitera, în interpretarea lui, capătă o dimensiune aparte: nu rămâne doar un instrument arhaic, ci devine vehiculul unei muzici vii, ancorate în prezent, dar fidelă originilor.
Recunoaștere și valoare culturală
Specialiștii vorbesc despre el ca despre un artist desăvârșit, un autodidact cu talent nativ și cu o modestie care îi definește întreaga existență. Este considerat unicul meșter din Argeș capabil să construiască și să interpreteze la țiteră la nivel de scenă, un om rareori întâlnit în peisajul tradițional românesc.
Titlul de Tezaur Uman Viu, acordat în 2023, recunoaște nu doar munca lui, ci și contribuția imensă la cultura românească. Faptul că un instrument aproape dispărut trăiește astăzi prin zeci de tineri se datorează în mare parte lui.
Un om între datorie și pasiune
Astăzi, Tică mărturisește că se gândește la retragere, dar o spune cu blândețea celui care nu poate părăsi scena cât timp mai are ceva de dăruit. Știe că ștafeta va fi preluată. Și totuși, continuă să pregătească elevi, să construiască instrumente noi, să apară pe scenă și să păstreze vie o tradiție pentru care altfel nu ar mai exista urmași.
În Valea Vâlsanului, unde muntele se întâlnește cu apele repezi, Constantin Vasile rămâne un punct fix: un meșter, un rapsod, un profesor și un om care, prin țitera lui, a readus la viață o parte din memoria culturală a Argeșului. -
VASILE UNGUREANU
Un fluieraș al obcinilor, păstrând sunetul munților în oameni
Rădăcini în muzica pastorală
În satul Pâraie din comuna Mălini, acolo unde pădurile urcă în trepte spre Obcina Stânișoarei și unde dealurile par că își țin respirația pentru a asculta sunetul vântului, s-a născut Vasile Ungureanu. Lumea îl știe ca pe un om al naturii, un silvicultor a cărui viață a fost legată de pădure, dar și ca pe unul dintre cei mai respectați interpreți ai instrumentelor pastorale tradiționale din zona Bucovinei.
Născut pe 14 august 1952, într-o familie simplă, cu rădăcini adânci în tradițiile Mălinilor, Vasile Ungureanu a descoperit fluierul nu ca pe un obiect, ci ca pe o prelungire firească a propriei respirații. La doar opt ani, stând prin gospodărie sau în grădină, asculta cum tatăl, unchii și bătrânii satului făceau să răsune lemnul în melodii ce păreau desprinse din pădure. A încercat la rândul său câteva sunete, iar instrumentul l-a „recunoscut” imediat. De atunci, totul a mers firesc.
Muzica obștei, cântată pentru oameni
În adolescentă, la 15 ani, Vasile nu doar cânta — își construia singur fluierele. Într-o vreme în care puțini mai aveau răbdarea de a lucra obiecte cu propriile mâini, el modela lemnul cu grijă, știind că instrumentul nu va fi doar un obiect, ci o voce. A cântat la hore, la baluri, la serbări școlare, apoi la petrecerile oamenilor din sat, unde fluierul trebuia să se îmbine cu bucuria sau tristețea celor prezenți.
Mai târziu, când a ajuns cioban în munte sau când însoțea o ceată de păstori, fluierul a devenit un fel de tovarăș permanent. Uneori era singura voce în liniștea obcinii; alteori acompania pașii încetiniți ai oilor sau răspândea melancolia unei seri de vară peste crestele înalte.
Dar tot fluierul îl chema și la înmormântări, unde, după tradiție, instrumentul trebuia să vestească plecarea unui om către lumea de dincolo. Vasile cânta nu doar la fluier, ci și la trâmbiță, iar când era nevoie, acompania bocitoarele — o practică veche, păstrată cu seriozitate în satele Bucovinei.
De pe cărările munților, pe scenele lumii
Talentul său nu a rămas neobservat. Au urmat festivaluri, concursuri, spectacole, deplasări în țară și în afara ei.
La Ateneul Român, în 1976, obține locul I ca solist la caval — un moment care a schimbat pentru totdeauna modul în care era perceput în comunitate.
Alături de Grupul vocal-instrumental „Obcina Stânișoarei” din Mălini, Vasile a participat la numeroase festivaluri naționale și internaționale. Din rezultatele lor fac parte:
• titlul de „Formație consacrată a județului Suceava” la Festivalul „Comori de suflet românesc”,
• apariții la „Întâlnirile Bucovinene” din Ucraina, Polonia și Republica Moldova,
• participarea la Festivalul Internațional al Obiceiurilor de Iarnă de la Strasbourg.
Pentru cine l-a văzut cântând, devine repede clar că Vasile Ungureanu nu interpretează o melodie — el povestește locul. Fiecare piesă are în ea o suflare de munte, un ecou de pădure, o chemare veche, care vine de departe.
O moștenire învățată în familie
A învățat totul acasă, în familie. Tatăl, unchii, străbunicul Toader — toți au fost fluierași sau ciobani care cunoșteau temeinic instrumentele pastorale. La ei a văzut pentru prima dată cum un cântec poate schimba starea unui om, cum poate însoți un ritual, cum poate spune o poveste acolo unde cuvintele nu ajung.
Această linie familială, trecută din generație în generație, îi conferă lui Vasile nu doar pricepere, ci și o responsabilitate profundă: aceea de a nu lăsa moștenirea să se piardă.
Dăruire pentru generațiile tinere
Conștient că satul se schimbă, iar tradițiile riscă să se stingă, Vasile Ungureanu a devenit un mentor pentru tineri. În cadrul Grupului „Obcina Stânișoarei”, a format trei fluierași tineri și încă patru începători din sat, pe care îi învață nu doar tehnică, ci și spiritul cântecului.
Repetițiile au loc fie la casa lui, fie la Căminul Cultural, unde tinerii se întâlnesc regulat, învățând melodii vechi, dansuri tradiționale și obiceiuri păstorite cu grijă.
Este un profesor cu răbdare, dar și cu exigență: „Nu-i destul să cânți bine; trebuie să simți ce spui prin instrument”, obișnuiește el să explice.
Un om pentru care cântecul este felul natural de a fi
În comunitate, Vasile Ungureanu nu este doar un interpret, ci un reper. Este chemat la evenimentele importante din sat, este ascultat cu respect, iar cântecele lui însoțesc oamenii în cele mai diferite momente ale vieții lor.
Fluierul lui a auzit toate anotimpurile satului Pâraie: nunți, botezuri, seri de lucru, serbări, dar și clipe grele de despărțire. Pentru el, muzica nu este profesie, nici performanță scenică — este viață pură, nefiltrată.Tezaur Uman Viu
Titlul de Tezaur Uman Viu nu este, în cazul lui Vasile Ungureanu, o distincție formală. Este un semn de recunoaștere pentru un om care a păstrat nealterată tradiția instrumentelor pastorale, pentru un interpret ce continuă o linie muzicală veche de secole și pentru un mentor care pregătește cu responsabilitate generația următoare.
Ceea ce transmite el nu este doar meșteșug — este un mod de a vedea lumea, de a-i pune sunet, ritm, suflare.
