Meșteșuguri, obiceiuri și spiritualitate tradițională (diverse)
-
Ana Bodescu – Meșteșugul mărgelelor și continuitatea portului năsăudean
O copilărie formată în casa meșterilor
Ana Bodescu s-a născut la începutul anului 1950, în satul Salva, într-o familie în care lucrul cu acul și firele era parte firească din viața de zi cu zi. Părinții și bunicii ei erau cunoscuți pentru priceperea lor în realizarea portului năsăudean, iar identitatea familiei se lega direct de acest meșteșug.
În acea atmosferă, Ana a învățat repede că tradiția nu se predă prin explicații, ci prin prezență. Copiii prindeau imediat ritmul casei: fiecare vedea, imita, încerca, greșea și învăța din nou. În jurul ei, mâinile femeilor lucrau neîncetat – torcând, țesând, brodând – iar ea a crescut în acest cadru cu naturalețea cu care alții cresc lângă cărți.
Primii pași în lumea cusăturilor
De la o vârstă la care alți copii se jucau în curte, Ana Bodescu participa deja la etapele de început ale lucrului textil: torcea lâna, pregătea firele, învăța să țeasă pânza de bază.
Ceea ce avea să o definească mai târziu – migala și răbdarea – se contura chiar atunci. Mama și bunica îi arătau modelele vechi, iar Ana repeta până ce mâna devenea sigură.
Nu exista grabă. Meșteșugul nu permitea improvizații, iar Ana s-a format într-o disciplină liniștită, cu ritm constant, în care fiecare etapă avea rostul ei.
Piesele tradiționale: o estetică a ordinii
Zona Năsăudului este cunoscută pentru portul decorat cu mărgele, o tehnică ce cere precizie, ochi format și multă perseverență.
Ana Bodescu a devenit una dintre cele mai respectate creatoare ale acestui tip de ornament.
În piesele lucrate de ea – cămeși femeiești, cămeși bărbătești, pieptare, brâie și alte elemente ale costumului popular – se regăsește stilul sobru, echilibrat și foarte precis al zonei:
– motive geometrice sau florale,
– succesiuni de culori așezate cu rigoare,
– cusături ferme, aliniate cu o exactitate de meșter vechi.
Portul rezultat nu este doar decorativ; este identitar.
Fiecare piesă poartă în ea semnătura locului.
Transmiterea meșteșugului în familie
Un aspect esențial al activității Anei Bodescu îl reprezintă continuitatea în familie.
Fiica ei a învățat de timpuriu să lucreze pânza și să coasă modele tradiționale, familiarizându-se atât cu tehnica, cât și cu rigoarea necesară realizării pieselor autentice. Nepotul, la rândul lui, s-a apropiat de meșteșug prin participarea la pregătirea materialelor și prin învățarea treptată a modelelor.
Într-o lume în care tinerii pleacă tot mai departe de tradițiile vechi, familia Bodescu reprezintă o excepție fericită: un lanț neîntrerupt între generații.
Rolul în comunitate
În Salva, portul popular nu este doar o piesă de muzeu, ci un element esențial al vieții comunitare.
Ana Bodescu a contribuit constant la păstrarea acestei prezențe, confecționând straie pentru sărbători, cununii, dansuri tradiționale sau evenimente locale.
Munca ei s-a văzut în mod direct în sat:
– în grupurile de tineri care au purtat portul la festivaluri,
– în familiile care au păstrat costumul vechi al bunicilor prin restaurările făcute de ea,
– în colaborările cu cei care organizau evenimente culturale în zonă.
Prezența ei în aceste contexte a fost discretă, dar fundamentală pentru păstrarea identității locale.
Munca de o viață
De-a lungul anilor, Ana Bodescu a lucrat constant, fără întreruperi mari și fără să își schimbe metoda.
A folosit aceleași instrumente tradiționale, aceleași tipare transmise în familie, aceeași răbdare cu care a fost crescută.
Fiecare piesă realizată de ea este rezultatul unui mod de lucru care nu a cedat tentațiilor modernizării rapide.
Într-o perioadă în care multe meșteșuguri au dispărut sau au fost simplificate, ea a ales să păstreze forma originară.
Un meșteșug care rămâne
Ana Bodescu face parte dintre acei creatori populari care nu doar reproduc modele vechi, ci mențin vie o lume.
Lângă războiul de țesut, lângă firul colorat și cutia cu mărgele, a reușit să ducă mai departe o identitate care, fără oameni ca ea, s-ar fi pierdut treptat.
Meșteșugul ei nu este spectaculos, nu este comercial și nu este menit să impresioneze prin strălucire.
Este un meșteșug care se impune prin rigoare, simplitate și continuitate – valori care definesc cu adevărat portul năsăudean. -
BARKÓ ETELKA
Tezaur Uman Viu – 2010
Ouă încondeiate________________________________________
O chemare care începe în copilărie
În Săcele, acolo unde comunitatea ceangăilor a dus tradiția din tată în fiu, Barkó Etelka s-a născut în 15 iunie 1936 și avea să rămână, până la sfârșitul vieții, unul dintre cele mai puternice repere ale artei încondeierii ouălor. A învățat meșteșugul foarte tânără, la 14 ani, direct de la tatăl ei, învățător în satul Purcăreni. Învățătura era atunci un lucru intim, discret, transmis „pe ascuns”, așa cum se întâmplă cu lucrurile prețioase care nu trebuie risipite, ci păstrate.
Pentru Etelka, începutul nu a fost o întâmplare, ci o chemare. „Am învățat de la tata și de la femeile din sat”, spunea ea, iar în cuvintele acestea se ascundea firescul unei continuități care a legat generațiile.
________________________________________
O profesoară care a adus meșteșugul înapoi în lume
Înainte de a deveni cunoscută ca artist popular, Barkó Etelka a fost profesoară. A predat biologie, chimie și fizică timp de treizeci și doi de ani, mai întâi la Oradea, apoi la Săcele. Sala de clasă i-a antrenat răbdarea, iar lucrul cu elevii i-a dat acea claritate a gestului pe care doar un pedagog adevărat o poate avea.
Abia după Revoluția din 1989 a putut vorbi deschis despre meșteșugul încondeierii ouălor. Până atunci, îl predase elevilor în taină, cu discreția cuvenită unui ritual vechi. A folosit mereu tehnica condeiului înmuiat în ceară caldă — o metodă care cere precizie, ritm și echilibru.
________________________________________
Modele care spun povești
Motivele alese de Etelka nu au fost niciodată simple ornamente. Erau simboluri vechi, adunate din natură, din portul fetelor din comunitate, din sculptura lemnului sau din lada de zestre. Modelele ei aveau semnificații clare: grebla pentru hărnicie, melcul pentru lene, arborele vieții pentru familie.
Culorile le obținea natural: roșul din fierberea cojilor de ceapă roșie, galbenul din scoarță de măr. Întregul proces păstra atmosfera de altădată — o lume în care arta nu se cumpăra, ci se făcea cu mâinile tale.
________________________________________
Anii maturității artistice
După 1991, Barkó Etelka a început să participe la ateliere de încondeiere a ouălor în școli, ducând meșteșugul în fața copiilor care nu îl mai cunoșteau. A învățat generații întregi, a format participanți la concursuri și a transmis arta ei celor care au avut dorința de a o continua.
În 1992, a publicat volumul „Ouă încondeiate din cele șapte sate”, o lucrare în care a strâns tehnica specifică ceangăilor și simbolurile atât de importante pentru comunitatea din care făcea parte.
În toate aceste activități, Etelka a fost percepută ca un simbol al ceangăilor săceleni — o păstrătoare a tradiției, dar și o inovatoare blândă care a știut să aducă modele noi fără să trădeze frumusețea celor vechi.
________________________________________
Moștenirea transmisă mai departe
Etelka a învățat mulți oameni să încondeieze ouă. A lucrat cu copii, cu adulți, cu participanți la concursuri, cu femei din sat, cu oricine avea răbdarea și dorința de a duce mai departe meșteșugul. A fost, pentru cei din jur, un reper de eleganță și bunătate — un om care și-a oferit darul fără să-l păstreze doar pentru sine.
________________________________________
Ultima lecție: continuitatea
Barkó Etelka s-a stins în 11 septembrie 2019, însă ceea ce a lăsat în urmă continuă să trăiască în fiecare simbol așezat pe coaja unui ou, în fiecare copil care a învățat de la ea, în fiecare femeie care modelează astăzi condeiul așa cum l-a văzut în mâinile ei.
A fost, cu adevărat, un Tezaur Uman Viu: un om care a purtat cu demnitate un meșteșug vechi și l-a dăruit lumii cu generozitate. -
CONSTANTIN CURECHERIU
Tezaur Uman Viu – 2013
Creator de măști, performer al Jocului Cerbului, meșter fluieraș
________________________________________
Un om pentru care iarna nu e anotimp, ci destin
În satul Sticlăria, din comuna Scobinți, iarna nu începe niciodată atunci când ninge, ci atunci când dintr-o gospodărie pornește sunetul adânc al fluierului și, odată cu el, ecoul unor pași care pregătesc trezirea Cerbului. În acest univers cu rădăcini străvechi trăiește Constantin Curecheriu, născut la 11 septembrie 1948, un om pentru care tradiția nu este un cuvânt, ci o datorie, o identitate și o formă de a fi.
A crescut într-o familie numeroasă, copil al Elenei și al lui Gheorghe, într-o gospodărie în care munca, rânduiala și datinile erau firești, iar iarna aducea, an de an, un spectacol al întregului sat. În această lume, copilul Constantin a înțeles devreme că masca nu este un simplu obiect, ci un chip al spiritelor care au străbătut timpuri, generații și povești.
________________________________________
Primele întâlniri cu meșteșugul – un copil și un cerb de lemn
Avea doar zece ani când a învățat să confecționeze prima mască de cerb, sub îndrumarea lui Gheorghe Hrițcu, meșter recunoscut în sat. Pe atunci, lemnul de tei era mai mult decât o materie primă — era începutul unui dialog între copil și tradiție. Constantin învăța cum se alege bucata potrivită, cum se sculptează forma semirotundă a capului, cum se creează un maxilar mobil care, în timpul jocului, produce sunetul acela unic, clămpănitor, care face ca masca să prindă viață.
Pe măsură ce creștea, meșteșugul îi devenea al doilea glas. La doar 17 ani, în 1965, a confecționat primul fluier. Iar la 20 de ani, în 1968, a avut curajul să iasă pentru prima oară cu Cerbul în afara satului — la Tulcea — moment care avea să îi deschidă un drum lung de festivaluri, aplauze și recunoașteri.
________________________________________
O artă care pulsează – măști, lemn, piei, culori și simboluri
Mascile de cerb create de Constantin Curecheriu sunt mai mult decât obiecte ritualice. Sunt construcții elaborate, în care fiecare element are un rost clar. Lemnul de tei, ales de la rădăcina copacului, este sculptat după șabloane transmise de meșteri vechi, iar coarnele prind formă prin migală și intuiție. Mecanismul maxilarului mobil — o trăsătură definitorie a măștilor sale — transformă Cerbul într-un personaj viu, impresionant, care cucerește publicul dintr-o singură privire.
Trupul măștii este acoperit cu piei de capră sau de oaie, iar purtătorul este îmbrăcat în covoare de lână țesute manual, decorate cu motive florale, în care trandafirul roșu domină compoziția. Capul Cerbului este împodobit cu batiste cusute, mărgele, oglinzi, hurmuz și canafi — elemente care aduc lumină, culoare și ritm în timpul jocului, transformând meșteșugul într-o adevărată orchestră vizuală.
Pentru Constantin Curecheriu, fiecare mască este o poveste. O bucată dintr-o lume care nu se vede mereu cu ochiul liber, dar care se simte atunci când Cerbul își ridică fruntea, clămpănește din maxilar și pornește în pasul ritualic în fața publicului.
________________________________________
Jocul Cerbului – o moștenire care se învață din mers
Constantin nu este doar creator de măști, ci și performer al Cerbului. A purtat masca ani la rând, în sat și în localitățile vecine, de la Hârlău la Ruginoasa, de la Târgu Frumos la Cotnari. Aparițiile sale sunt amintite cu admirație atât de comunitatea din Sticlăria, cât și de cei care l-au întâlnit la festivaluri de datini și obiceiuri de iarnă. Uriașa și strălucitoarea mască de Cerb nu îl ascunde, ci îl dezvăluie — îl arată ca pe un om pentru care tradiția este un fel de a respira.
A fost invitat în parade, manifestări culturale, târguri naționale și internaționale, iar Cerbul din Sticlăria a ajuns astfel până la București, Iași, Bacău, Vaslui, Flămânzi, Vrancea, dar și peste hotare — în Franța, Germania, Republica Moldova și Italia. Fiecare plecare a fost o ocazie de a duce cu el un fragment din identitatea satului.
________________________________________
Mâinile care construiesc, suflul care cântă
Pe lângă măștile de cerb, Constantin Curecheriu este un talentat constructor și interpret de fluiere. A realizat instrumente pentru formațiile de fluierași din Sticlăria, Deleni și Coșarnița (Republica Moldova), devenind astfel un punct nodal în păstrarea muzicii tradiționale locale. Din mâinile lui au plecat fluiere care au dus mai departe sunetul Moldovei — clar, profund, nealterat.
În atelierul din gospodărie, printre lemne, șabloane și unelte, Constantin a format și două dintre cele mai importante ajutoare ale sale: fiii Mihai și Andrei-Ionuț. Ei lucrează astăzi alături de tatăl lor, ducând mai departe tehnicile, gesturile și rânduielile care definesc masca și jocul Cerbului.
________________________________________
Un om care formează comunități
Meșterul nu s-a oprit niciodată la arta pe care o stăpânește. A simțit mereu nevoia de a-i aduce pe ceilalți în jurul său. Astfel, tot datorită lui există astăzi formațiile de fluierași — copii și adulți — din Sticlăria. A devenit, fără să își propună, un lider cultural, un om în jurul căruia se strânge comunitatea atunci când vine vorba de tradiție.
În propria gospodărie, a întemeiat o colecție muzeală cu obiecte etnografice, deschisă copiilor și elevilor care vor să înțeleagă cum arată trecutul viu. Pentru mulți dintre ei, vizitele la Constantin Curecheriu au fost primele întâlniri autentice cu patrimoniul imaterial al Moldovei.
________________________________________
O viață întreagă sub semnul tradiției
Constantin Curecheriu este un om în care tradițiile și-au găsit locul firesc — în gesturi, în ateliere, în decorațiuni, în sunet, în mâini și în voce. A participat la zeci de festivaluri, a primit numeroase diplome și recunoașteri pentru prezențele sale la manifestările de iarnă din Iași, Hârlău, Pașcani, Târgu Frumos, Vaslui, Bacău, Vrancea, Flămânzi și București. A fost invitat în orașe mari din Europa și în comunități românești de peste hotare, ducând cu el Cerbul care pare să vorbească o limbă doar a lui.
Astăzi, la peste șapte decenii de viață, Constantin rămâne un reper — un meșter, un performer, un părinte al tradițiilor locale și un om al cărui nume este rostit cu respect în întreaga zonă Hârlău–Târgu Frumos–Ruginoasa.
________________________________________
De ce este un Tezaur viu
Pentru că tot ce face este mărturia unei tradiții care, fără el, s-ar pierde.
Pentru că a învățat meșteșugul de la zece ani și l-a dus la rang de artă.
Pentru că a transmis mai departe tehnicile, sensurile și simbolurile jocului Cerbului.
Pentru că a clădit comunități, a format oameni, a ridicat satul Sticlăria pe harta tradițiilor.
Pentru că în mâinile lui lemnul prinde glas, iar masca prinde viață.
Constantin Curecheriu este unul dintre acei oameni rari în care trecutul nu se conservă — se trăiește. -
Dumitru „Tincu” Pop – Sculptorul care a învățat lemnul să râdă
Satul în care lemnul are glas
În Săpânța, lemnul nu a fost niciodată doar materie. Pentru oamenii locului, a fost martor, confident, uneori judecător și, rareori, răsplătitor.
Acolo s-a născut Dumitru „Tincu” Pop, într-o dimineață de august, într-un sat care știa să-și spună poveștile altfel decât restul lumii.
De copil, Tincu privea lung spre porțile sculptate, spre biserică, spre gardurile care țineau umbrele din curți. Lemnul îl urmărea la fiecare pas. Iar când a văzut prima dată o cruce în „albastrul de Săpânța”, nu a înțeles de ce oamenii mari îi spun „veselă”. Pentru el era doar diferită. Avea o lumină care nu se găsea nicăieri altundeva.
Chemarea care s-a născut dintr-o curiozitate
Vecinul care sculpta cruci lucra aproape mereu afară. Iar Tincu se strecura, cu teamă și fascinație, să-l privească. Era prea mic ca să știe ce vede, dar destul de mare ca să simtă că acolo se întâmpla ceva important.
Nu vorbea în prezența meșterului. Îl asculta.
Asculta lemnul cum trosnește sub daltă, asculta culoarea cum prinde viață, asculta liniștea din mâinile omului.
Curiozitatea l-a împins, într-o zi, să atingă o bucată de stejar.
Atunci a înțeles: lemnul nu era rece. Lemnul răspundea.
Primii ani în atelierul care mirosea a început
Tincu a intrat în atelierul marelui sculptor cu sfială. Nu era ucenic „cu acte”. Era doar copilul care nu lipsea niciodată.
Îi aduceau sătenii câte o treabă de făcut, dar el se pierdea printre unelte, învățând din priviri:
unde se apasă,
unde se lasă liber,
unde se ascunde greșeala,
unde se simte ritmul.
Mai târziu, a înțeles că un sculptor nu lucrează niciodată singur.
Daltă, lemn, lumină, umbră – toate sunt personaje egale.
Artistul doar le orchestrează.
Cum a descoperit că moartea poate fi spusă cu umor
Cimitirul din Săpânța avea o personalitate proprie. Nu era un loc al suspinelor, ci un loc al adevărurilor spuse pe șleau.
Pentru Tincu, asta a fost cea mai mare provocare.
„Cum să spui o poveste grea fără să o urâțești?”, se întreba adesea.
Nu găsea răspunsul în cuvinte. Îl găsea în culori.
Albastrul îl învăța să ridice.
Roșul – să atragă atenția.
Galbenul – să lumineze.
Negrul – să așeze totul la locul lui.
A învățat că o cruce poate fi mai sinceră decât un discurs și că un epitaf bine scris poate spune despre un om mai multe decât o carte întreagă.
Oamenii satului deveneau personaje
Cu timpul, Tincu a început să observe oamenii cu ochi de povestitor.
Nu le vedea doar trăsăturile, ci ritmul, mișcarea, gesturile mărunte. Din fiecare aduna „scena” care urma să fie pictată pe lemn.
În Cimitirul Vesel, nimeni nu rămânea doar o fotografie pe o cruce.
Fiecare om devenea un personaj cu o replică finală, cu un rol în comunitate, cu o ultimă glumă spusă lumii.
Tincu făcea mai mult decât să sculpteze.
El interpreta vieți.
Umorul ca formă de sinceritate
Mulți confundă umorul din crucile lui cu intenția de a ironiza. Dar pentru Tincu, râsul era o formă de curaj.
Satul îl vedea adesea aplecat asupra lemnului, scriind câte un vers. Nu era poet în sensul clasic.
Era observator.
Știa că oamenii nu sunt sfinți și nici nu trebuie să fie.
Știa că un om este suma ridicolului și a frumuseții sale.
Știa că, spus cu blândețe, adevărul poate deveni suportabil.
Așa s-au născut epitafurile care nu judecau, ci dezvăluiau.
Atelierul – locul unde începe memoria
Atelierul său este o încăpere lungă, cu ferestre mici și cu lumina aceea nehotărâtă de Maramureș.
Pe pereți, unelte care par vii.
Pe masă, vopsele așezate ca niște condimente.
În aer, miros de lemn crud amestecat cu stofă veche și praf de piatră.
Acolo Tincu își petrecea orele.
Nu se grăbea niciodată.
Credea că un lucru care va dăinui nu poate fi făcut în fugă.
În atelier, timpul avea altă viteză.
Ucenicii – chipurile viitorului
De-a lungul anilor, mulți au trecut pragul atelierului lui Tincu.
Unii au stat o săptămână.
Alții o vară.
Unora le-a pus pentru prima dată daltă în mână, altora le-a pus încredere.
Dar adevăratul lui vis era simplu:
ca lemnul să nu rămână singur.
Avea darul de a învăța fără să predea.
Mulți au plecat din atelier cu altă privire asupra lumii, chiar dacă nu toți au devenit meșteri.
Crucea ca oglindă a comunității
Săpânța nu a devenit faimoasă întâmplător. Crucea este acolo un fel de contract între om și comunitatea lui.
Tincu știa că fiecare lucrare pe care o făcea trebuia să fie unică.
Nu doar prin culori, ci prin poveste.
Și mai știa ceva:
cine nu ascultă oamenii cât sunt vii, nu va putea să-i povestească după. -
Mihai Grama este ultimul vânător de albine sălbatice din Europa, unul dintre cei mai fini degustători de miere şi producători apicoli din România deţinător a 12 produse montane certificate printre care mierea de iarbă neagră, mierea mană de stejar sau polenul poliflor de munte dar care produce şi miere de zmeură şi salcâm pe care o vinde preponderent în Germania şi Franţa. Absolventul Liceului Apicol din Băneasa şi fost angajat al Institutul de Cercetare pentru Apicultură din Bucureşti este membru fondator al Asociaţiei „Produs Montan” prin intermediul căreia şi-a propus să schimbe percepţia cumpărătorilor în ceea ce priveşte unicitatea produselor montane. După 36 de ani de experienţă în domeniu şi-a construit o reputaţie şi o credibilitate imposibil de atins în România zilelor noastre. Mihai Grama este originar din Căcuci, comuna Beica de Jos, stabilit în comuna Gilău din judeţul Cluj a moştenit pasiunea pentru albinărit de la bunicul său din satul Orşova, comuna Gurghiu şi este cunoscut pe internet ca stuparul care produce miere ecologică din cele mai rare flori ale Munţilor Apuseni, a ajuns să fie omniprezent la prezentările de produse româneşti de la Ministerul Agriculturii şi cel mai vizionat apicultor pe canalul Youtube din România.
-
Ileana Hotopilă – Fata din Lupcina care a aprins lumina în ouă
O copilărie trăită în gospodăria de la munte
Ileana Hotopilă s-a născut la 29 martie 1961, în satul Lupcina, un cătun aflat la marginea pădurilor din comuna Ulma, în nordul Sucevei. A venit pe lume într-o familie numeroasă, în care munca începea devreme și în care tradițiile se învățau firesc, fără lecții, fără ceremonii, doar prin imitarea celor mari.
Tatăl, Simion, și mama, Elisaveta, erau gospodari adevărați, iar casa lor răsuna de vocile celor paisprezece copii. Într-un asemenea univers, fiecare mână era de folos, iar fiecare copil trebuia să știe ceva: să coasă, să țese, să împletească, să hrănească animalele, să curețe gospodăria.
La șapte ani, Ileana știa deja să coasă și să țese părți din cămășile femeiești. Învățase aceste gesturi ușor, așa cum învață un copil să respire, crescând într-o lume în care frumosul era făcut cu mâna, nu cumpărat.
Întâlnirea cu meșteșugul care o va defini
La zece ani, Ileana a descoperit încondeierea ouălor. În Lupcina trăia o femeie renumită pentru măiestria ei — mătușa Parasca. Era cunoscută în tot satul pentru ouăle sale împodobite cu o răbdare și o delicatețe aproape ritualică.
În fiecare zi, după școală, Ileana se abătea câțiva pași spre casa mătușii. Stătea lângă ea, îi privea mâinile, o ajuta cât putea, iar încet-încet ceara încinsă, chișița și băile de culoare au devenit prelungiri firești ale propriilor ei gesturi.
Primele motive le-a învățat la vârsta la care alți copii abia învățau tabla înmulțirii: calea răsucită, frunza stejarului, laba gâștii. Era fascinată de liniile care se nășteau din combinația dintre răbdare, foc, culoare și un strop de curaj.
În scurt timp, în sat se vorbea deja despre fetița care „știe ca bătrânele”.
O viață dedicată închistririi
Anii au trecut, iar meșteșugul nu doar că a rămas cu ea, ci s-a adâncit. Ileana Hotopilă s-a transformat într-o meșteriță ale cărei ouă se recunosc imediat: prin precizia desenului, prin echilibrul culorilor, prin finețea liniilor care parcă respiră.
Devenită adult, a participat la târguri ale meșterilor populari din întreaga țară: la Florii, la sărbători pascale, la expoziții de artă populară. A fost invitată să reprezinte Bucovina la evenimente culturale din marile orașe, fiind apreciată de etnografi, artiști plastici și iubitori ai tradițiilor.
Apoi, drumul ei a trecut hotarele țării. A dus meșteșugul în Olanda, Germania, Franța, Belgia, Austria, Bulgaria, Ucraina. A ajuns până în Statele Unite, unde a stat luni de zile pentru a le arăta străinilor cum se face un ou închistrit adevărat.
Indiferent unde mergea, lua cu ea aceeași simplitate, aceeași smerenie și o bucurie luminoasă de a arăta lumii ceva ce nu se poate învăța din cărți.
Ouăle ca formă de memorie
Ouăle închistrite ale Ilenei păstrează semne vechi, unele moștenite din generație în generație. Fiecare motiv are un rost: spirala e drumul vieții, frunza stejarului e puterea, laba gâștii e protecția, crucea e credința, iar liniile încrucișate sunt alegerile care ne schimbă destinul.
Pentru ea, oul nu este suport, ci univers.
Ileana nu încondeiază niciodată la întâmplare. Fiecare piesă trece prin mai multe băi de culoare, fiecare linie e trasată cu răbdare, fiecare motiv are un loc și o logică. Iar la final, oul devine poveste.
Ucenici, doruri și frustrări
De-a lungul anilor, Ileana și-a învățat fetele să încondeieze ouă. Apoi a inițiat treisprezece fete din clasa a VIII-a, într-o încercare de a da mai departe ceea ce ea însăși primise în copilărie.
Regretul ei este că doar trei dintre acestea au continuat meșteșugul după ce s-au măritat. Restul au renunțat, luate de vâltoarea vieții moderne, de lipsa de timp și de tentația lucrurilor rapide.
Ileana și-ar fi dorit să predea oficial în școala satului. Ar fi vrut să aibă ore de încondeiat, să facă din meșteșug o disciplină, să le dea copiilor din Lupcina șansa de a învăța ceva ce nu se poate găsi în manuale. Însă, neavând studii liceale, nu i-a fost permis.
Această rană a rămas în sufletul ei, dar nu i-a oprit dragostea față de meșteșug.
Recunoaștere și sens
Munca Ilenei Hotopilă a devenit cunoscută și în presă, și în mediul cultural. Oamenii au fost atrași nu doar de frumusețea ouălor ei, ci și de povestea unei femei care a crescut paisprezece copii lucrând cu ceară topită și culori, într-o lume în care timpul trebuie să se oprească pentru câteva ore ca să se nască un singur ou.
Titlul de Tezaur Uman Viu a venit ca o încununare firească. A confirmat ceea ce comunitatea din Ulma știa de mult: că Ileana Hotopilă este una dintre păstrătoarele autentice ale tradiției bucovinene.
O femeie și focul din mâinile ei
Astăzi, Ileana continuă să încondeieze ouă cu aceeași răbdare de altădată. În casa ei din Lupcina, chișițele stau aliniate pe masă, ceara se topește în vase mici de metal, iar culorile sunt mereu pregătite.
Nu lucrează niciodată mecanic. Fiecare ou trece prin ea. Fiecare linie e parte din viața ei.
În felul acesta, Ileana Hotopilă nu doar creează artă, ci păstrează o lume întreagă.
În mâinile ei, un ou devine lumină. -
Buciumașul Florin Lițu s-a născut în Câmpulung Moldovenesc, județul Suceava. Florin Lițu, unul dintre cei mai apreciați buciumași din Câmpulung, dă glas buciumului de peste două decenii. Primul bucium realizat de meșterul Aristotel (Stelu) Erhan i-a fost dăruit lui Florin Lițu. Cu modestie și respect pentru meșteșug, el spune: „Nea Stelu le făurește, iar noi, buciumașii, le dăm viață.”
-
Margareta Nagy – Femeia care a îmblânzit pănușile de porumb
Rădăcini într-un sat al meșteșugarilor
Margareta Nagy s-a născut la 27 decembrie 1948 în satul Chendu, din comuna Bălăușeri, un loc unde porumbul nu era doar hrană, ci și materie primă pentru un meșteșug unic: împletitul pănușilor. A crescut într-o familie în care lucrul cu mâinile era firesc și respectat. Tatăl, Ioan Rosonczi, lucra lemnul cu pricepere, iar mama, Ecaterina, era cunoscută în sat pentru împletiturile ei fine din foi de porumb.
În această casă, Margit – cum îi spuneau cei dragi – a învățat încă de la doisprezece ani să atingă pănușa cu răbdare și delicatețe. Mama a fost prima ei învățătoare, iar atelierul lor de familie era, de fapt, o odaie simplă, încălzită de povești și de mirosul pănușilor uscate.
Drumul unei fete de doisprezece ani spre meșteșug
În satul Chendu, împletitul pănușilor se făcea în anotimpuri: iarna, în case și la șezători, vara, sub umbra porților. Femeile împleteau fără grabă, transformând un material umil în obiecte utile sau decorative.
Margareta s-a prins repede în ritmul lor. Învăța noaptea după ce își făcea lecțiile, sculptând din fâșii subțiri de pănușă primele flori, primele împletituri, primele forme care semănau a coșuri.
La optsprezece ani, meșteșugul ei era atât de bine conturat încât a fost trimisă în satele din sudul țării să-i învețe pe alții cum se lucrează pănușa. A fost o experiență care i-a dat încredere, iar oamenii o priveau cu uimire: o tânără venită din Ardeal să împărtășească un meșteșug rar, atât de diferit de împletiturile cunoscute acolo.
De la șezători la cooperativă
La douăzeci și patru de ani, Margareta a fost angajată la Cooperativa Meșteșugărească din Sighișoara. Alături de patruzeci de femei din Chendu, lucra zilnic la comenzi diverse. Făcea coșuri pentru pâine, cutii pentru suveniruri, suporturi pentru linguri sau sticle, covorașe, jucării și alte obiecte lucrate pentru a ajunge în magazine din toată țara.
Mâinile ei lucrau repede și precis. Fiecare obiect purta amprenta ei: împletitură compactă, motive echilibrate, curățenie în execuție și inventivitate în model.
Primul magazin de prezentare din Chendu
După 1990, Margareta a îndrăznit să facă un pas pe care nimeni din sat nu-l mai făcuse. A deschis primul magazin de prezentare chiar la șosea, profitând de faptul că Chendu se afla pe drumul E60. Turiștii opreau să cumpere obiectele ei, atrași de culorile calde și de perfecțiunea împletiturii.
În scurt timp, magazinul a devenit un reper local. Succesul Margaretei i-a inspirat și pe alți meșteri din sat să își amenajeze propriile puncte de vânzare. Chendu a prins viață, transformându-se într-o mică localitate-marcă, recunoscută pentru florile din pănuși și pentru obiectele unicat, create acasă.
Meșteșugul pănușilor – de la natură la artă
Pănușa de porumb, deși pare material simplu, cere atenție și pricepere. Margareta a dus tehnica tradițională la nivel de artă. Știa exact cum să usuce foile la soare, cum să le trateze cu fum de sulf pentru a nu mucegăi, cum să le înmoaie, să le taie și să le răsucească.
Fâșiile înguste, lucrate fir cu fir, deveneau urzeală și bătură, fixate pe un șablon de lemn cu cuie. Acolo începea magia: răsuciri delicate, ajururi fine, structuri elaborate care dădeau naștere coșurilor, coronițelor și florilor.
Pentru culori, apela la plante: frunze de nuc pentru maro, fructe de soc pentru violet, foi de ceapă pentru roșu închis. Niciun pigment artificial nu i se părea potrivit — natura îi era laboratorul de creație.
De-a lungul anilor, a realizat peste cinci sute de modele de flori, niciunul identic cu altul. Erau piese vii, inspirate din lumea reală, dar traduse în material vegetal cu totul special.
O familie care continuă meșteșugul
În casa Margaretei, pănușile sunt peste tot: legate în snopi, sortate pe culori, puse la uscat, pregătite pentru lucru. Întreaga familie a fost prinsă în acest univers vegetal. Soțul ei, Mihai Nagy, i-a fost alături în toate etapele, iar fiul și nora au preluat la rândul lor meșteșugul.
Astfel, ceea ce începuse cândva mama Ecaterina a devenit tradiția unei familii întregi, în trei generații.
Recunoașterea unui meșter rar
În 1993, Margareta a participat pentru prima dată la un târg național, la Muzeul Satului din București. De atunci, expozițiile și târgurile s-au succedat fără pauză. Munca ei a fost admirată în Sibiul meșterilor populari, la Tulcea, Suceava, Târgu Mureș, la festivaluri internaționale și chiar peste ocean.
A primit numeroase distincții, între care și o diplomă din partea Smithsonian Folklife Festival din Washington, semn al valorii universale a creațiilor sale.
Produsele ei au ajuns în SUA, Germania, Belgia, Franța, Anglia, Austria, Slovacia, Ungaria, Noua Zeelandă și chiar în Africa. O lume întreagă i-a cunoscut florile.
Un Tezaur Uman Viu al Mureșului
Margareta Nagy este astăzi considerată una dintre cele mai importante creatoare de împletituri din pănuși din România. A reușit să transforme un meșteșug local într-o artă recunoscută internațional, păstrând totodată simplitatea și modestia cu care a început.
Titlul de Tezaur Uman Viu nu este doar o distincție, ci o certitudine: prin mâinile ei trece sufletul unui sat întreg.
În Chendu, în curtea casei ei, pănușile foșnesc la fel ca altădată. Iar Margareta — Margit, cum o strigă cei dragi — continuă să le dea viață, cu aceeași frumusețe calmă cu care mama ei a învățat-o odinioară. -
Maria Băbu – Băcița Mărioara de la Stâna Ștefanu
Rădăcini în lumea oierilor
Maria Băbu s-a născut la 17 martie 1960 în satul Jieț, aparținând orașului Petrila, într-o familie de mici oieri jieni, cunoscuți și sub numele de momârlani. Părinții ei, Nicolae și Maria Nemeș, trăiau din muncă la munte, având turme de oi și un stil de viață legat de ritmurile naturii.
Primele lecții de gastronomie ciobănească le-a primit de la bunica din partea tatălui, originară din Poiana Sibiului, o veche vatră pastorală. De la ea a învățat cum se încheagă laptele, cum se pregătește brânza, cum se fierbe balmoșul la ceaun și cum se face tocana de oaie, mâncarea de rezistență a ciobanilor. În această lume, gustul nu era un capriciu, ci rezultatul direct al felului în care era trăită fiecare zi.
O familie de oieri și drumul spre Ștefanu
În 1978, Maria s-a căsătorit cu Gheorghe Băbu, cioban ungurean din Novaci. Căsătoria a unit două lumi pastorale aparent diferite, dar înrudite prin aceeași relație cu muntele. Ea venea dintr-o familie de oieri jieni, el dintr-o familie de ungureni, cu tradiție la stână.
Împreună, au hotărât să-și trăiască viața lângă oi și să ducă mai departe meșteșugul vechi al păstoritului. Așa au ajuns pe Muntele Ștefanu, în zona de creastă a Carpaților, deasupra Transalpinei. Acolo au ridicat stâna care avea să devină „Stâna Ștefanu”, locul unde astăzi mii de oameni vin să guste bucătăria lor.
Două tradiții într-o singură bucătărie
Gastronomia Mariei Băbu poartă amprenta celor două comunități din care provine. Din familia de la Jieț a păstrat modul de a găti balmoșul, brânzeturile, laptele covăsât, jintița și scloiul de oaie. De la soțul ei și de la socrii ungureni a preluat felul de a pregăti tocana de oaie și modul de organizare a stânii.
La Jieț, sloiul de oaie se făcea din carne fără os, fiartă și conservată în grăsimea proprie, uneori cu ceapă. La Novaci, tocana de oaie se pregătea în alt fel: bucăți mari de carne, cu os, fierte îndelung doar cu apă și sare, în ceaun de tuci, până când carnea se frăgezește, iar sosul capătă gustul intens al cărnii. Maria a preluat această tehnică și a dus-o la perfecțiune.
În tinerețe, a prins încă un obicei vechi: conservarea tocanei în burta oii, asemenea tobei. Ciobanii pregăteau astfel hrana pentru perioada de iernat, când turmele erau plecate departe de casă. Aceste gesturi, repetate ani la rând, au rămas parte din memoria ei culinară.
Bucate ajunse embleme
De-a lungul timpului, unele dintre preparatele Mariei Băbu au fost recunoscute oficial. Tocana de oaie a fost atestată ca produs tradițional, iar apoi tăiețeii de casă au primit aceeași recunoaștere. Pe lângă acestea, numeroase produse realizate la stână – telemea de oaie, brânză de burduf, bulz ciobănesc, scloi de oaie, pastramă, lapte covăsât, jintiță, unt bătut la putinei, siropuri și dulcețuri din fructe de munte – sunt certificate ca produse montane.
Fiecare rețetă este lucrată în spiritul vechi: laptele este muls dimineața și seara, brânza se face la fața locului, în putini sau bărbânțe de lemn, iar mâncărurile se fierb la foc de lemne, în ceaune grele, așezate direct pe vatră.
Stâna Ștefanu – loc de popas și de învățătură
Stâna de pe Muntele Ștefanu a devenit, în timp, un punct de reper pe Transalpina. Ceea ce la început era doar o stână de munte, cu strictul necesar pentru păstori, s-a transformat într-un loc de popas pentru cei care traversează drumul.
Turiștii vin să mănânce balmoș, să guste tocana și să vadă cum arată o stână adevărată. Nu găsesc farfurii sofisticate, ci castroane și bliduri simple, porții mari, gusturi curate și o atmosferă care păstrează ceva din stilul de viață al ciobanilor. Maria este prezentă peste tot: supraveghează ceaunele, vorbește cu oaspeții, explică rețetele, povestește despre munte și despre drumurile de altădată.
Transmiterea meșteșugului
Pentru Maria Băbu, bucătăria nu este doar meserie, ci și responsabilitate față de cei care vin după ea. Le-a transmis copiilor și nepotului toate rețetele pe care le știe. I-a învățat cum se pregătește laptele, cum se păstrează brânza, cum se dozează sarea, cât trebuie lăsată la fiert carnea pentru tocana de oaie, când se pune mălaiul în balmoș și cât se bate untul în putinei.
Nu are secrete față de cei din familie, ci doar o singură condiție: să nu renunțe niciodată la calitate. Pentru ea, compromisul în gust înseamnă trădarea tradiției.
Recunoaștere și rolul în comunitate
Munca ei a fost remarcată și în afara stânei. A primit diplome și distincții pentru contribuția la promovarea gastronomiei tradiționale și a fost numită Ambasador al Zonei Montane. Presa locală și națională a prezentat de multe ori povestea Băciței Mărioara, iar imaginea ei a devenit sinonimă cu Transalpina și cu bucătăria ciobănească autentică.
Titlul de Tezaur Uman Viu a venit ca o confirmare a rolului ei de păstrătoare a unei culturi gastronomice care, fără oameni ca ea, s-ar fi pierdut sau ar fi fost diluată.
Un destin legat de munte și de gust
Astăzi, Maria Băbu este mai mult decât o gazdă la stână. Este o figură centrală a identității montane din această parte a țării. A transformat o stână obișnuită într-un loc al memoriei și al gustului, unde vizitatorii nu vin doar să mănânce, ci să înțeleagă cum trăiesc oamenii muntelui.
Prin felul în care gătește, prin seriozitatea cu care respectă rețetele vechi și prin generozitatea cu care le transmite mai departe, Băcița Mărioara de la Stâna Ștefanu rămâne una dintre cele mai puternice voci ale gastronomiei pastorale românești. -
MARIA DEAC POENARU
Păstrătoarea ultimului fir de lumină din şcoala iconarilor de la Laz
Tezaur Uman Viu – pictură pe sticlă
Rădăcini într-un sat care respira icoane
La Laz, un sat ascuns între dealurile liniștite ale Sebeșului, icoanele nu erau doar obiecte de cult, ci parte din respirația locului. Fiecare casă păstra o urmă de culoare pe sticlă, un chip de sfânt, o poveste transmisă din generație în generație. În această lume arhaică, în care arta populară își găsise un centru de greutate unic, s-a născut Maria Deac Poenaru, la 25 martie 1923.
Era ultimul mlădiț al unui neam de iconari cunoscut din secolul al XVIII-lea, când primii membri ai familiei au așezat pe sticlă culori calde și divine, definind un stil care avea să devină reper pentru întreaga Vale a Sebeșului.
În familia Poenaru, arta nu era învățată ca la școală, ci trăită ca o continuitate firească: copiii creșteau printre pensule, sticlă și foițe de aur, iar gesturile meșteșugului le intrau în sânge fără grabă, asemenea unei rugăciuni zilnice.
O copilă care asculta culorile
Copilăria Mariei a fost plină de lumina filtrată prin sticla icoanelor. A învățat repede că fiecare nuanță spune o poveste: roșul aprins, tainic și cald; albastrul adânc, protector; verdele liniștit, care desena frunzele Raiului.
În casa ei, icoanele nu erau obiecte îndepărtate, ci prezențe vii. Umbrele lor se jucau pe pereți, iar fiecare chip de sfânt era lucrat cu o grijă care se transmitea ca o responsabilitate.
În acea atmosferă, Maria a deprins arta picturii pe sticlă încă din tinerețe. Nu prin lecții formale, ci prin repetarea gesturilor pe care le văzuse la părinți și bunici. Cu timpul, mâna i s-a așezat cu precizie, iar privirea a început să distingă armonii cromatice pe care doar cineva crescut într-o lume a icoanelor le putea înțelege.
Ultima verigă a unei școli de două secole
Când familiile iconarilor au început să se împuțineze, iar lumea satului să se schimbe, Maria Deac Poenaru a rămas aproape singură în fața unui patrimoniu uriaș. Era ultima reprezentantă a școlii de pictură pe sticlă de la Laz — o școală născută în 1770, cu tehnici, motive și canoane specifice acestei zone.
Ea nu a fost doar continuatoarea tradiției, ci și depozitara unui mod de gândire artistică. Picta icoane cu aceeași rigoare cu care o făcuseră înaintașii săi, adăugând însă o delicatețe a liniei și o limpezime a culorilor care îi făceau lucrările instant recognoscibile.
A pictat mii de icoane, răspândite în toată lumea. Unele au ajuns în colecții particulare, altele în biserici, dar în fiecare dintre ele pulsează aceeași lumină provenită din satul Laz.
O casă transformată în muzeu viu
Casa Mariei a devenit, în timp, un spațiu al memoriei.
În încăperi se aflau sute de icoane unicat, fiecare cu povestea ei, uneori însoțită de obiecte țesute sau cusute chiar de Maria sau de rudele ei — costume populare, ștergare, vase de lut, obiecte de rit, podoabe vechi.
Fiecare colț al casei era o lecție despre arta populară și despre viața satului tradițional transilvănean.
Pentru zeci de ani, această casă a fost locul în care generații de tineri au învățat să picteze pe sticlă, să aleagă culorile potrivite, să înțeleagă simbolurile și tradiția. Maria Deac Poenaru nu preda ca un profesor, ci ca un martor al unei lumi pe care o trăise pe deplin și pe care o respecta profund.
O viață dedicată luminii și continuității
Pe lângă pictură, artista a inițiat tineri în țesut, cusut și alte meșteșuguri populare. Avea o răbdare infinită și o bucurie tăcută în a transfera mai departe ceea ce primise.
Pentru ea, meșteșugul nu era niciodată doar tehnică: era legământ între generații, o datorie morală față de sat și față de familia care conturase vreme de două secole identitatea iconografiei din Laz.
Când o priveai pictând, gestul ei părea ritualic: mâna reconstitua o tradiție veche, dar cu prospețime; ochii urmăreau fiecare detaliu, asigurând că icoana păstrează stilul Lazului, dar rămâne totodată a ei, recognoscibilă și unică.
Ecoul unei vieți care a luminat lumea
Deși a plecat dintre noi în 2015, destinul Mariei Deac Poenaru a rămas înscris în patrimoniul cultural românesc. Fiecare icoană semnată de ea poartă amprenta unei școli vechi de peste două sute de ani.
Jurnaliști, fotografi, etnografi și colecționari i-au trecut pragul casei din Laz, fascinați de personalitatea ei, de modul în care vorbea despre artă și credință, de modul în care transforma memoria satului într-o comoară vie.
Povestea ei este, înainte de orice, povestea unei femei care a înțeles că tradiția nu înseamnă doar a păstra obiecte, ci a păstra lumina lor.
Iar lumina aceasta — a icoanei pe sticlă, a culorilor adânci, a gestului repetat cu evlavie — rămâne, prin opera ei, una dintre cele mai pure mărturii ale patrimoniului viu românesc.Un Tezaur Uman Viu pentru totdeauna
Maria Deac Poenaru este considerată Tezaur Uman Viu nu doar pentru virtuozitatea artistică, ci pentru:
• continuitatea unei școli iconografice unice în România,
• valoarea culturală a miilor de icoane pictate,
• rolul ei în formarea generațiilor tinere,
• transformarea propriei case într-o instituție de memorie,
• păstrarea unui stil tradițional vechi de două secole.
Ea rămâne, fără îndoială, una dintre figurile emblematice ale artei pe sticlă din România. -
NICOLAE MUNTEAN
Iconar
O viață între două lumi: meseria pământeană și chemarea către icoană
În Vinerea, un sat din județul Alba înnobilat de liniștea colinelor și de spiritul oamenilor harnici, se naște Nicolae Muntean, un copil care avea să crească între două registre aparent incompatibile: rigoarea muncii industriale și căutarea frumuseții sacre. De mic, își uimea învățătorii și colegii prin îndemânarea sa: lucra cu lemnul cu o siguranță nefirească pentru vârsta lui, cânta la muzicuță și la alte instrumente simple, construia lucruri după instinct, așa cum alții citesc sau respiră.
Ani mai târziu, viața îl duce spre meseria de strungar și proiectant, specializări pe care le va practica o bună perioadă în cadrul Liceului Industrial din Cugir. A lucrat cu seriozitate, cu disciplină și cu sentimentul clar că munca trebuie făcută temeinic, oricare ar fi ea. Însă, dincolo de toate acestea, în interiorul lui creștea o neliniște tăcută: nu era încă acolo unde trebuia.
Momentul de cotitură: întâlnirea cu icoana
În preajma anului 1989, la vârsta maturității, când cei mai mulți oameni se așază definitiv în ceea ce sunt, Nicolae Muntean simte că drumul lui trebuie să apuce o altă direcție. Nu a văzut niciodată pe cineva pictând o icoană de la început până la sfârșit, nu a avut un maestru în sensul strict, dar a simțit un îndemn interior, o chemare pe care o numește fără ezitare „miracol”.
Primele încercări nu au fost perfecte. A început să lucreze în ulei, căutând să prindă proporțiile, expresivitatea și lumina chipurilor sfinților. Învăța singur, revenea asupra lucrărilor, simțea că ceva îl conduce, că mâna îi este ghidată, că icoana nu este doar o imagine, ci o legătură cu un spațiu mai înalt. În drumurile sale către Laz, acolo unde familia Poenaru păstra cel mai vechi stil de iconografie pe sticlă, a primit îndemnuri și sfaturi de la Maria Deac Poenaru, marea iconară a zonei. Nu a fost o ucenicie formală, ci o întâlnire care l-a așezat definitiv pe traseul său interior.
Icoana ca rugăciune
Pe măsură ce anii treceau, Nicolae Muntean transformă pictura într-un ritual. Pentru el, icoana nu este un obiect decorativ, ci o „fereastră spre absolut”, un drum prin care omul simplu poate vorbi cu divinitatea. Fiecare lucrare e o formă de rugăciune, o încercare de a păstra vie o tradiție străveche a satelor transilvănene.
Atelierul său, o încăpere minusculă de doar zece metri pătrați, devine locul central al universului său. Acolo lucrează, schițează, desenează, pictează, sculptează în lemn, modelează rame, și tot acolo a adunat sute de lucrări. Alte trei încăperi din casă au devenit spații de expunere, un fel de muzeu intim, unde icoanele respiră una lângă alta, purtând, fiecare, timbrul unic al mâinii sale: delicatețe, echilibru cromatic, simțul proporțiilor și o căldură inconfundabilă.
Călătoria icoanelor în lume
Lucrările lui Nicolae Muntean au început să circule în expoziții, mai întâi în zona Transilvaniei, apoi în alte orașe importante: Alba Iulia, Sibiu, Deva, Timișoara, București. A participat la expoziții internaționale și a dus icoanele românești în afara țării, cum a fost cazul expoziției de la Bad Ischl, în Austria, unde stilul său a fost primit cu admirație. Prezența la Târgul Internațional de la Praga a fost un moment de maturitate artistică: patruzeci de icoane expuse, fiecare cu propria poveste, fiecare născută din aceeași nevoie lăuntrică de a da mai departe o parte din lumină.
Harul transmis mai departe
Deși lucrează în liniștea atelierului său, Nicolae Muntean simte o datorie față de tradiție și față de generațiile tinere. A colaborat cu Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti”, în programul „Vara pe uliță”, unde a predat copiilor primele noțiuni despre pictura tradițională pe sticlă. Multe dintre aceste întâlniri au fost pentru el momente de împlinire: copiii care privesc pentru prima dată printr-o icoană sunt, spune el, mai aproape de adevăr decât mulți adulți.
Cu toate acestea, marele său vis rămâne găsirea unui ucenic devotat, cineva care să primească meșteșugul nu ca pe o îndeletnicire, ci ca pe o formă de rugăciune. Până în acea zi, continuă să lucreze singur, cu răbdare, în atelierul său mic, înconjurat de instrumente, de culori și de liniștea care îi este necesară pentru a crea.
De ce Nicolae Muntean este Tezaur Uman Viu
Pentru că a reușit să transforme, la vârsta maturității, un har interior într-o misiune culturală.
Pentru că a dus mai departe iconografia pe sticlă, fără compromisuri și fără întrerupere.
Pentru că a transformat propria casă într-un spațiu de păstrare și transmitere a tradiției.
Pentru că a deschis porțile atelierului către tineri, încurajându-i să descopere frumusețea icoanelor.
Pentru că a demonstrat că tradiția trăiește atâta timp cât cineva o practică cu credință și cu dragoste. -
Viorica Puți din comuna Batarci, județul Satu Mare este împletitoare de mirese, o ocupație care se regăsește doar în Țara Oașului și este cea mai spectaculoasă etapă a unui ritual existențial esențial: cel al căsătoriei. Fiecare element al împletiturii își are rostul lui, fără de care nunta oșnească nici nu ar putea fi imaginată. Puține sunt în Țara Oașului femeile care se îndeletnicesc cu împletitul mireselor și de aceea, ele se bucură de un mare respect din partea întregii comunități, astfel că gătitul miresei este un eveniment cu o semnificație aparte. Elementul care particularizează împletitul miresei și care este foarte spectaculos, îl reprezintă coada împletită a miresei. Nu este la îndemâna oricui să realizeze coada (împletitura), astfel că meșterițele autentice se află la mare căutare. Împletitul este un adevărat ritual riguros și atent etapizat, dar rezultatul este pe măsură. Peste părul împletit, se fixează numeroase podoabe într-un melanj de forme și culori armonioase. Viorica Puți este considerată o adevărată maestră printre cele care mai știu să împletească coada miresei și să gătească mireasa pentru nuntă, conform cutumei strămoșești. Îndrăzneață și plină de energie, așa cum îi stă bine unei oșence autentice, ea a deprins repede meșteșugul realizării podoabelor necesare gătitului miresei: zgărzi, „labe” (zgărzi late de 5-7 cm), cununa de mireasă, coada cununii. În timp și-a creat o adevărată colecție. Podoabele astfel create sunt realizate în culorile caracteristice satului Batarci și care nu se regăsesc în celelalte sate din Oaș. Cununile meșteriței respectă cu sfințenie tehnicile autentice, moștenite din moși strămoși. Meșterița Viorica Puți este recunoscută în comunitatea sa natală, în Țara Oașului și în judeţul Satu Mare ca o creatoare, păstrătoare și transmițătoare a valoroaselor elemente de patrimoniu cultural material și imaterial. Roadele muncii ei au fost răsplătite cu diferite ocazii, prin diferite premii și diplome de excelență.” se arată în recomandarea scrisă de către Robert LASZLO, managerul Centrului Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Satu Mare.
-
Rozalia Graur – Femeia care împletește lumea din papură
Există meșteșuguri născute din nevoie. Există altele născute din frumusețe. Iar uneori, foarte rar, există meșteșuguri născute din încăpățânarea de a păstra vie o lume întreagă. Rozalia Graur face parte din această ultimă categorie: oameni pentru care tradiția nu este o profesie, ci o formă de identitate.
Născută la 26 martie 1946, în Cîmpenița, un sat mic din inima județului Mureș, Rozalia vine dintr-o familie în care mâinile nu au stat niciodată. Ștefan și Polixenia, părinții ei, au învățat-o încă din copilărie — fără manuale, fără teorii — că papura nu e doar o plantă din baltă, ci o resursă, o poveste, un mod de a aduce ordine în lume.
De la ei a deprins această îndeletnicire. De la sat. De la bătrâni. De la ritmul simplu, dar precis, al vieții rurale.
Meșteșugul unei vieți întregi
Rozalia Graur nu este doar un meșter popular. Este o păstrătoare și transmițătoare de creativitate românească, un om în ale cărui degete papura capătă formă, sens și rezistență.
Din mâinile ei iau naștere coșuri pentru pâine, pentru cumpărături, coșuri pentru flori, papuci de casă, pălării, suporturi pentru oale, învelitori pentru sticle, sacoșe, ștergătoare și o mulțime de obiecte decorative — toate făcute cu o migală aproape ritualică.
Munca pare, la prima vedere, simplă. Dar oricine privește mai atent înțelege că împletiturile din papură sunt o formă de geometrie vie, care cere răbdare, precizie și o intuiție estetică nativă.
Procesul începe cu culesul papurii, apoi curățarea și uscarea ei. Urmează desfacerea tulpinilor, foaie cu foaie, sortarea pe categorii și alegerea secțiunilor potrivite pentru fiecare obiect.
Pentru creații delicate, Rozalia folosește doar „miezul și inima” papurii; pentru piesele gospodărești, cele mai groase tulpini. Totul este natural, totul este atent filtrat prin experiență.
Fiecare piesă e o lecție de răbdare. Fiecare obiect, o mărturie a unei tradiții care se stinge în multe sate, dar nu și în casa Rozaliei Graur.
O familie întreagă crescută în meșteșug
După ce a absolvit cele opt clase în satul natal, s-a căsătorit cu Gheorghe Graur — un om care i-a devenit nu doar soț, ci și ucenic. Sub îndrumarea ei, Gheorghe a devenit un meșter desăvârșit, iar atelierul lor de acasă s-a transformat într-un mic centru de artă populară.
Din căsnicia lor s-au născut două fete, Iren și Emese, ambele îndrăgostite de frumos și hotărâte să ducă tradiția mai departe.
Dar bucuria cea mare a Rozaliei o reprezintă cei patru nepoți, dintre care doi deja îi calcă pe urme, mânuind papura cu aceeași curiozitate și delicatețe cu care și ea învăța, odinioară, de la bătrânii satului.
Recunoaștere, respect și o viață de trudă
Prima mare ieșire a familiei Graur a fost la Muzeul Satului din București, în 1985 — un moment care le-a schimbat destinul. De atunci, sunt prezenți an de an la târguri, expoziții, festivaluri și tabere meșteșugărești din toată țara, devenind un reper pentru autenticitate și calitate.
Iuliu Praja, manager al CJCTEA Mureș, consemna despre ei:
„Pentru fiecare târg sau expoziție, soții Graur lucrează zi și noapte în atelierul de acasă… Sunt mândri că efortul lor nu este în zadar, iar produsele create de ei sunt apreciate și căutate în întreaga lume.”
Distincțiile nu au lipsit:
— Diplome de excelență la Sibiu, Golești, București
— Premii ale muzeelor și instituțiilor culturale
— Aprecieri pentru conservarea specificului zonal
— Numeroase recunoașteri pentru întreaga operă de creație.
Dar mai presus de toate, în 2014, Rozalia Graur a primit titlul TEZAUR UMAN VIU, onorând astfel o viață întreagă dedicată papurii — un material modest, dar transformat prin mâinile ei într-o formă de artă.
Meșterul care împletește timp, tradiție și suflet
Fotografiile din document — Rozalia lângă panoul de împletituri, Gheorghe lucrând alături de copii în atelierul Muzeului Satului, pălăria din papură lucrată fin (pagina 3) — sunt dovada unui lucru rar:
meșteșugul nu trăiește în obiecte, ci în oamenii care îl fac.
Rozalia Graur nu împletește doar papură.
Împletește timp.
Împletește continuitate.
Împletește răbdarea unei lumi care nu mai are răbdare.
Prin ea, satul mureșean continuă să respire.
Prin ea, tradiția nu devine muzeu, ci rămâne vie.
Iar prin titlul de Tezaur Uman Viu, România nu a făcut decât să recunoască ceea ce satul știa demult:
că în mâinile Rozaliei Graur, papura devine artă. -
Șerban Terțiu – Meșterul care dă chip lumii nevăzute
Există meșteșuguri care înfrumusețează lumea. Și există meșteșuguri care o apără.
În Vrancea, acolo unde pădurile ascund povești străvechi, iar datinile urmează încă ritmurile ancestrale, măștile nu sunt simple obiecte decorative. Sunt ființe simbolice, făcute să alunge răul, să păzească gospodăria, să aducă protecție.
Iar Șerban Terțiu este unul dintre ultimii oameni care le știu secretele.
Născut la 19 august 1955, în satul Cîrcari, comuna Nereju, Șerban Terțiu a crescut într-o lume în care tradiția nu se învăța — se respira. Vrancea este unul dintre puținele locuri în care cultura măștilor populare a supraviețuit în formă aproape ritualică, iar familia Terțiu a fost unul dintre pilonii care au ținut acest meșteșug în viață.
Tatăl său, Pavel Terțiu, a fost un meșter renumit, un făurar de măști respectat în toată zona.
„Am continuat și am dus mai departe meșteșugul sacru de prelucrare a pieii de capră lăsat de părintele meu…” — spune Șerban, cu o emoție discretă.
Iar în aceste cuvinte se află tot nucleul destinului său.
O lume care se învață din copilărie
Șerban Terțiu a deprins meșteșugul în atmosfera familiei, printre datini, practici și povești ale satului tradițional vrâncean. A văzut încă de mic cum o piele de capră devine chip de babă sau de moș, cum lemnul prinde expresie, cum firele de blană își găsesc locul în arhitectura unei măști.
Ceea ce pentru alți copii erau jocuri, pentru el erau lecții:
— lecții de rigoare,
— lecții de formă,
— lecții despre identitatea unei comunități.
Astăzi, măștile sale sunt recunoscute nu doar pentru autenticitatea tehnicii, ci și pentru expresivitatea lor: chipuri marcate de personaje ale satului, de negustori, de babe, de moși, de preoți, de dravi. Fiecare mască este o poveste. Fiecare are un caracter. Fiecare păstrează bucăți din umorul și dramatismul lumii tradiționale.
Meșteșugul ca apărare
În vechime, măștile aveau funcție ritualică. Astăzi, rolul lor s-a schimbat — dar nu s-a pierdut.
„Sunt menite să aibă rol apotropaic, de protejare a acelora care poartă sau păstrează în casă o mască.”
Astfel le definește Șerban.
Este una dintre cele mai frumoase continuități ale tradiției: masca, deși scoasă din ritual, păstrează încă sensul ei de scut simbolic.
Piele, lemn și expresie
Măștile sale sunt lucrate din două tipuri de materiale:
— piele (de capră sau de oaie, tăbăcită și cusută manual),
— lemn (sculptat cu migală).
Fiecare etapă este făcută cu instrumente tradiționale: scaun de dogărit, foarfeci, aparat de curățat, pensule — multe dintre ele moștenite de la tatăl său.
Procesul este lung: tăiat, curățat, tăbăcit, croit, pictat, împodobit.
Rezultatul este mereu același: chipuri care par vii, cu trăsături puternice și memorabile.
Pe pagina 2 a fișierului, fotografia măștii cu blană lungă de capră arată perfect filosofia lui Șerban: expresivitate intensă, detalii exacte, combinație de tradiție și sensibilitate artistică.
Profesorul de măști
Șerban nu este doar făuritor, ci și învățător de tradiție.
Din 1996 activează ca meșter popular la Școala Populară de Artă din Focșani, secția Artă Populară – Măști populare.
Aici, sute de copii au învățat de la el nu doar tehnici, ci și respectul pentru tradiție.
Este unul dintre rarii meșteri pentru care transmiterea meșteșugului este parte din misiune.
În târguri, face demonstrații „pe viu”, arătând publicului întreg procesul de realizare a măștilor. Fotografia de pe pagina 2, în care meșterul lucrează în mijlocul oamenilor, surprinde exact acest spirit pedagogic.
Premii și recunoaștere
Între 2007 și 2013, Șerban Terțiu a obținut an de an premii la Expoziția-Concurs de Meșteșuguri Tradiționale „Pavel Terțiu” din Focșani.
Premiul I, Premiul II — aproape fiecare ediție îl găsește pe podium.
Dar în 2018, recunoașterea supremă a venit firesc:
titlul de Tezaur Uman Viu, acordat pentru întreaga sa activitate în slujba păstrării măștilor populare.
O personalitate puternică, un meșter de forță
Etnologul Aurelia Cosma îl descrie astfel:
„Pasiunea, talentul, imaginația îl individualizează ca meșter de forță pentru categoria măști populare.”
Este poate cea mai exactă caracterizare.
Șerban Terțiu nu este doar un meșter. Este un artist plastic al tradiției, un om care reușește să creeze chipuri inconfundabile pornind din structura lumii satului.
Fotografia de pe pagina 2, unde stă lângă un perete plin de măști — toate diferite, toate expresive, toate lucrate cu rigoare — confirmă acest lucru mai bine decât orice discurs.
Între două lumi
Măștile lui Șerban Terțiu trăiesc la granița dintre vizibil și invizibil.
Par personaje, dar sunt simboluri.
Par obiecte, dar sunt protecții.
Par glume, dar sunt serioase.
Meșterul din Nereju nu face doar artă populară.
Face memorie.
Face continuitate.
Face ceea ce puțini oameni mai pot face astăzi: dă chip lumii nevăzute.