Muzică tradițională vocală și horit
-
Ana Neamțu – Horitoarea din Cut și vocea comunității
Rădăcini într-o familie de oameni simpli
Ana Neamțu s-a născut la 20 martie 1953, în satul Cut, județul Alba, într-o familie numeroasă. Era mezinul casei, venită pe lume când părinții erau deja în vârstă, iar frații mai mari își pregăteau drumul spre viața de adult. A crescut într-un mediu rural în care munca era împărțită firesc, iar tradițiile își aveau locul lor clar în existența de zi cu zi.
După absolvirea celor opt clase primare, a rămas acasă pentru a-i ajuta pe părinți. Era un traseu obișnuit pentru tinerii satului, dar pentru Ana avea să devină contextul în care se va forma ca păstrătoare de obiceiuri și voce importantă a comunității.
Formarea unei horitoare
Legătura cu horitul a venit din familie, în special de la mama sa, dar și din atmosfera generală a satului. La Cut, cântatul nu era un act festiv, ci un mod de a însoți trecerile și momentele importante ale vieții.
Ana a început să cânte în familie, în contexte firești: la muncile gospodărești, la clăci, la adunări. De timpuriu a fost remarcată pentru timbrul puternic și clar, pentru ușurința cu care putea trece de la o strigare veselă la o voce de bocet sau la o intonație ritualică.
În scurt timp, oamenii din sat au început să o cheme să compună sau să rostească strigături de nuntă, să cânte bocete la înmormântări, să creeze versuri potrivite unor momente specifice – evenimente în care era nevoie de o voce sigură, cu experiență și sensibilitate.
Un repertoriu modelat de comunitate
Ceea ce o definește pe Ana Neamțu nu este doar abilitatea vocală, ci modul în care repertoriul ei este legat direct de viața satului.
A cântat în contexte dintre cele mai variate:
– nunți, unde strigăturile trebuie adaptate familiilor, situațiilor și temperamenelor;
– înmormântări, unde bocetele cer tact, echilibru și cunoașterea tradiției;
– aniversări, întâlniri, adunări comunitare;
– sărbători religioase și evenimente culturale locale.
Fiecare apariție a sa avea rolul de a păstra forma tradițională a acestor practici, într-o perioadă în care multe comunități rurale își schimbau obiceiurile sau le abandonau.
O prezență activă în viața culturală a satului
Pe măsură ce ansamblurile folclorice locale s-au dezvoltat, Ana Neamțu a devenit o prezență constantă. A participat la concursuri, festivaluri și manifestări tradiționale, contribuind nu doar ca interpret, ci și ca îndrumător al generațiilor tinere.
În cadrul grupurilor culturale din Cut, era un reper – cine avea nevoie de un text, de o formulă de strigare, de un bocet autentic, apela la ea.
În paralel, a fost implicată în proiecte comunitare, inclusiv în reconstituirea tradițiilor locale pe scenă sau în activitățile culturale ale bisericii și școlii.
De la familie la scena satului
Debutul ei ca horitoare a fost în propria familie, însă trecerea către viața comunitară a fost naturală. Începând cu vârsta de 21 de ani, a devenit parte a tuturor momentelor importante ale satului.
În timp, vocea ei a fost percepută ca un element de stabilitate. Nu doar cânta, ci și transmitea modele de comportament și de respect față de obiceiuri. Prin modul în care se implica, oferea un tip de continuitate socială greu de înlocuit.
Îndrumarea tinerilor
Un aspect esențial al activității ei este relația cu tinerii.
În ansamblul folcloric al comunei, a colaborat constant cu generațiile noi, ajutându-le să înțeleagă diferența dintre o interpretare scenică și una tradițională, dintre un text inventat și unul potrivit contextului.
A lucrat cu răbdare, explicând rolurile fiecărei părți din repertoriu: strigătura, cântecul, horitul, bocetul.
Munca aceasta a contribuit la păstrarea unui patrimoniu oral care riscă să dispară rapid în absența unor astfel de figuri.
Portretul unui personaj comunitar
Ana Neamțu este unul dintre acei oameni al căror rol nu poate fi măsurat doar prin numărul aparițiilor publice.
Importanța ei vine din alt loc: din prezența constantă în viața satului, din capacitatea de a menține echilibrul unei tradiții și din încrederea pe care comunitatea o are în vocea ei.
Pentru locuitorii din Cut, este o figură de bază în păstrarea identității locale.
Pentru cei mai tineri, este un model de implicare.
Pentru cei mai în vârstă, este continuarea firească a unei lumi în care horitul avea valoare ritualică și socială. -
Traian Balcău (n. 1949). Unul dintre cei mai autentici păstrători ai tradiției horitului din Câmpia Transilvaniei este Traian Balcău, un nume cunoscut și respectat în județul Cluj și nu numai. Originar din satul Iuriu de Câmpie, Traian Balcău s-a născut într-o familie numeroasă, cu nouă frați, unde cultura tradițională era parte firească a vieții de zi cu zi. Mama sa, cunoscută horitoare în sat, a fost prima lui „profesoară”, transmițându-i din tinerețe dragostea pentru doina și horitul autentic.
Tradiția horitului este o formă arhaică de exprimare artistică, în care mesajele sunt transmise printr-o intonație specifică, adânc înrădăcinată în cultura populară a zonei. Traian Balcău a înțeles de mic că horea nu este doar cântec, ci o formă de exprimare a trăirilor adânci, o legătură vie cu trecutul, cu valorile strămoșești.
În anul 1975, Traian Balcău și-a întemeiat propria familie și s-a mutat în comuna Ceanu Mare, unde trăiește și astăzi. A crescut patru copii și a fost întotdeauna un promotor al tradițiilor locale, participând la numeroase festivaluri de folclor și manifestări culturale dedicate valorificării patrimoniului imaterial al zonei. Prin participarea sa constantă la evenimente de profil, horitorul din Ceanu Mare a devenit o adevărată voce a Câmpiei Transilvaniei, păstrând vie o moștenire culturală prețioasă.
Pasiunea lui Traian Balcău pentru horele vechi nu s-a stins niciodată. De fiecare dată când urcă pe scenă sau horește la vreun eveniment local, publicul simte că în glasul său răsună ecoul unor vremuri de demult, adus cu demnitate în contemporaneitate.
Astăzi, Traian Balcău este considerat un simbol viu al tradiției orale din județul Cluj, un om care, prin harul său, ține vie o parte esențială din identitatea culturală a regiunii. -
Cosana Vinca – Glasul Pădurenilor și memoria vie a colindului
O copilărie crescută în sunetul colindului
În satul Cerișor, din inima Ținutului Pădurenilor, vocea Cosanei Vinca s-a format nu în școli și nu în coruri, ci în propriul ei cămin. Tatăl ei, Nicolae Poantă, cantor bisericesc, aduna în fiecare iarnă cetele de feciori pentru repetițiile colindelor. Casa devenea atunci o sală de pregătire, plină de vocile tinerilor, de sunetul fluierului și al dobei, pregătind urările de Ajun.
Cosana, copil încă, asculta din prag. Nu avea nevoie să i se explice nimic: colindul intra în ea ca un dar moștenit. Acele seri, repetate an de an, au rămas fundația pe care și-a construit apoi întregul repertoriu.
Un glas care a crescut pe câmp
Adevărata ei scenă n-a fost podiumul. A fost câmpul.
Când ieșea cu vacile la pășunat, rămânea ore întregi singură cu dealurile, iar acolo cânta tot ce știa. Era un exercițiu fără martori, o formă de libertate. În sate, oamenii spuneau adesea că vocile cu adevărat puternice sunt cele care se aud bine în aerul larg al pășunilor. Cosana și-a format timbrul acolo, în felul ei, fără îndrumări, fără tehnici, doar cu instinct și cu memorie.
Și memorie avea din plin. Aproximativ 25 de cântece trăgănate învățate de la bunică, de la mama și de la femeile din șezători i-au intrat în voce și nu au mai ieșit niciodată.
Cântecul ca legătură între lumi
Cosana Vinca nu este doar o interpretă. Este o purtătoare de ritualuri.
Cântecele de mireasă, colindele și, mai ales, Cântecul bradului – acel moment rar și solemn al comunității pădurenești – au făcut parte din identitatea ei.
În cântecele de viață, vocea ei era caldă.
În colinde, devenea limpede ca un fir de gheață.
În cântecele funerare, glasul ei căpăta o gravitate care nu se putea învăța, ci doar trăi.
Era un tip de cântat care nu punea accent pe ornamentație, ci pe sens. Fiecare vers era rostit ca o mărturie. Fiecare melismă avea un motiv. Fiecare tăcere dintre două rânduri spunea ceva despre sat, despre oameni, despre trecerea lor.O creatoare în interiorul tradiției
Deși repertoriul ei provine din vechime, Cosana nu se mulțumea să fie doar o păstrătoare. În cântecele propriu-zise – cele care nu țineau de ritual – își permitea să modifice subtil textul sau linia melodică.
Nu pentru efect.
Nu pentru modernizare.
Ci pentru că simțea nevoia să pună o notă personală peste tiparele moștenite.
Astfel, cântecele păstrămând autenticitatea zonală, dar purtând și amprenta ei unică, au ajuns să fie recunoscute de specialiștii care au înregistrat-o pe teren.
O femeie care a știut că moștenirea trebuie dată mai departe
Cosana Vinca a înțeles devreme că un cântec nerostit dispare. De aceea, a început să-i învețe pe alții.
A inițiat femei din sat în practica Cântecului bradului, pentru ca ritualul să nu se stingă.
A transmis colindele și cântecele trăgănate tânărului interpret Bogdan Toma, care i-a înregistrat repertoriul și l-a dus în festivaluri și în evenimente locale.
A participat la activități cu caracter didactic, organizate de fundații culturale și instituții muzicale, oferind studenților prilejul de a auzi direct stilul pădurenesc.
A fost, în felul ei, o școală.
Una fără bănci, fără program, dar cu rezultate vizibile.
Recunoașterea unei vieți puse în slujba comunității
În 2021 a primit titlul de Tezaur Uman Viu, pentru spiritualitatea muzicală pe care o reprezintă. Reușita nu a mirat pe nimeni în zonă, fiindcă pentru pădureni Cosana Vinca reprezenta de mult glasul lor, trecut prin generații.
Specialiștii au privit-o ca pe o interpretă excepțională, dar oamenii din sat o priveau altfel: ca pe o femeie simplă care a știut să păstreze cântecul curat, neatins de spectacol, de artificii sau de grabă.
Un glas care rămâne
Astăzi, cântecele Cosanei Vinca există în arhive, în înregistrări, în memoria ucenicilor ei și, mai ales, în urechile celor care au ascultat-o la ea acasă, într-o lume în care autenticitatea nu se negocia.
Este una dintre acele voci care nu se pierd, chiar dacă de mult nu mai răsună zilnic pe dealurile satului.
Glasul ei continuă să deschidă o poartă către o lume în care cântecul nu era artă, ci existență. -
DOMNICA TROP
Tezaur Uman Viu – 2013
Interpretă de muzică tradițională din Munții MehedințiuluiO voce care s-a născut odată cu muntele
În satul Izverna, acolo unde Munții Mehedințiului coboară în poteci line, iar pășunile se pierd în lumina dimineților curate, s-a născut în 22 iunie 1938 o fată pe nume Domnica Trop. Crescută printre oile și caprele satului, cu sunetul naturii ca însoțitor permanent, Domnica a descoperit cântatul fără să fi știut vreodată că acesta va deveni destin.
Nu a urmat decât patru clase, dar glasul ei a fost întotdeauna mai puternic decât orice școală. O voce care răsuna peste dealuri, sinceră, limpede, venind dintr-o lume în care oamenii cântau nu pentru scenă, ci pentru a-și ține sufletul întreg. Așa a crescut Domnica Trop — ca o ciocârlie a Mehedințiului, cum aveau să o numească mai târziu iubitorii de folclor.
Primii ani: cântecul ca prieten al copilăriei
De mică s-a obișnuit cu viața la pășune. Era încă un copil când mergea cu animalele pe culmile satului, iar liniștea muntelui îi dădea curaj să-și lase vocea liberă. Cânta pentru sine, pentru animale, pentru cer. Acolo, în acea singurătate caldă, Domnica a învățat să își asculte propria respirație și să o transforme în doină.
Pe scenă a urcat întâia oară la 19 ani, timidă, fără să știe că pașii ei mici o vor purta, ani mai târziu, spre unele dintre cele mai mari festivaluri din țară. La București a ajuns la 27 de ani, chemată pentru prima dată în capitală, un drum care avea să o ducă spre recunoaștere și spre o lume pe care nu și-o imaginase vreodată.
Descoperirea: o întâlnire care i-a schimbat viața
Viața ei artistică a început cu adevărat în anii ’70, când învățătorul Vasile Căpăstraru i-a auzit vocea și a înțeles că satul Izverna ascunde un talent rar. A fost omul care a deschis drumul, prezentând-o unor nume mari ale muzicii populare: Maria Ciobanu și Ion Dolănescu. Cei doi soliști, aflați în turneu la Izverna în 1973, au simțit imediat autenticitatea glasului ei.
Ei au ajutat-o să înregistreze primele piese la Radio București. Era momentul în care cântecele muntelui pășeau, pentru prima dată, în fața lumii.O voce care poartă muntele în ea
Din acel moment, Domnica Trop a devenit ambasadoarea muzicii autentice din zona montană a Mehedințiului și Caraș-Severinului — un teritoriu pe care nu l-a părăsit decât pentru concursuri, festivaluri sau invitații speciale la studiouri. Glasul ei, curat ca apa de izvor, cu o melodicitate rar întâlnită, i-a cucerit pe toți cei care au ascultat-o.
Festivalurile au recunoscut-o pe rând:
• Trofeul Festivalului „Cântec nou în Mehedinți”,
• Premiul Special pentru Autenticitate la „Maria Tănase” (1973),
• Locul I pe țară la „Cântarea României” (1979),
• Premiul Național „Ethos” (1999).
Dar dincolo de premii, ceea ce impresiona era naturalețea ei. Umorul ei simplu. Felul în care povestea, cu sinceritate, o replică memorabilă din vremea turneelor:
„I-am zis dirijorului Paraschiv Oprea să nu mai dea așa din mâini că mă încurcă…”
Cuvinte care arată acea autenticitate pe care nu o poți învăța nicăieri.Repertoriul unei vieți
Domnica Trop nu a avut multe discuri, dar a lăsat câteva zeci de înregistrări, devenite repere ale folclorului românesc. Cântecele ei sunt parte din identitatea unei zone și din memoria multora:
• „S’ara când răsare luna”,
• „Nu vine neica, nu vine”,
• „Ursitoare, Ursitoare”,
• „Mărie, Mărie”,
• „S-o legat, neică, legat”,
• „Fire-al naibului de dor”,
• „Șarpe, șarpe din dudău”,
• bocetul de priveghi „Zorile”.
Sunt melodii grele, adânci, născute din trăirile oamenilor din munte — dureri, iubiri, răbdare, despărțiri, chemări. Cântate de ea, au o sinceritate care nu poate fi mimată.O viață închinată cântecului și oamenilor
Deși nu a căutat niciodată faima, Domnica a devenit, cu timpul, un simbol al autenticului. Mulți soliști cunoscuți i-au preluat repertoriul sau au fost influențați de stilul ei simplu și direct — printre ei și Angelica Stoican.
Unicitatea ei nu stă doar în voce, ci și în felul în care a păstrat nealterată tradiția locului. Nu a schimbat nimic pentru scenă, nu a ajustat nimic pentru public: ceea ce cânta la festival cânta și acasă, pentru sine.
Acesta este motivul pentru care astăzi numele Domnica Trop este rostit cu respect de toți cei care iubesc folclorul.Moștenirea Domnicăi Trop
Deși nu a predat sistematic, cântecele ei s-au transmis firesc, prin interpretare, prin ascultare, prin influență. Au intrat în repertoriile altor artiști, în arhive, în studiouri, în inimile oamenilor. Ele dăinuie pentru că au fost adevărate.
Domnica Trop a fost și rămâne o voce unică a satului românesc, o femeie care a purtat muntele în glas și a lăsat în urmă o moștenire vie. O voce în care se regăsesc nu doar oamenii din Izverna, ci toți cei care știu că un cântec bun nu are nevoie de scene mari ca să rămână în istorie — are nevoie de sinceritate.De ce este un Tezaur Uman Viu
• Pentru autenticitatea nealterată a repertoriului.
• Pentru vocea rară, recunoscută la nivel național.
• Pentru felul în care a păstrat identitatea zonei montane.
• Pentru influența pe care a avut-o asupra generațiilor de interpreți.
• Pentru viața dedicată muzicii și comunității sale.
Domnica Trop este, pentru Mehedinți și pentru întreaga țară, o mărturie că tradiția trăiește atât timp cât există oameni care o poartă cu sinceritate. -
FELICIA CUCIUREAN
Horitoarea din Bilca – o viață între cântec, rânduială și femeile satului
Rădăcini într-o lume veche
În Bilca, un sat care și-a păstrat cu grijă ritmurile, poveștile și straiele, a venit pe lume, la 1 septembrie 1946, Felicia Cuciurean. Într-o familie de oameni simpli, Elena și Iordache, fata lor mijlocie a crescut într-un univers în care cântecul nu era podoabă, ci fel de a trăi. Acolo, între munți și obiceiuri vechi, vocea ei s-a ridicat întâi timid, apoi sigură, învățată chiar de la mama ei. Serbările școlare au fost primele scene, iar optica lumii copilului s-a transformat curând într-o vocație: aceea de horitoare.
În Bilca, horitul nu este doar un mod de a cânta, ci un ritual al satului, o formă de comunicare, o mărturisire și un strigăt de identitate. Felicia Cuciurean avea să devină unul dintre cei mai puternici purtători ai acestui grai muzical.
O viață petrecută printre oameni, la toate răscrucile vieții
Cântecele ei au răsunat în locurile care definesc o comunitate: la nunți, la botezuri, la cumătrii, la hramuri și chiar la momentele de rămas-bun. Felicia Cuciurean nu a refuzat niciodată chemarea oamenilor — pentru ea, a cânta era datoria firească a celui care primește darul vocii.
Ani întregi și-a notat, într-un caiet îngălbenit, toate versurile și piesele pe care le-a compus sau cules din sat. Unele îi aparțin, altele sunt ecouri ale lumii vechi, dar toate au trecut prin glasul ei înainte de a ajunge la alții. Cântecele acestea nu le-a gândit niciodată ca pe o moștenire pentru posteritate — ci ca pe o parte din viața de zi cu zi. Totuși, prin forța lor, au devenit parte din patrimoniul viu al Bucovinei.
Femeile din Bilca și miracolul „Bătrâneasca”
În anul 1970, Felicia Cuciurean a început să coordoneze Grupul vocal „Altița” din Bilca. Tot atunci a intrat și în celebrul grup al „Babelor din Bilca”. Era un grup unic în România — un ansamblu de femei care duceau pe scenele țării un dans străvechi: „Bătrâneasca de la Bilca”.
Acest dans nu e doar un joc, ci o relicvă vie a unui mod de a fi. Femeile urcă pe scenă cu baticurile albe, straiele închise la culoare și pașii care nu pot fi imitați decât dacă ai crescut în mijlocul acestei rânduieli. Felicia a devenit vocea și sufletul lor. A dus „Bătrâneasca” în festivaluri, în concursuri, în sate și orașe, purtând cu ea nu doar forma unui dans, ci întreaga identitate a locului.
Înainte de 1989, Grupul din Bilca și Fetele de la Căpâlna erau simboluri ale tradiției feminine din România. Astăzi, grupul este mai rar prezent pe scene, solicitările sunt mai puține, lumea s-a schimbat — dar Felicia Cuciurean continuă să lupte pentru ca dansul și cântecele să nu se stingă.
Horitoare, rapsod, creatoare de folclor
Felicia Cuciurean este un paradox frumos: o femeie cu o viață obișnuită, dar cu o putere artistică extraordinară. A compus zeci de cântece, a cules și mai multe. A scris totul cu mâna ei, într-un caiet care ar putea singur să devină document etnografic.
A cântat în toate imprejurările satului, acolo unde viața cere glas: la bucurie, la lacrimă, la trecere, la binecuvântare. Repertoriul ei e bogat, viu și nealterat — un amestec de doine, hore, strigături și melodii pe care și le amintește fără ezitare.
Pentru Felicia, cântecul e un act de identitate. Așa a simțit-o și comunitatea, care a trimis-o în repetate rânduri în festivaluri, concursuri și spectacole, unde a primit recunoașteri, printre care Premiul de Excelență la Câmpulung Moldovenesc.
O moștenire transmisă în familie
Deși a cântat pentru o lume întreagă, Felicia Cuciurean a avut mereu în minte că adevărata continuitate se face acasă. A învățat-o pe nepoata ei, Lenuța Cuciurean, toate cântecele, chiar în casă, în intimitatea familiei, așa cum mama ei a învățat-o pe ea. A simțit că doar așa poate fi sigură că glasul Bilcăi nu va rămâne fără ecou.
Într-o vreme în care tradiția se luptă să rămână vizibilă, această transmitere în lanț — bunică, nepoată — devine garanția că Bilca nu-și pierde horitoarea.
Tezaur Uman Viu
Felicia Cuciurean a primit titlul de Tezaur Uman Viu în 2013, o recunoaștere care nu i-a schimbat viața, dar a confirmat ceea ce satul știa de zeci de ani: că „Tante Filița” este una dintre cele mai importante hore și voci ale Bucovinei.
În Bilca, oamenii încă spun că, atunci când cântă, se face liniște. Ei știu că nu ascultă doar un cântec, ci ascultă satul în întregime. -
Dumitru Gânga din comuna Cristești, în vârstă de 84 de ani, a primit acest titlu onorific în domeniul spiritualitate – povestitor (rapsod) – din partea Ministerului Culturii. Născut pe 10 septembrie 1940, Dumitru_Gânga este al doilea copil din cei zece ai familiei Simion și Mădălina Gânga din Cristești, județul Botoșani, și a deprins de mic copil arta colăcăritului, fiind cel mai vestit vornic al zonei, preluând și ducând mai departe numeroase variante ale iertăciunii, obicei al ritualului de nuntă.
-
Maria Bucin – Femeia care a învățat satul să-și asculte sufletul
Drumul până la fântână
În Sânmihaiul de Pădure, sat ascuns între două dealuri blânde, oamenii o vedeau pe Maria Bucin înainte să o audă. Mergea legănat, cu pasul ei măsurat, purtând o găleată de apă ca pe o misiune și nu ca pe o corvoadă.
Cei mici spuneau despre ea că umblă „ca o poveste”, iar bătrânii dădeau din cap aprobator. Știau ei ce știau.
Pe uliță, Maria saluta fiecare suflet în parte, ca și cum nu trecea pe lângă oameni, ci pe lângă fire nevăzute care le uneau.
Între treburile casei și grijile fiecărei zile, avea un fel de a respira așezat. În sat se spunea că dacă vrei să știi cum o duce satul, te uiți la ea: dacă merge lin, e bine; dacă merge încordat, ceva urmează să se schimbe.
Casa în care cuvintele nu se temeau
Când intrai în casa Mariei Bucin, te lovea imediat liniștea. Nu liniștea goală, ci aceea densă, cu miros de lemn, pâine și aer răcoros. În colț, lângă sobă, era o cutie mică din lemn – acolo își ținea foile.
Nu le numea „poezii”.
Nici „scrieri”.
Spunea doar: „Astea-s gânduri puse să stea.”
Maria nu scria pentru alții. Scria ca să pună ordine în ce simțea.
Scria noaptea, uneori și dimineața devreme, când satul încă dormea.
Așternea pe hârtie ce observa la oameni, la animale, la anotimpuri. Uneori cu tristețe, alteori cu umor. Avea un mod de a vedea lumea în care nimic nu era „doar atât”. Fiecare lucru avea o poveste, iar fiecare poveste trebuia păstrată undeva.
Arta ei nu era în cuvinte, ci în privire
Maria Bucin nu era o poetă în sensul în care orășenii folosesc cuvântul.
Nu se străduia să fie lirică, nu lucra cu metafore, nu căuta imagini spectaculoase.
Dar avea o privire care vedea în profunzime.
O privire care știa să taie în două o situație și să scoată din ea exact esența.
Esența asta o punea pe hârtie, simplu, ca și cum ai așeza o ceașcă pe masă.
Unii spuneau că are dar.
Alții – că vede ce nu văd ceilalți.
Dar adevărul era și mai simplu: Maria Bucin era atentă.
Atât de atentă încât reușea să surprindă lucruri pe care noi ceilalți le trecem cu vederea.
Femeia care aduna oamenii fără să îi cheme
La sărbători, în curtea ei se strângeau vecinii, câteva rude, tinerii care voiau să stea la povești. Nu pentru că organiza ceva.
Pentru că avea o prezență care liniștea.
Povestea fără grabă, iar oamenii se așezau în ritmul ei.
Avea darul rar de a pune în cuvinte exact ce trebuie spus, nici mai mult, nici mai puțin.
Când trebuia o vorbă bună – o spunea.
Când trebuia tăcere – o păstra.
Când trebuia un sfat – îl dădea simplu, ca pe o bucată de pâine.
Așa ajunsese, fără să-și propună vreodată, reperul moral al satului.
Satul scris în carne și hârtie
Ceea ce o făcea unică nu era doar faptul că scria, ci felul în care scria satul.
Nu-l idealiza.
Nu-l judeca.
Îl observa cu ochii omului care îl cunoaște din interior.
Știa cum miroase lumina dimineții.
Știa cum se rupe o zi geroasă în sunet de zăpadă.
Știa cum vorbește un câine legat prea scurt.
Știa cum tremură mâna unui bătrân care își amintește.
Știa cum se adună un om după ce a pierdut tot ce iubea.
Când citeai ce scria Maria Bucin, simțeai că ai intrat într-o lume reală, nu una înfrumusețată.
Era un fel de a spune adevărul fără asprime, dar și fără menajamente.
Ritualul de a păstra ce altfel s-ar pierde
Pe hârtie, Maria nota multe lucruri care, pentru sat, erau firești:
cum se face nodul la funie,
cum se pregătește ciorba de buruieni,
cum se pune grinda „de noroc”,
cum se așază zestrea în ladă,
cum se plânge în șoaptă.
Aceste detalii, aparent mărunte, erau, de fapt, structura unei lumi.
Și ea știa că, dacă nu le scrie cineva, se pierd.
Nu acum.
Nu peste un an.
Dar peste o generație, da.
Și nimeni nu vrea ca un sat să rămână fără memoria lui.
Femeia care, fără să știe, a devenit poveste
Spre finalul vieții, mulți veneau la ea și îi cereau să le citească ceva.
Nu pentru frumusețea versurilor, ci pentru calmul cu care le rostea.
Avea un fel de a transforma un rând simplu într-un adevăr general.
Nu a spus niciodată că e scriitoare.
Nu a spus niciodată că face literatură.
Nu s-a gândit că va fi pusă în vreo carte.
Dar, fără să caute nimic, a devenit una dintre cele mai clare și sincere voci ale satului transilvănean.
O voce care nu venea din școli, ci din viață.
Din greutăți.
Din bucurii.
Din pierderi.
Din lumina ferestrei în care a scris o viață întreagă. -
Maria Dulău – Vocea Biiei și repertoriul unei comunități vii
Rădăcini într-o familie tradițională
Maria Dulău s-a născut la 9 aprilie 1947 în satul Biia, comuna Șona, județul Alba, într-o familie cunoscută în zonă pentru respectul față de tradiții și viața comunitară.
Părinții ei, Gheorghe și Eugenia Groza, erau oameni simpli, dar legați profund de obiceiurile satului. În casă se cânta des, iar cântecele vechi, doinite sau de joc, se transmiteau firesc între generații.
De mică, Maria a fost atrasă de muzica populară. La sărbători, la lucrările câmpului sau în contexte de familie, vocea ei era remarcată pentru claritate și expresivitate. În școală participa la serbări și momente artistice, fiind una dintre prezențele constante ale spectacolelor din sat.
Formarea unei cântărețe tradiționale
Primii ei dascăli au fost părinții și oamenii bătrâni ai comunității. De la ei a învățat doine, balade, colinde religioase și laice, jocurile satului, strigăturile și formulele specifice evenimentelor tradiționale.
În serile de iarnă sau în timpul activităților din gospodărie, mama ei doinea cu un timbru aparte, iar Maria repeta aproape instinctiv, urmărind inflexiunile și stilul.
Această învățare naturală, fără partituri sau explicații tehnice, a format-o ca interpret al repertoriului autentic al zonei.
Debutul și primele recunoașteri
Debutul Mariei Dulău a avut loc în copilărie, pe scena Școlii Generale din Biia.
A fost remarcată atât în spectacolele școlare, cât și în corul bisericii – două spații esențiale pentru formarea tinerilor din sat.
Momentul care i-a confirmat statutul de rapsod popular a fost anul 1981, când a reprezentat comuna Șona la Festivalul Național „Cântarea României”, desfășurat la Alba Iulia. A obținut locul I la secțiunea Rapsozi Populari, performanță rară pentru o interpretă venită direct dintr-o comunitate rurală.
În anul următor au urmat primele ei înregistrări oficiale la Radio București, realizate cu orchestra condusă de dirijorul George Vancu – un pas important în afirmarea repertoriului său.
Repertoriul: între doină, joc și colind
Repertoriul Mariei Dulău este divers și reprezentativ pentru zona Târnavelor. Include:
– doine cântate cu intensitate și expresie interioară,
– cântece de joc, ritmate și vesele,
– strigături,
– balade,
– colinde religioase și laice,
– formule ritualice din obiceiurile comunității.
Pentru ea, muzica tradițională exprimă stări profunde:
– în doine transmite trăiri apăsate sau nostalgice;
– în cântecele de joc se dezvăluie plină de vitalitate.
Este, astfel, o interpretă completă, stăpânind atât registrul liric, cât și pe cel dinamic.
Transmiterea tradiției
Maria Dulău este un reper pentru generațiile tinere din Biia.
A transmis cântece, balade, colinde și strigături tinerilor interpreți ai satului, contribuind direct la continuitatea tradiției locale.
Printre cei formați sau inspirați de repertoriul ei se numără tineri care au reprezentat comunitatea în concursuri naționale de folclor. Aceștia au preluat de la ea nu doar melodiile, ci și modul de interpretare, ritmul, pauzele, expresia și autenticitatea intonației.
Această activitate de transmitere este una dintre cele mai importante contribuții ale ei la patrimoniul imaterial.
Prezență în spațiul public
Maria Dulău a participat la numeroase festivaluri și concursuri folclorice, unde a obținut distincții de-a lungul timpului:
– premii la concursuri județene și naționale,
– locuri fruntașe în competiții dedicate rapsodilor populari,
– apreciere din partea specialiștilor în folclor,
– diploma „Tezaur Folcloric” din partea TVR.
Activitatea ei a fost prezentată în emisiuni de televiziune și materiale dedicate tradițiilor locale, contribuind la recunoașterea patrimoniului muzical al zonei Biia.
O voce care reprezintă comunitatea
În toate etapele vieții sale, Maria Dulău a rămas legată de satul natal și de oamenii lui.
Către ea se îndreaptă comunitatea atunci când este nevoie de cântec la o sărbătoare, de o strigare la nunți, de colinde la marile praznice sau de o doină la un moment solemn.
Prin repertoriul său, prin autenticitatea interpretării și prin disponibilitatea de a forma tineri, Maria Dulău este una dintre cele mai importante păstrătoare ale tradițiilor muzicale ale Biiei și un reper pentru întreaga zonă a Târnavelor. -
MARIAN-VASILE GHICA
Rapsod popularO copilărie în care glasul a fost prima formă de lume
În satul Călărașii-Vechi, acolo unde Bărăganul își desenează liniile drepte peste câmpuri și unde verile sunt lungi, iar iernile aprige, Marian-Vasile Ghica s-a născut într-o familie pentru care cântecul nu era doar o bucurie, ci o formă de memorie. În casa lor, glasul tatălui, Ghica Gheorghe, răsuna seara cu colinde, balade și povești cântate. În acest spațiu încărcat de tradiție, copilul Marian a crescut fără graba de a învăța lumea: lumea venea spre el prin voce, prin ritm, prin vers.
Avea doar nouă ani când a învățat „Nașterea Domnului”, o colindă care nu se deprinde ușor, pentru că nu e doar cântec, ci un fel de povestire ritualică. Dar el o învățase ca și cum ar fi știut-o dintotdeauna. Glasul curat, urechea muzicală sigură și bucuria de a transmite emoție veneau firesc, ca o moștenire directă de la tatăl său. În clasa a șaptea deja deprindea „Botezul Domnului” și „Răstignirea Domnului”, semn că repertoriul său spiritual se adâncea cu ritmuri rare pentru un adolescent.
Nu cânta pentru aplauze. Cânta pentru că simțea că fiecare colindă poartă o parte din sat, din părinți, din vechile generații. La vârsta la care alți copii caută jocul, el descoperea în versuri o cale tainică spre oameni și spre o tradiție care nu trebuia lăsată să se piardă.Drumul unui rapsod format din credință, ascultare și răbdare
Anii de școală, petrecuți între București și Călărași, l-au apropiat de meseriile lumești, dar nu l-au îndepărtat nici măcar o clipă de folclor. După ce a lucrat în domeniul tehnic, în instituții locale și la Centrul Cultural Județean Călărași, omul Ghica rămânea același: un adunător de cântece vechi, un purtător de tradiții, un culegător atent la tot ce încă trăia în satele de pe câmpie.
La douăzeci și șapte de ani știa deja toate colindele și baladele zonei. Nu doar versurile, ci și toate melodiile — o colecție vie, purtată în memorie, transmisă din tată în fiu și apoi înapoi în comunitate. Își cânta repertoriul cu o naturalețe care îi impresiona pe ascultători. Oamenii simțeau că în vocea lui nu este spectacol, ci adevăr.
Fișa sa biografică notează simplu că „dragostea de tradiții nu s-a micșorat cu nimic”. Dar în spatele acestei fraze stă viața unui om pentru care cântecul popular a fost credință, disciplină și destin. A strâns, într-o viață de peste trei decenii de activitate, sute de colinde, doine, obiceiuri, fragmente de folclor religios, secvențe ritualice — toate păstrate, notate, repetate, cântate, transmise mai departe.
Nimic nu era întâmplător: în fiecare vers recunoștea o parte din identitatea românească, iar în fiecare melodie simțea trecerea generațiilor.O viață a scenelor mici și mari: locuri unde cântecul devine comunitate
Deși multe dintre momentele importante ale carierei sale s-au consumat în cercul satului, al obștei și al festivalurilor locale, activitatea lui Marian-Vasile Ghica este rodul unei munci constante, în care scena nu a fost neapărat un podium, ci un loc al întâlnirii. A cântat în instituții culturale, la concursuri, în fața juriilor, în fața publicului, dar și în locuri simple — în curți, la praznice, în case atunci când oamenii aveau nevoie de cântec.
Premiile pe care le-a primit de-a lungul timpului sunt numeroase, dar ele nu definesc esența rapsodului — ci doar confirmă că fidelitatea lui față de tradiție a fost văzută și apreciată. Ca exemplu, fișa biografică menționează distincții pentru colinde, pentru obiceiuri pascale, premii de excelență și recunoașteri ale calității sale de purtător al valorilor culturii naționale.
În toate aceste contexte, rapsodul Ghica nu interpreta doar cântece — reconstitua ritualuri, reda lumea veche a credințelor, restituia sacralitatea unor texte care, fără oameni ca el, s-ar fi stins.Arta trecută din generație în generație și grija pentru continuitate
Fiind el însuși moștenitor al unei tradiții, Marian-Vasile Ghica a înțeles că adevărata importanță a rapsodului este transmiterea. Nu doar păstrarea, ci trecerea mai departe. În aceeași măsură în care a cules folclor, l-a și oferit altora: copiilor, tinerilor, celor care i-au devenit discipoli sau colaboratori în centre culturale.
Fișa lui biografică îl descrie ca un „instructor de folclor-religie, purtător, promotor, transmițător”. Aceste cuvinte, aparent tehnice, ascund o realitate profundă: nimic din ce a știut nu a fost ținut doar pentru sine. În repertoriul său trăiesc generațiile trecute, dar și cele viitoare.
Este dintre cei pentru care tradiția nu este muzeu, ci respirație. Iar acest lucru l-a transformat într-un reper de identitate pentru comunitatea sa.Un rapsod al credinței și al memoriei
O parte esențială a personalității sale este dimensiunea spirituală. Colindele pe care le cântă — „Nașterea Domnului”, „Botezul Domnului”, „Răstignirea Domnului” — nu sunt simple repertorii, ci versuri ritualice, cântate de obicei de oameni în vârstă, moștenite de la străbunii satelor. El le-a învățat, le-a păstrat și le-a dus mai departe cu o fidelitate care surprinde.
În vocea lui se simt și solemnitatea, și delicatețea, și o formă de smerenie care definește adevăratul rapsod popular: cel care nu inventează, ci păstrează; nu modifică, ci transmite; nu caută gloria, ci continuitatea.De ce este Tezaur Uman Viu
Pentru că în el se regăsește o parte din traseul cultural al Bărăganului.
Pentru că a strâns și a păstrat un fond impresionant de folclor religios și laic.
Pentru că a cântat, a cules, a transmis și a format generații.
Pentru că vocea lui nu este doar talent, ci o arhivă vie a tradițiilor.
Pentru că a ales, în fiecare etapă a vieții, să rămână aproape de rădăcini. -
Mariana Gligor
O viață trăită în suflul înalt al tulnicului
Rădăcini în Ţara Moților
În satele de munte unde sunetul tulnicului se împletește cu liniștea codrilor, numele Marianei Gligor a devenit, în timp, sinonim cu însăși identitatea acestor locuri. Născută la Vidra și mutată mai târziu la Câmpeni, Mariana a crescut într-un univers în care tradiția nu era un decor, ci respirația firească a fiecărei zile. În familia ei, tulnicul nu era un obiect, ci o voce — una transmisă din generație în generație, una care aduna oamenii și îi punea în legătură unii cu alții, cu muntele, cu destinul.
Părinții, Lucreția și Andrei Bîlcea, au fost primii care i-au deschis poarta spre această lume. Tatăl ei era un meșter recunoscut, un om care lucra lemnul cu răbdare și știință, lăsând în urmă tulnice care aveau să cânte în mâinile altora. În atelierul lui, fetița Mariana încerca pentru prima dată vibrația instrumentului. Iar mama și tulnicăresele din sat aveau să o învețe, treptat, subtilitățile unei practici ce cerea nu doar forță, ci și sensibilitate.
Primii pași spre un destin
Povestea Marianei Gligor ca tulnicăreasă începe la vârsta de doar șapte ani. Atunci, pentru prima oară, a urcat cu tulnicul la târgul de pe Muntele Găina, unul dintre reperele sacre ale Țării Moților. De atunci și până astăzi, nu a lipsit niciun an. La șezători, torcării, botezuri, înmormântări, la chemările din sat sau la urcările pe munte, prezența ei era nelipsită. Cântatul nu era doar o manifestare artistică, ci o participare firească la viața comunității.
În paralel, a început să descopere și taina costumului popular — nu doar ca piesă vestimentară, ci ca operă de artă. A învățat să țeasă, să coasă, să potrivească motivele tradiționale, să le dea continuitate. În timp, costumul pe care îl poartă când cântă la tulnic a devenit parte a identității ei, la fel de important ca instrumentul însuși.
Tulnicul – vocea muntelui
Tulnicul este, pentru oamenii din Apuseni, un instrument cu o încărcătură profundă. Folosit în vechime de femei pentru a transmite vești, avertismente sau chemări, tulnicul a fost, într-o vreme, un limbaj în sine. Chemările, cântările, răspunsurile se transformau într-un dialog purtat peste văi și dealuri.
Mariana Gligor a învățat toate aceste coduri sonore. Le-a memorat, le-a exersat, le-a transformat într-o artă. Tehnica interpretării la tulnic cere forță, o respirație specială, cunoașterea frazelor melodice moștenite și o abilitate rară de a transmite emoție doar prin vibrația lemnului. În mâinile ei, tulnicul nu cântă doar, ci povestește.
Se spune în comunitate că, uneori, sunetul tulnicului are efect vindecător. Mariana însăși a menționat acest aspect, vorbind despre vibrațiile care liniștesc, despre asemănarea dintre aceste cântări și descântecele vechi ori leacurile din plante. Pentru ea, însă, vindecarea pornește dintr-un loc mai adânc: acela în care tradiția devine identitate.
O viață între scenele lumii
Talentul său nu a rămas doar în hotarul satului. A participat, încă din adolescență, la numeroase evenimente culturale și competiții. La „Cântarea României”, a obținut de fiecare dată premiul I. A cântat în Belgia, Franța, Austria, Germania, Israel, Spania, Serbia și până în Canada — fiecare turneu purtând cu el un crâmpei din munții și tradițiile moților.
Târgul Ţării Tulnicelor, serbările de pe Găina, festivalurile folclorice din țară sau cele de peste hotare au devenit scene unde numele Marianei Gligor a fost rostit cu respect. Nu doar ca interpretă, ci și ca meșteră, creatoare de valori culturale și purtătoare de memorie.
Învățătoarea unei comunități
Moștenirea ei nu stă doar în ceea ce cântă sau creează, ci, mai ales, în oamenii pe care i-a format. De-a lungul anilor, peste zece generații de tulnicărese au învățat de la ea. Copii, vecini, nepoți, nurori — toți au primit de la Mariana această cunoaștere transmisă oral, după regula veche: întâi asculți, apoi repeți, apoi înveți să vorbești prin instrument.
În 2001, a fondat grupul de tulnicărese „Apusenii” din Câmpeni, pe care l-a condus și format cu răbdare. A făcut din acest grup un spațiu de continuitate, un loc în care tinerele învață nu doar tehnica unui instrument, ci și demnitatea de a aparține unei tradiții.
Privirea specialiștilor
Etnografi și profesori din centrele culturale ale țării au apreciat, în timp, contribuțiile ei. Unii au subliniat valoarea terapeutică a sunetului tulnicului, alții contribuția sa la păstrarea și promovarea portului popular autentic. În ochii lor, Mariana Gligor este mai mult decât o interpretă: este un liant între lumi, un reper cultural pentru Ţara Moților, o voce care nu s-a stins niciodată.
Un tezaur viu
Astăzi, când oamenii vorbesc despre ea, nu o fac doar în termeni de recunoaștere artistică. O privesc ca pe un simbol — al rezistenței tradițiilor, al muncii neîntrerupte, al curajului de a duce mai departe ceea ce alții ar fi lăsat în urmă. Pentru Mariana Gligor, tulnicul este mai mult decât un instrument. Este, pur și simplu, viața ei.
Iar prin această viață, un întreg colț de țară continuă să vibreze. -
NICOLAE PIȚIȘ
Rapsodul care a ținut în viață glasul muntelui
Rădăcinile unui glas rar
În Lăpușul Românesc, acolo unde lumina cade peste dealuri ca o respirație veche, iar pădurile își spun singure poveștile, s-a născut Nicolae Pițiș, cunoscut de săteni drept „Niculai al lui Iacob”. Era în 1939, un an în care nimeni nu bănuia că un copil abia venit pe lume va deveni mai târziu unul dintre cei mai prețuiți păstrători ai horei în grumaz. Crescut într-o familie simplă, agricultori obișnuiți cu munca pământului, Nicolae Pițiș a descoperit muzica nu în școli, ci în graiurile părinților săi, Dochia și Ion, care îl învățau cântecul odată cu mersul, cu respirația și cu rânduiala casei.
Avea doar cinci ani când a început să deprindă tehnica unică a horei lăpușene, un tip de cânt arhaic care cere nu doar voce și suflu, ci o anumită stare, o anumită înfrățire cu ritmul muntelui. Era la clăci, la nunți, la întâlnirile satului unde oamenii nu făceau diferența între bucurie și cântec. Totul era o formă de a trăi. Iar copilul Nicolae a învățat din aceste locuri că muzica nu e doar interpretare, ci și legătură cu cei care au fost înainte.
Drumul către a deveni vocea Lăpușului
În timp, deprinderea a devenit meșteșug, iar meșteșugul — destin. Pițiș cânta cu fluierul, cu trâmbița, cânta la nunți, cânta la sărbători, cânta atunci când alții încă nu înțelegeau cât de rară este vocea lui. Tocmai pentru că mare parte din creația populară se transmitea oral, existența unor oameni precum el era crucială. Era un depozitar viu, un om care nu învățase cântece de la oraș, de pe scenă sau de la televizor, ci direct de la sursă, din rândul comunității.
În Maramureș, Nicolae Pițiș ajunge să fie cunoscut pentru „horea în grumaz”, un mod de cânt arhaic, profund, în care vocea urcă și coboară lent, ca valurile unui susur de izvor. Cei care l-au ascultat spun că nu doar cânta, ci evoca. Întreg Maramureșul părea să vină la viață în glasul lui: pădurile, dealurile, dorurile, durerile, dragostea, toate vibrau în tonalitățile lui.
Festivalele au început să-l caute. Oradea, Timișoara, Satu Mare, Cluj, Brașov, București — oriunde mergea, oamenii simțeau că se află în fața unui om care nu interpreta folclor, ci îl trăia. Venea îmbrăcat în portul popular ca într-o armură a demnității sale, purtând în el o lume aproape neatinsă de modernitate.
Premii, recunoașteri și întâlnirea cu lumea
De-a lungul anilor, Pițiș a primit numeroase distincții, însă el însuși a privit recunoașterea ca pe un dar de care nu se lăuda. Titlul de Tezaur Uman Viu confirmă valoarea unui om care nu a schimbat niciodată esența cântecului moștenit. A primit Marele Premiu la „La poale de Țibleș”, a susținut concerte de muzică arhaică la Muzeul Țăranului Român și la Muzeul de Artă din Cluj, a cântat în fața unor săli în care oamenii ascultau în liniște, ca și cum s-ar fi aflat în fața unui altar al tradiției.
Pentru mulți, însă, poate cea mai importantă recunoaștere rămâne faptul că despre viața lui s-a realizat un film premiat internațional — „Lima-Hai / Hotarul dintre fân și cer” — o mărturie cinematografică despre un artist care nu și-a schimbat niciodată firea și rădăcinile.
Specialiștii în etnografie au scris despre puterea glasului lui, despre felul în care reușea să transforme o sală de concerte într-o reîntoarcere la satul românesc de odinioară. Cântecul lui crea atmosferă, nu spectacol. Evoca timpuri, nu simple note muzicale. Era, cum spunea un etnolog, o „mărturie a unui neam cu adevărat dăruit de Dumnezeu cu vocația creației”Ucenicii unui maestru
Deși avea doar o clasă de școală, învățătura lui Pițiș era una de esență, neprelucrată, nealterată. Nu i-a păsat niciodată că nu a urmat studii muzicale. Pentru el, cântecul era suficient de mare încât să treacă peste orice formă de educație formală.
A simțit la un moment dat că nu poate lăsa totul să se stingă odată cu el. Așa că și-a luat discipoli. Printre aceștia, unul dintre cei mai cunoscuți este Grigore Leșe, care a învățat de la el între 1964 și 1967. Relația dintre cei doi a rămas una de adâncă recunoștință. De asemenea, Pițiș a format generații de fete, printre care s-a remarcat Maria Casandra Hauși, câștigătoare a Trofeului „Maria Tănase”, alături de care a cântat adesea pe marile scene.
Ion Pop, la rândul său, a preluat cântecele lui Pițiș și le-a dus mai departe, recunoscând mereu că rădăcina stilului său se află în glasul maestrului.
Nicolae Pițiș – un monument viu
La maturitate, prin tihnă, prin muncă, prin rânduială, Nicolae Pițiș devine unul dintre marii rapsod ai României. Nu pentru că și-ar fi dorit faima, ci pentru că a trăit cântecul ca pe o rugăciune. Fiecare doină îi era o spovedanie. Fiecare hore lungă suna ca o poveste pe care o știau doar cei ai locului. A purtat muzica în el ca pe un legământ.
Despre el s-a spus că este „românul declarat monument UNESCO”, o formulare care, deși simbolică, reflectă perfect dimensiunea patrimoniului pe care îl reprezenta.
În ochii celor care l-au ascultat, Nicolae Pițiș nu a fost doar un cântăreț, ci un spațiu, un timp, o stare. A fost întruparea a ceea ce are Maramureșul mai autentic.Moștenirea unui glas care nu se va stinge
Nicolae Pițiș a dovedit că tradiția nu moare cât timp există măcar un om dispus să o ducă mai departe. El a fost acel om. Un rapsod, un agricultor, un dulgher, un om simplu, dar cu o forță de reprezentare pe care doar marile spirite o pot avea.
Comunitatea din Lăpușul Românesc îl privește ca pe un stâlp al identității locale. Iar lumea folclorului românesc îl consideră un vârf. Un punct luminos care va rămâne mult după ce glasul lui nu va mai răsuna pe scenă. -
POP VASILE-LIA din comuna FRATA, jud. Cluj, este unul dintre cei care a fost desemnat în data de 20 iunie 2025, TEZAUR UMAN VIU!
-
Rafila Moldovan – Femeia care a transformat cântecul în destin
Există oameni care cântă. Și există oameni la care cântecul se naște odată cu ei, ca o respirație firească. Așa este Rafila Moldovan. O femeie simplă, dintr-un sat ascuns între dealurile Mureșului, care a ridicat doina la rang de rugăciune și jalea la rang de artă. O țărancă, după cum se numește ea însăși, dar una dintre acele țărănci rare, care au purtat în voce mai mult decât texte și melodii — au purtat memoria unei lumi întregi.
Născută la 19 octombrie 1939, în Idicel Pădure, într-o familie încercată de destin, Rafila a purtat toată viața amprenta unei copilării în care dragostea de cântec s-a împletit cu durerea pierderii. Tatăl ei, Mihail, erou dispărut la Cotul Donului în 1944, a lăsat în urmă nu doar absență, ci și un har transmis pe linie paternă — harul cântului.
Încă de mică, Rafila cânta oriunde se afla: la școală, pe ulițele satului, la muncile câmpului. Vocea ei, caldă și puternică, a devenit repede un reper, iar în clasa a V-a a ajuns conducătoarea corului școlii. Talentul ei nu a avut alt drum de urmat decât să crească.
Dar destinul avea să o pună la încercare. A rămas văduvă la doar 37 de ani.
„Mi-am dedicat viața copiilor… de durere și dor am început să compun poezii și cântece.” — mărturisirea ei rămâne una dintre cele mai sincere definiții ale modului în care arta populară se naște din viața trăită, din suferințe, din speranțe și din credință.
Cântecul ca formă de vindecare
După pierderea soțului, Rafila a început să scrie.
Nu pentru scenă, nu pentru public, ci ca să nu se stingă în ea durerile nespuse. Poeziile au devenit caiete, iar caietele — volume întregi: Poezii de suflet (2009), De necaz și voie bună (2011), Lumea de la început (2014), Parcă și pădurea plânge (2016), Mândru-i codru de stejar (2017) și De sub poale de Zăspad (2018).
Scrisul era a doua ei voce. Prima rămânea însă cântul.
La 24 de ani a urcat prima dată pe o scenă, la Căminul Cultural din sat. A cântat doine, balade și pricesne culese de la bătrânii satului — și publicul a înțeles imediat că în femeia aceasta nu este doar talent, ci memorie vie a locului. A continuat să cânte în toate împrejurările vieții satului: la șezători, la sfințirea troițelor, la nunți, la înmormântări, unde jalea ei devenea mângâiere pentru cei rămași.
Moștenirea care merge mai departe
Fiul ei, Mihai, i-a moștenit darul și duce mai departe cântecele mamei. Rafila nu a avut o „școală” formală de ucenici, dar a avut o viață întreagă de oameni care au învățat de la ea fără să știe: copii din sat, tineri care au auzit-o cântând, oameni care au citit versurile ei. A fost mereu o sursă de lumină, de tradiție și de firesc.
Rafila și scena lumii
Cu timpul, a devenit un nume cunoscut în lumea festivalurilor folclorice și a rapsozilor populari. A urcat pe scene din Banat până în Maramureș, din Reghin până în Țara Hațegului. A primit premii, distincții, diplome — Meritul Cultural Etnografic (2016), trofee la festivaluri, titluri din partea Academiei Artelor Tradiționale, premii speciale la concursuri dedicate bătrânilor rapsozi.
Dar pentru ea, recunoașterea nu a schimbat nimic.
Când a fost declarată Tezaur Uman Viu în 2018, a spus simplu:
„Sunt o țărancă și așa o să mor.”
Și în aceste cuvinte e ascuns nu un refuz, ci o demnitate: demnitatea de a rămâne loială rădăcinilor, de a păstra cântecul acolo unde s-a născut — în sat, între oameni, între lacrimi și bucurii.
Femeia care și-a transformat casa în muzeu
Unul dintre cele mai impresionante gesturi ale ei este transformarea propriei case într-un loc al memoriei, un mic muzeu în care a adunat obiecte, costume, amintiri și mărturii ale lumii tradiționale. Agerpres i-a dedicat un reportaj; televiziunile au filmat-o; jurnaliștii au numit-o „femeia care și-a transformat casa în muzeu”.
Și au avut dreptate.
Pentru că, în absența unei instituții culturale în sat, ea a devenit de una singură instituția.
Un destin simplu și mare
Rafila Moldovan nu a trăit niciodată pentru glorie, ci pentru rost.
A cântat ca să aline, a scris ca să vindece, a păstrat tradiția ca să nu moară. În viața ei, cântecul nu a fost hobby, ci necesitate — iar tradiția nu a fost patrimoniu, ci respirație.
Astfel de oameni sunt rari.
Ei nu doar că duc mai departe cultura, ci o țin vie.
Prin voce, prin gesturi, prin felul lor de a trăi.
Rafila este unul dintre acei rapsozi pentru care titlul de Tezaur Uman Viu nu este o medalie, ci o confirmare a unui adevăr: că arta cea mai pură se naște acolo unde omul rămâne aproape de lume, de pământ, de credință și de suflet. -
Mehedințeanca a primit titlul pentru domeniul spiritualitate, interpret (neprofesionist) de muzică vocală tradițională.
„Recunoscându-i calitățile de creatoare, păstrătoare și transmițătoare a elementelor de patrimoniu imaterial specifice subzonei etnografice mehedințene de la intersecția culturilor tradiționale din Oltenia și Banat, Clisura Dunării, pentru performerul care este și azi, la cei 86 de ani, muzeografii secției Etnografie și Artă Populară a Muzeului Regiunii Porților de Fier au înaintat Ministerului Culturii dosarul de candidatură a Anei Rogobete la titlul Tezaur Uman Viu.
Pentru toate dovezile „bazei de date” care este azi Ana Rogobete, dovezi aduse de muzeul severinean Comisiei Naționale pentru Salvgardarea Patrimoniului Cultural Imaterial, organism științific de specialitate din cadrul Ministerului Culturii, aceasta decide, în urma evaluării dosarului de candidatură, acordarea titlului Tezaur Uman Viu – domeniul spiritualitate, interpret (neprofesionist) de muzică vocală tradițională dodei Ana Rogobete. -
Vasile Rus ceterașul din Vadu Izei este un instrumentist și promotor al folclorului maramureșean autentic, o prezență constantă de mai bine de 4 decenii în spațiul cultural popular al zonei și nu numai, unanim respectat ca profesionist de valoare. Este impresionantă profunda sa preocupare pentru conservarea și promovarea adevăratelor tradiții românești din Maramureș, dar și deschiderea spre alte orizonturi culturale (muzica maghiară, ucraineană și klezmer).
-
Cel mai înalt titlu onorific din Domeniul Patrimoniului Cultural Imaterial, constituit de UNESCO și preluat de Ministerul Culturii al României A AJUNS ÎN COMUNITATEA TERITORIALĂ SLATINA – UCRAINA ! Din partea laureatuli titlul onorific TEZAUR UMAN VIU – 2024, Șiman Ion „STÂNGACIU”.