Port popular și îmbrăcăminte tradițională
-
AMALIA PAPAZISSU
Tezaur Uman Viu – 2013
Țesut în păr de capră și lână
________________________________________
O viață țesută din firele unei tradiții vechi
În comuna Vintilă Vodă din județul Buzău, acolo unde dealurile își fac loc unul în altul și oamenii mai păstrează încă ritmul vechi al satului, s-a născut, în 20 mai 1954, Amalia Papazissu. A venit pe lume într-o familie în care lucrul bine făcut era o regulă nescrisă: Maria și Neculai, părinții ei, au crescut-o într-un univers al simplității, dar și al unei demnități tăcute. Nimeni nu vorbea despre tradiție ca despre un obiect prețios — ea exista pur și simplu în gesturile zilnice, în felul în care se lucra pământul, în felul în care femeile țeseau și coseau pentru casă.
Această lume avea să devină, pentru Amalia, un fel de temelie. Nu și-a imaginat atunci că unul dintre cele mai vechi meșteșuguri ale zonei — țesutul în păr de capră și lână — va ajunge să o definească, să îi fie drum, responsabilitate și bucurie.
________________________________________
Drumul către meșteșug
Primul contact cu războiul de țesut l-a avut în anii ’70, într-o gospodărie din Beceni, în prezența unei femei pe care satul o respecta profund: Aurica Ionescu. Era perioada în care tinerii deja începuseră să plece spre orașe, iar meșteșugurile se răreau încet din case. Dar Amalia, privind cum se întind firele, cum se strâng, cum se îmbină culorile, a simțit imediat o apropiere. Nu era doar o tehnică — era o formă de ordine, o formă de liniște.
În 1977, a țesut primele covoare, primele cuverturi și preșuri pentru propria casă. În ele a pus tot ce învățase, dar și ceva din firea ei atentă și migăloasă. A fost, fără să-și dea seama, un prim pas către un drum lung și constant, presărat cu muncă, cu răbdare și cu dragoste pentru frumosul tradițional.
Anii următori aveau să-i aducă o întâlnire care a marcat-o profund. În 1980, la Mănăstirea Rătești, a învățat să lucreze la războiul vertical, sub privirea calmă a măicuței Benedicta. În liniștea chiliilor, în ritmul cântărilor, tehnica s-a așezat în ea natural, ca o continuare a ceea ce deja începuse. Țesutul nu era doar o îndeletnicire: era aproape o formă de rugăciune, o disciplină a minții și a mâinii.
________________________________________
Anii în care lumea i-a deschis porțile
În 1984, Amalia a început să lucreze ca instructor la Clubul Copiilor din Beceni. Pentru mulți, un curs de cusături și țesături părea o activitate modestă. Pentru ea, însă, era începutul unei misiuni: aceea de a arăta tinerilor că tradiția nu este prafuită sau grea, ci luminoasă și plină de sens. În mâinile copiilor, sub privirea ei atentă, au prins viață batiste, ștergare, fețe de masă, costume populare — obiecte mici, dar în care se simțea o bucurie sinceră.
Acesta a fost momentul în care stilul ei a început să fie recunoscut. Modelele Văii Slănicului, culorile, geometria, ritmul lor au devenit semnătura Amaliei Papazissu. Numele ei a început să circule la festivaluri, la târguri, în muzee și centre culturale.
Lucrările ei au călătorit departe: la Bistrița Năsăud, la Muzeul Satului din București, la Sibiu, Târgu Jiu, Brăila, Focșani, Panciu, Bran, Horezu, Râmnicu Vâlcea. Târgurile din Mânzălești, Berea, Merei și Beceni au devenit ocazii constante de întâlnire cu publicul.
Pentru aceste creații, Amalia a primit diplome, recunoașteri, premii speciale. Toate arătau același lucru: meșteșugul ei nu era doar o practică păstrată, ci o formă de artă.
________________________________________
Cum prinde meșteșugul rădăcini în familie
În tot acest timp, Amalia nu a lucrat singură. Meșteșugul a trecut firesc în familie. Nora ei și nepoata au devenit primele continuatoare ale stilului ei. Apoi au urmat copiii din comună, iar în târguri, turiști români și străini au primit lecții scurte și prețioase despre felul în care se lucrează la război.
Așa a devenit Amalia nu doar meșter, ci și dascăl. A învățat generații întregi nu doar cum se țes firele, ci și ce înseamnă identitatea locurilor, ce înseamnă să păstrezi ceva ce vine de demult.
________________________________________
O prezență care ridică satul pe harta tradițiilor
Cei care au colaborat cu ea spun că Amalia reprezintă tipul rar de om care poate transforma tradiția într-un avantaj pentru comunitate. Prin colaborările ei cu centrele culturale și muzeele, comune precum Beceni sau Vintilă Vodă au devenit vizibile pe harta etnologiei românești.
Munca ei nu este doar o practică personală, ci o formă de reprezentare a întregii zone. Prin creațiile sale, Valea Slănicului și-a recâștigat un loc în conștiința publică, iar țesăturile ei au devenit ambasadori ai Buzăului.
________________________________________
De ce rămâne un Tezaur viu
Pentru că meșteșugul pe care îl practică este rar, prețios și greu de păstrat.
Pentru că a reinventat tradiția locală fără să-i schimbe esența.
Pentru că a format oameni și a dat mai departe tot ceea ce a învățat.
Pentru că lucrările ei sunt, în același timp, obiecte de artă și fragmente de istorie.
Și pentru că, în fiecare fir așezat în război, Amalia Papazissu pune nu doar pricepere, ci o viață întreagă. -
Aurica Cojocariu – Cojocărița din Ungureni și alfabetul țesut al lumii țărănești
O copilă crescută lângă stative
Aurica Cojocariu s-a născut la 4 iulie 1951 în comuna Ungureni, județul Botoșani. A venit pe lume într-o familie de oameni simpli, legați de pământ și de ritmurile satului: tatăl, Ion Bezede, era agricultor, iar mama, Verona, ținea gospodăria și împletea îndeletnicirile domestice cu cele tradiționale.
În casa lor, lâna, fuiorul, suveica și războiul de țesut nu erau obiecte izolate, ci parte din viața de zi cu zi. Copil fiind, Aurica privea cu atenție cum mama ei transforma lâna în fir și firul în pânză. Acele gesturi repetate, ordonate, aproape muzicale, au devenit pentru ea prima formă de învățare. A înțeles că țesutul nu este doar o muncă, ci o moștenire pe care fiecare femeie din sat o duce mai departe.
Școala primară și gimnaziul le-a urmat în satele apropiate, dar cea mai importantă școală a rămas stativul din odaia mamei.
Tinerețea și meșteșugul care nu a părăsit-o niciodată
De la vârsta la care multe fete se ocupau de treburi mărunte ale gospodăriei, Aurica a început să lucreze singură la război. A deprins întâi țesăturile simple, în două ițe, apoi a trecut la cele în patru ițe, mai dificile, în care ritmul se complică, iar suveica trebuie stăpânită cu precizie.
Pe măsură ce treceau anii, în mâinile ei au apărut macaturi cu vrâste, ștergare albe, brâie înguste, pături groase și lăicere în culori calde. Fiecare piesă purta un semn al locului: motivele geometrice, vegetale sau zoomorfe specifice zonei Ungurenilor, unde țesuturile au rămas nealterate de influențe moderne.
Pentru Aurica, toate aceste motive reprezintă un adevărat alfabet simbolic. Fiecare linie, romb, floare sau pasăre are o poveste. În spatele fiecărui desen se află, de fapt, experiența unei comunități care a învățat să își pună viața în țesături.
Anii maturității – când meșterul devine reper
Ajunsă la maturitate, Aurica Cojocariu a continuat să țese zi de zi, cu aceeași răbdare. La peste șapte decenii de viață, lucrează încă la război cu agilitatea unei femei tinere.
Este cunoscută în sat drept „Cojocărița”, nu doar pentru numele de familie, ci și pentru faptul că a devenit un simbol al meșteșugului local. În fiecare țesătură a sa se regăsesc tradițiile moștenite de la străbunii care au populat acest colț al Botoșanilor.
În jurul ei, țesutul nu este o activitate izolată, ci un act de continuitate. Ea reface, cu fiecare bucată de pânză, zestrea unei lumi vechi care încă respiră.
Comunitatea și generațiile pe care le-a format
Aurica participă activ la viața satului. Este prezentă la șezători, la ateliere pentru copii și adolescenți, la evenimente culturale unde își aduce stativul și îi lasă pe cei mici să atingă firul, să vadă cum funcționează suveica, să audă sunetul ritmic al pedalelor.
Două dintre nepoatele sale au învățat deja țesutul, mergând alături de bunica lor la festivaluri, expoziții și întâlniri meșteșugărești din zonă. Pentru ele, stativul nu este doar un obiect vechi, ci un instrument viu, așa cum l-au cunoscut în copilărie.
De-a lungul timpului, Aurica a inițiat numeroase generații de copii și tineri în arta țesutului. Uneori le arată cum se pregătește lâna, cum se vopsește cu plante, cum se întinde urzeala pe sul, cum se schimbă ițele sau cum se construiește o compoziție decorativă.
Nu face lucrurile pe grabă, ci cu o calmă înțelepciune, convinsă că meșteșugurile nu se pot învăța altfel decât prin răbdare.
Țesături ca mărturii ale unei lumi
Scoarțele, țoalele, lăicerele, fețele de masă sau cămășile lucrate de Aurica Cojocariu sunt apreciate pentru coloritul lor discret, în nuanțe calde, obținute prin vopsire vegetală.
Lucrările ei au ajuns în expoziții locale și regionale. Sunt piese care păstrează sobrietatea țesăturilor de Botoșani, dar și delicatețea gesturilor cu care sunt realizate.
În fiecare lucrare, Aurica pune o parte din sufletul ei. Pentru ea, munca nu este doar un exercițiu tehnic. Este un mod de a vorbi despre viață, despre oameni, despre sat, despre trecut.
Prețuirea comunității
Comunitatea o respectă profund. Este considerată un reper de modestie, talent și bun-simț, o femeie înzestrată cu har, care nu a încetat niciodată să lucreze, să învețe și să predea mai departe.
Numeroși specialiști în artă populară au remarcat valoarea muncii sale, subliniind rolul ei esențial în păstrarea tehnicilor tradiționale de prelucrare a lânii și a țesăturilor de interior din Botoșani.
În ultimii ani, a participat la activități desfășurate în Botoșani, Iași și alte localități, unde a fost invitată să prezinte meșteșugul, să țină demonstrații și să explice simbolurile pe care le folosește.
O viață dedicată stativelor
Astăzi, Aurica Cojocariu este una dintre cele mai importante țesătoare din nordul Moldovei. Titlul de Tezaur Uman Viu recunoaște ceea ce satul știa deja de zeci de ani: că prin mâinile ei trece nu doar firul, ci identitatea unei întregi comunități.
Ea este dovada vie că tradițiile nu pier dacă există oameni care să le ducă mai departe. În casa ei din Ungureni, războiul de țesut bate încă ritmic, ca o inimă veche, dar neobosită. -
Elena Borţa are acum 87 de ani şi spune că s-a apucat de cusut de la o vârstă fragedă. Mama şi bunica au fost cele care i-au insuflat această dragoste pentru cusăturile tradiţionale, pe care le-a transformat apoi dintr-o simplă joacă pe pânză cu acul în adevărate podoabe.
„De la şapte ani am învăţat să cos, de la mama şi de la bunica mea. Ele au lucrat şi m-am pus şi eu cu ele. Mi-a plăcut foarte mult. Am învăţat mai întâi să tivesc şi apoi am făcut muşte. Prima cămaşă nu mai este, dar mi-o amintesc că era cu roşu că eram şi eu fată şi îmi plăceau culorile vii”, povesteşte creatoarea populară din Vâlcea. -
CONSTANTIN NIȚU – Povestea unui creator care a transformat firul în memorie vie
Constantin Nitu – Editat PDF
1. Rădăcina unei pasiuni care începe în copilărie
În satul Cornățelu, acolo unde liniștea dealurilor oltenești se împletește cu zumzetul gospodăriilor, s-a născut Constantin Nițu. Era 9 mai 1944, iar copilăria lui, ca a multor copii de la sate, se desfășura în jurul vetrei familiale. Acolo, între gesturile mamei și ale bunicii, care lucrau la războiul de țesut sau coseau în lumina ferestrei, s-au aprins primele scântei ale unei chemări care avea să-l însoțească toată viața.
Fără să știe atunci, tatonările copilului de patru ani — care urmărea cu uimire cum firele se supun ritmic mâinilor femeilor — erau începutul unui drum ce avea să-l transforme în unul dintre cei mai importanți creatori ai portului popular din România.
Ani mai târziu, o altă întâmplare avea să-i fixeze definitiv destinul: vizita la o expoziție de artă populară, la București, în 1959. Expoziția l-a copleșit. A descoperit acolo nu doar frumusețea obiectelor lucrate manual, ci și sensul profund al tradiției — o lume în care fiecare cusătură păstra amintirea unei familii, a unei comunități, a unei epoci. Acea experiență i-a oferit ceea ce el avea să numească mai târziu „noțiunea de spirit și valoare a vetrei tradiționale”.
2. Meșterul care a adunat o viață întreagă în fire și culori
De-a lungul timpului, Constantin Nițu a devenit un creator ale cărui lucrări sunt recunoscute în toată țara și dincolo de granițe. Fiecare piesă realizată de el — cămăși, ștergare, marame din borangic, brâie vechi și noi, pieptare, opinci, zăvelci, laibăre sau cârpe de cap — reprezintă o sinteză între tradiția autentică și simțul armoniei.
Colecția sa, adunată și păstrată cu migală, este o veritabilă „arhivă în fire și țesături”. Nicio piesă nu este creată la întâmplare. Croiul este riguros, ornamentația este gândită ca o poveste, cromatica este una specifică zonei: bleumarinul, roșul și verdele devin culori identitare, iar linia verticală a ornamentelor devine o semnătură.
De fapt, întreaga lume creată de Constantin Nițu — atât în țesături, cât și în broderii — reușește să pună în lumină natura clasică și demnă a civilizației țărănești românești. Nu întâmplător specialiștii spun despre el că „a creat, poate singular și neegalat, vâlnicul, mocadinul, brânelele și întreaga varietate de ornamente tradiționale din arealul oltenesc”.
3. Premii, recunoaștere și o viață dedicată patrimoniului
De-a lungul carierei, Constantin Nițu a primit peste 150 de premii, medalii și titluri. Încă din anii ’60, activitatea sa era remarcată la nivel național: în 1964 primea medalia pentru cea mai bună activitate artistică în cadrul Ansamblului Muncitoresc I.C.M. 2 București. Au urmat alte medalii jubiliare, distincții pentru creație și participări la festivaluri naționale și internaționale.
Festivalul Național „Cântarea României” i-a acordat an după an medalia de aur, cu excepția unui singur an, când a primit medalia de bronz. A primit Premiul pentru Autenticitate în Bulgaria, Premiul pentru Patrimoniu la Rodez, Franța, și unica distincție „Laurii Oltului”, acordată o singură dată în viață.
Iar recunoașterea oficială a statului român a venit în 2003, când a primit Medalia Națională „Serviciul Credincios”, clasa a III-a, o distincție acordată doar celor care au o contribuție remarcabilă în domeniul culturii și patrimoniului național.
4. De la ucenic la îndrumător: un formator de generații
Dacă începuturile sale au fost influențate de familie, maturitatea creatoare l-a găsit într-o altă ipostază: aceea de mentor. În 1975, contribuind decisiv la dezvoltarea Școlii Populare de Arte din Slatina, Constantin Nițu devine instructor pentru clasa de cusături și țesături ce funcționa în regim extern în Cornățelu și Poboru.
Tineri, adolescenți și chiar adulți i-au trecut prin mâini. El i-a învățat să coasă ii, să țese în război, să vopsească lâna folosind tehnici tradiționale, să creeze brâie, vâlnice sau cătrințe în spiritul autentic al zonei. Alături de el au predat și alți maeștri ai meșteșugurilor tradiționale, iar împreună au format o generație de creatori care continuă să ducă mai departe specificul oltenesc.
În felul acesta, Constantin Nițu nu a fost doar un artist, ci și un formator — un om care a înțeles că tradiția nu poate supraviețui dacă nu este transmisă.
5. Prezența pe scene internaționale și în muzee din întreaga lume
În timp, lucrările sale au călătorit la festivaluri și expoziții din întreaga lume. A fost prezent în SUA, la Detroit; în Franța, la Paris, inclusiv la UNESCO și la Muzeul Omului; în Elveția, Ungaria, Italia, Belgia. Unele expoziții internaționale — precum cele din Tokio, Lima, Ottawa, Shanghai sau Madrid — au inclus piesele sale chiar dacă el nu a putut fi prezent fizic.
A apărut în filme documentare, cel mai cunoscut fiind „Portret în fir de borangic”, laureat pentru originalitate, în care Constantin Nițu este protagonistul.
Toate aceste prezențe nu sunt simple momente dintr-o carieră, ci mărturia faptului că munca lui a devenit recunoscută drept reprezentativă pentru patrimoniul românesc.
6. Cum îl văd specialiștii
Etnografi și cercetători vorbesc despre el cu admirație. Se evidențiază stilul unitar al creațiilor sale, echilibrul compozițional, grija pentru detaliu, cromatica inconfundabilă și capacitatea de a combina tradiția cu rigoarea artistică.
În ochii lor, Constantin Nițu este un nume fundamental în reconstituirea și păstrarea vestimentației tradiționale românești. În lucrările lui se regăsesc toate caracteristicile majore ale costumului românesc din zona Olteniei: simetria, ornamentația verticală, policromia bine controlată și structura clară a pieselor masculine și feminine.
Este, pe scurt, un creator care a reușit să ofere tradiției un chip nou, dar nealterat.
7. De ce este un Tezaur Uman Viu
Titlul de Tezaur Uman Viu recunoaște în Constantin Nițu un om care a dus mai departe — cu neoboseală și cu o tehnică impecabilă — meșteșugurile tradiționale ale locului său.
El reprezintă:
– un creator cu un simț artistic rar,
– un păstrător al tehnicilor vechi transmise din familie,
– un formator pentru generații întregi,
– un ambasador al portului românesc în lume,
– un simbol al Olteniei profunde.
Povestea lui nu este doar povestea unui meșter. Este povestea unui om care a înțeles că firele, motivele și culorile nu sunt simple ornamente, ci forme de memorie. Iar memoria, ca să rămână vie, trebuie lucrată, păstrată și dăruită. -
Elena Corlățan Jucan s-a născut în localitatea Mănăstirea Humorului, județul Suceava.
În inima Bucovinei, tradiția portului popular nu doar că a supraviețuit vremurilor, ci a fost păstrată cu sfințenie și transmisă din generație în generație. Un nume care se leagă profund de această misiune este Elena Corlățan Jucan, meșter popular desăvârșit. Pasiunea Elenei pentru cusutul cămășilor tradiționale nu a apărut întâmplător. Ea a înțeles taina acului și a firului încă din copilărie, învățând de la bunica și mama sa meșteșugul cusăturii românești. Astăzi, este considerată păstrătoare și creatoare de elemente vestimentare autentice, ducând mai departe o moștenire ancestrală prin care dă viață unor piese unice, cusute cu migală și har. -
Meșterul popular Floarea Cosmi din Runcu Salvei – înzestrată cu „chip de sfântă și mâini de aur”
Meșterul popular Floarea Cosmi este ultima mare opincăreasă din județul Bistrița-Năsăud.
Ajunsă la 86 de ani, Lelea Floarea Cosmi, cum este cunoscută pretutindeni în lume, a rămas singură în branșa celor care în urmă cu peste trei decenii număra în zonă peste 60 de meșteri producători ai tradiționalelor încălțări ale românilor. A cutreierat țara la numeroase și prestigioase târguri meșteșugărești, expoziții de artă populară județene și naționale, diverse manifestări folclorice și religioase, truda fiindu-i apreciată cu diplome și premii. Marele său merit este că, fiind harnică din fire, a reușit să se întrețină din munca sa, chiar și după ce a rămas singură, după pierderea soțului său, Dumitru Cosmi, dealtfel un renumit meșter opincar de la care a desprins această meserie.Meșteșugind împreună această piesă de port popular românesc, Floarea și Dumitru Cosmi, au devenit cei mai cunoscuți și căutați opincari din zona Năsăudului, realizând nenumărate opinci pentru cei interesați, atât în județ, cât și în țară și străinătate. În anul 2021 a fost propusă de instituția noastră pentru Titlul de Tezaur Uman Viu, în domeniul opincărit fiind o păstrătoare a acestei ocupații tradiționale care în ultimii ani este tot mai rar întâlnită și pe cale dispariție.
Floarea Cosmi din Runcu Salvei este o păstrătoare de tradiție românească autentică, unică, prin vorbă și prin port, prin înțelepciune, credință și hărnicie, frumoasă la chip și la suflet, o țărancă româncă adevărată, cu care județul Bistrița-Năsăud se mândrește și pe care cu toții o respectăm pentru munca sa, având mereu în minte vorbele sale, pe care le repetă cu orice ocazie: „Opinca e talpa țării/ Noi să nu o dăm uitării”. -
Are 78 de ani și o dragoste nemărginită pentru portul popular. Originară din Arpașu de Sus, a învățat de la femeile din sat să toarcă lâna încă de când avea patru ani. Spune că se apleca să se lege la șireturi și, cu coada ochiului, mai „fura”, cât putea la o vârstă fragedă, meserie de la gospodine. Aurelia Dobrilă este un tezaur. Tare vorbăreață și deschisă, este unul dintre meșterii populari invitați în această ediție la Ziua Iei din Muzeul ASTRA, ce se desfășoară până duminică în Dumbrava Sibiului. A venit în Muzeul ASTRA cu costume populare cărora le dă viață cu multă migală și dragoste pentru tradiție. „De la patru ani am început să torc. Vedeam la femeile din sat cum torc și am vrut să îmi facă și mie o furcă mică, să torc, să ies și eu cu femeile în stradă. Și după aia, la cusătură. Nu mă jucam cu păpuși, cu nimic. Furam ață de la mama din mașina de cusut și doream să cos, să împletesc, să tricotez. Mă gândeam și la suveică. Și mă uitam la cineva care făcea, dar nu a vrut să îmi arate. Și așa am furat maseria. Când am fost mai mare, mă uitam la șireturi și mă uitam ”la deal” cum coase. Și așa am învățat să fac cu suveica. Am făcut cu suveică de lemn, am lucrat la cămăși”, spune Aurelia Dobrilă.
-
Elisabeta Filep s-a născut în localitatea Sic din județul Cluj. Elisabeta Filep trăiește de peste patru decenii în Gherla. Acolo a dus cu sine, ca pe o moștenire de preț, valorile culturale ale locului natal. A amenajat în propria locuință o cameră tradițională sicănească, deschisă publicului, în care portul popular specific devine expresia vie a identității și continuității comunității sale. Încă din copilărie, crescută într-un mediu în care costumul popular era purtat și transmis firesc din generație în generație, Elisabeta a învățat tainele confecționării portului tradițional maghiar. Astăzi, își învață nepoatele și tinerele generații acest meșteșug cu răbdare și dăruire, asigurând astfel viabilitatea metodelor tradiționale.
-
FLOAREA FINTA
Costume și podoabe populare din Țara OașuluiO viață care începe în miezul tradiției
În Negrești-Oaș, acolo unde satul și-a păstrat încă aripa aspră a nordului și strălucirea neîmblânzită a portului tradițional, s-a născut, în vara anului 1933, Floarea Finta. Era o vreme în care casele se sprijineau încă pe rânduială, iar femeile își învățau fetele să coasă nu doar haine, ci identități.
Floarea, copilă cu ochi vii și mâini foșnind de nerăbdare, a învățat primele semne ale meșteșugului la doar doisprezece ani. Mama ei, Irina, i-a pus în mâini acele și pânza, i-a arătat cum se desenează o rochie, cum se prind ornamentele, cum se țese marginea unei fețe de masă sau cum se îmblânzește o bucată de material pentru a deveni haină de pat. De la această femeie, care păstra în lada de zestre obiecte ce aveau suflet de familie, Floarea a primit prima lecție: în Oaș, fiecare lucru făcut cu mâna trebuie să spună o poveste.
A învățat repede, cu o seriozitate care o va însoți toată viața. De la primele sale decorații pentru rochii până la podoabele femeiești care aveau să devină semnătura ei, drumul nu a fost altceva decât o continuitate firească a lumii din care făcea parte.Meșteșugul care îmbracă Oașul
Floarea Finta — sau „mătușa Floare”, cum îi spune lumea — a trăit într-un loc în care portul popular este mai mult decât un obiect de îmbrăcăminte. Este un steag, un legământ cu trecutul.
De-a lungul anilor, ea a început să lucreze cu precădere la podoabe femeiești, acele zgărzi, zgărdane și fodre care dau strălucire și mândrie costumului oșenesc. Sub mâinile ei au prins viață și obiecte miniaturale — clopuri mici, străițe — care surprindeau într-o formă redusă întreaga estetică a zonei.
Pasiunea ei nu a rămas închisă în atelier. Împreună cu copiii — opt la număr — a participat la spectacole organizate în țară și peste hotare, ducând în lume specificul zonei. Casa lor a devenit un punct de reper al tradițiilor: o încăpere păstrată în stilul vechi, o cameră-muzeu plină cu obiecte adunate de-a lungul vieții, lăzi de zestre, costume, desagi, blide și oluri care spuneau fără cuvinte povestea unei lumi ce părea că se retrage, dar care la ea acasă încă respira.Anii dedicării: între comunitate și recunoaștere
Pentru Floarea Finta, tradiția nu a fost niciodată o formă de nostalgie, ci un mod de a trăi. A participat, de-a lungul anilor, la o serie întreagă de festivaluri și târguri, de la „Nunta oșenească” din Belgia, în 1983 — unde a împletit mireasa și a pregătit mâncărurile tradiționale — până la „Sâmbra oilor”, sărbătoare anuală, atât de dragă zonei, sau la Târgul Meșterilor Populari din Negrești-Oaș, unde era nelipsită.
Prezența ei a fost remarcată și apreciată la multe evenimente culturale: târguri, festivaluri ale pălincii, expoziții de tradiții și obiceiuri, dar și la Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti”, unde a participat la reconstituirea celebrei „Nunți din Oaș”. Pentru contribuția sa, a primit diplome de excelență ani la rând, fiind recunoscută ca una dintre cele mai importante figuri ale meșteșugului oșenesc.O casă care a devenit muzeu
După anii ’90, satul s-a schimbat. Casele tradiționale au început să dispară, înlocuite de construcții moderne. Dar în locuința Floarei Finta, o încăpere a rămas neatinsă de timp.
Cu sprijinul comunității și la sugestia instituțiilor culturale, ea a reînceput să împărtășească ceea ce știa, transformând casa într-un loc unde oamenii puteau veni să vadă, să asculte, să învețe.
În cadrul proiectelor culturale ale orașului Negrești-Oaș, a fost informator pentru cercetări etnofolclorice, gazdă pentru filmări documentare, personaj central în șezători, ateliere, evenimente dedicate obiceiurilor de Sânziene sau de Dragobete.
Pe ușa casei ei au intrat studenți, echipe de filmare, cercetători, artiști sau simpli vizitatori care doreau să înțeleagă mai mult din universul tradiției oșenești.
Și-a dăruit timpul și priceperea nu pentru faimă, ci pentru că simțea că așa e rânduiala: meșteșugul nu trebuie să moară.Rădăcinile și moștenirea
Floarea a învățat totul de la mama ei și, la rândul ei, a încercat să lase aceste cunoștințe mai departe. Și-a învățat fiicele tainele meșteșugului, iar priceperea în leacuri — deprinsă tot din copilărie — a trecut și ea către generațiile următoare.
Ceea ce a început cu o fată de doisprezece ani care descoperea acele și pânza, a devenit, peste decenii, una dintre cele mai importante surse de memorie culturală ale întregii zone.
În Oaș, oamenii spun că un lucru făcut bine nu moare, ci merge cu omul mai departe. Așa este și povestea Floarei Finta: o viață întreagă de muncă, de podoabe, de tradiție, de grijă pentru ceilalți, de păstură culturală și de mândrie pentru un loc care și-a născut tezaurul nu din aur, ci din oameni.De ce rămâne un Tezaur Uman Viu
Pentru că în mâinile ei s-a păstrat, nealterat, meșteșugul vestimentației oșenești.
Pentru că a dăruit, înainte de toate, prin exemplu.
Pentru că a deschis ușa unei case-muzeu pentru ca alții să învețe.
Pentru că a păstrat în inimă și în lucru un patrimoniu care altfel s-ar fi risipit.
Și pentru că, în fiecare zgardă, în fiecare obiect miniatural sau în fiecare poveste despre portul oșenesc, se simte încă inima unei femei care a știut să construiască punți între generații. -
Maria Antoneta Ciucă – Femeia care a cusut timpul în alb și negru
O copilărie în care acul era un drum
Maria Antoneta Ciucă s-a născut într-un sat de munte în care femeile nu vorbeau despre meșteșug – îl purtau în mâini. Copilăria ei a fost însoțită de sunetul firului de mătase care trece prin pânză și de un fel de disciplină care nu se preda, ci se transmitea. A descoperit acul mai devreme decât alfabetul, iar primul gest conștient al copilăriei a fost acela de a prinde două fire într-o încrucișare perfectă.
În acea lume, cusutul nu era doar lucru de casă. Era o formă de identitate. Fetele învățau de mici că o cămașă este oglinda familiei, iar broderia – măsura răbdării și a respectului pentru tradiție.
Un meșteșug crescut pe tăcere și migală
Maria Antoneta nu a învățat cusutul pentru a face comerț sau renume. A învățat fiindcă acul și pânza îi ofereau o certitudine: aceea că poate da ordine lumii cu gesturi mici și repetate.
Modul în care lucra avea ceva aproape muzical. Fiecare mișcare era ritmată, echilibrată, repetată cu un calm care părea să vină din alt timp. Lucra fără grabă, fără improvizație, știind că o cusătură făcută greșit nu strică doar un obiect, ci și povestea pe care obiectul o va purta.
În curtea ei, lângă o fereastră care primea mereu lumină bună, se nășteau piese de port popular ce păstrau simetria, rigoarea și frumusețea satelor din Marginimea Sibiului.
Albul și negrul – un limbaj
Costumele create de Maria Antoneta Ciucă aveau ceva austero și, în același timp, delicat. Folosea în mod special combinația de alb și negru – o alternanță care, în satul ei, nu era întâmplătoare.
Albul era curățenie, început, promisiune.
Negrul era seriozitate, continuitate, rădăcină.
Împreună, ele spuneau că portul nu este podoabă, ci caracter.
Maria nu repeta modele orbește. Le regândea, le interpreta, le ordona. A creat o estetică proprie, recunoscută prin claritatea liniilor, prin echilibrul compoziției și prin respectarea unui ritm vizual nealterat de mode sau influențe trecătoare.
Atelierul ca un spațiu de inițiere
De-a lungul anilor, casa Mariei Antoneta Ciucă s-a transformat într-un loc în care veniseră să învețe femei tinere, copii, nepoate, vecine. Nu dădea lecții teoretice. Își invita ucenicele să stea lângă ea și să urmărească.
Primul lucru pe care îl învățau nu era punctul de cusătură, ci răbdarea.
Al doilea era respectul pentru pânză.
Abia al treilea – tehnica.
Fiecare detaliu trebuia făcut în așa fel încât să poată rămâne în familie peste generații. Așa se nășteau cămășile de nuntă, cămășile de duminică, cămășile pentru evenimentele mari ale comunității.
O viață pusă în slujba costumului popular
Dincolo de priceperea sa, Maria Antoneta Ciucă era considerată în sat un reper moral. Era omul care nu făcea niciodată rabat la calitate și care refuza să modifice un model doar pentru a-l face „mai modern”.
Pentru ea, portul popular era o formă de continuitate.
Un fir care leagă oamenii de locul lor.
O mărturisire tăcută despre cine sunt și de unde vin.
A lucrat zeci de ani, fără să-și numere piesele, fără să caute aplauze, făcând exact ceea ce știa că trebuie făcut: să păstreze o estetică și o tehnică ce riscă să dispară odată cu generația ei.
Un Tezaur care nu a căutat niciodată titluri
Recunoașterea oficială a venit târziu, când oamenii au înțeles că munca ei nu era doar măiestrie, ci patrimoniu viu.
Dar titlul n-a schimbat-o.
A rămas aceeași femeie liniștită din Poiana Sibiului, cu ochi atenți, cu gesturi cumpătate și cu acul mereu pregătit.
Astăzi, costumele ei circulă în lume, însă esența rămâne aici, în satul care a format-o: o formă de simplitate și demnitate transmisă prin pânză.
Maria Antoneta Ciucă este dintre acei oameni rari care nu doar lucrează tradiția, ci o trăiesc. -
Pe albul imaculat al borangicului, Elena Neagu ţese firul veşniciei, la un râzboi vechi de 50 de ani. Brodează motive tradiţionale de mică, înainte de a şti cum se ţine casa şi cum se leagănă pruncii. Mama ei a învăţat-o câtă măiestrie pot ascunde două mâini care şi-au aflat rostul în lume. „La 13 ani am ţesut preşuri, am făcut covoare, zeci. E foarte migălos. Nu iese treabă bună dacă nu eşti atent”, ne spune Elena Neagu. „Asta ar trebui să facă două femei, dar eu fac singură. Înainte a aseza războiul, urzesc, apoi învelesc, pun pe sul acolo, 50 de metri. Apoi dau pe iţe, dau în spate, leg gura. Ca să fac trandafirii ăstia trebuie să număr cu acul şi să pun pe iţe multe”, adaugă ea. Pentru că duce mai departe măiestria ţăranului român, femeia de 77 de ani a fost declarată „Tezaur Uman Viu”. E singura din judeţul Galaţi cu acest titlu.
-
Olguța Alexandrina Filip – Meșterița din Cezieni și povestea cusăturilor românești
Copilăria în casa cu război de țesut
Olguța Alexandrina Filip s-a născut la 17 iulie 1959 în Corlătești, comuna Cezieni, județul Olt, într-o familie în care lucrul cu acul, cu iglița și cu războiul de țesut făcea parte din ritmul firesc al vieții. Mama și bunica au fost primele ei profesoare. A crescut în preajma lor, pe genunchii mamei, privind atent cum se formează cusăturile, cum se țese pânza, cum se ordonează firele. Această învățare directă, prin observație și repetiție, a devenit fundația meșteșugului pe care îl va perfecționa toată viața.
De la vârsta preșcolară lucra deja cu acul, cu cârligele și cu iglița. Războiul de țesut era nelipsit din casă, iar iernile erau dedicate lucrului. Povestea mamei, rămasă orfană de ambii părinți înainte de vârsta de zece ani și obligată să muncească devreme, a modelat-o profund. Alături de ea, Olguța a învățat că tradiția nu este doar îndeletnicire, ci și formă de rezistență și continuitate.
Formarea meșteriței și primele apariții
A urmat școala primară la Cezieni și liceul industrial la Slatina, însă formarea esențială a rămas cea din familie. Prima dată a meșteșugit în mod organizat în clasa întâi, în 1967, la o serbare școlară. De atunci, lucrul manual a devenit o prezență constantă în viața ei.
Meșteșugul cusutului l-a moștenit direct de la mama și bunica sa. Mama a fost premiată în anii 1945–1946 de Principesa Nicolette Brâncoveanu, cea care, în prima jumătate a secolului XX, a inițiat celebra „Sărbătoare a iilor de la Cezieni”. Această legătură istorică dintre comunitate și tradiție a însoțit-o pe Olguța întreaga viață, oferindu-i un cadru de continuitate culturală.
Artista iilor și țesăturilor tradiționale
Olguța Alexandrina Filip este meșter popular în arta cusăturilor tradiționale și în arta țesutului la război. Lucrează ii, costume populare, țesături decorative și țesături de gospodărie, folosind procedeul clasic, fără substituiri moderne. Fiecare piesă este construită cu rigoare, cu respect pentru tiparele vechi și cu o atenție minuțioasă pentru fiecare detaliu.
Cusătura tradițională specifică zonei Romanați, cu ornamente geometrice și cromatică echilibrată, se regăsește în lucrările ei. Piesele create păstrează structura tradițională a costumului oltenesc, iar motivele vechi sunt valorificate printr-o interpretare personală, dar fidelă spiritului local.
Participarea la viața culturală și târgurile de meșteșugari
De-a lungul anilor, Olguța Filip a reprezentat Cezienii și România la numeroase târguri, expoziții și evenimente culturale. A participat la manifestări organizate la București, Sibiu, Craiova, Râmnicu Vâlcea, Bistrița, Drobeta Turnu Severin și în mari orașe europene, precum Bruxelles, Paris, Praga, Strasbourg, Nuremberg, Ruse, Milano și Torino. În toate aceste contexte, a prezentat cusătura tradițională oltenească prin demonstrații practice, dialog cu publicul și expunerea pieselor realizate în atelierul ei.
Distincții și recunoaștere
Activitatea sa a fost premiată în repetate rânduri. A primit premii pentru păstrarea și perpetuarea meșteșugului cusutului și țesutului la Slatina, la Gala Premiilor CJCPCT; distincții pentru costumul popular la Izbiceni; și Placheta de Merit pentru contribuția la continuitatea Sărbătorii iilor de la Cezieni. Aceste recunoașteri confirmă rolul ei esențial în păstrarea identității textile a zonei.
Maestru și formator pentru sute de ucenice
Din 2001 este instructor la clasa externă de cusături și țesături a Școlii Populare de Arte și Meserii Slatina. De-a lungul timpului, a pregătit peste trei sute de fete și femei, atât din Cezieni, cât și din alte zone ale țării. Pentru multe dintre ele, întâlnirea cu Olguța Filip a reprezentat începutul unei căi profesionale sau redescoperirea legăturii cu tradiția familiei.
În cadrul atelierului ei, pe lângă îndrumarea tehnică, transmite și o filozofie de lucru: răbdare, atenție la detaliu, respect pentru formele vechi și pentru sensul cultural al fiecărei piese.
Un mic muzeu al identității locale
În jurul atelierului din gospodăria sa, Olguța Filip a creat un mic muzeu al costumului popular din Cezieni și din întreaga zonă Romanați. Colecția cuprinde piese vechi, țesături din gospodăria tradițională, obiecte de uz casnic și elemente de costum transmise din generație în generație. Acest spațiu, vizitat de elevi, turiști și iubitori ai tradițiilor, reprezintă o formă de documentare vie a culturii locale.
O creatoare situată în centrul tradiției oltenești
În prezent, Olguța Alexandrina Filip este considerată unul dintre cei mai importanți păstrători ai cusăturilor și țesăturilor tradiționale ale județului Olt. Lucrările ei reprezintă atât memoria meșteșugului transmis de la bunici, cât și o formă de expresie contemporană a tradiției textile românești.
Prin rigoare, dedicare și dragoste pentru arta populară, Olguța Filip rămâne o figură esențială a patrimoniului cultural imaterial al zonei Romanați. -
SILVIA TECOANȚĂ
Țesut
________________________________________
Rădăcini într-un sat al meșteșugului
În Alțâna, pe Valea Hârtibaciului, acolo unde casele încă păstrează liniștea vechilor comunități săsești, iar gospodăriile respiră tradiție, s-a născut în 1940 Silvia Tecoanță. A venit pe lume într-o familie numeroasă, cu nouă frați, dar și cu un univers domestic în care rânduiala și lucrul mâinilor aveau un rost de nezdruncinat. A crescut printre fire și războaie de țesut, iar de la zece ani a început să învețe, firesc, ceea ce femeile din sat cunoșteau din moși-strămoși: arta țesutului.
Mama ei i-a fost prima învățătoare. Din priviri și din gesturi, din ritmul războiului care bătea în casă în seri lungi de iarnă, Silvia a prins tainele meșteșugului. Ceea ce la început părea doar o îndemânare s-a transformat treptat într-o chemare profundă, care avea să-i definească întreaga viață.
După căsătorie, și-a desăvârșit priceperea învățând de la bunica soțului ei. A găsit în această femeie o continuatoare a unei alte ramuri a tradiției, completând astfel cu răbdare ceea ce deprinsese de la mama sa.
________________________________________
O lume țesută din tradiție
Silvia Tecoanță a devenit, în timp, una dintre cele mai bune cunoscătoare ale artei textile tradiționale din zona Alțâna. Și-a păstrat mereu uneltele vechi, inclusiv piese de peste o sută de ani, moștenite prin linia femeilor din familie. Obiectele acestea nu erau simple relicve; pentru Silvia, ele erau dovezi vii ale continuității.
În mâinile ei, țesutul nu se reducea la utilitate — devenea expresie artistică. Trăistuțele confecționate de ea, fie „de duminică”, fie pentru hotar sau pentru ritualurile locului, purtau modele impecabil executate. Fețele de masă și țesăturile fine, „năvădite în flori”, îmbinau bumbacul și fuiorul în nuanțe luminoase de alb și crem. Alte țesături, precum „chindeaua” lucrată în două sau patru ițe, duceau mai departe estetica specifică zonei prin motive cromatice de negru, roșu și galben.
În aceeași măsură, Silvia Tecoanță realiza și piese vestimentare tradiționale ale Văii Hârtibaciului: ii, poale, șurțe cusute cu fir auriu, cătrințe cu colțișori, toate respectând cu strictețe identitatea locală. Era un meșter pentru care tradiția nu putea fi adaptată după gust; ea trebuia păstrată în forma ei autentică.
________________________________________
Ornamente cu memorie și identitate
Fiecare piesă ieșită din mâinile Silviei purta un limbaj vizual complex, alcătuit din motive vechi, uneori simbolice, alteori pur decorative, însă întotdeauna încărcate de semnificație locală. „Prescura”, „steaua”, „cruciulițele”, „ochiul și sprânceana”, „vârtelnița”, „potcoava”, „bujorul”, „cocorii”, „păianjenul” — toate acestea se regăseau în urzeala țesăturilor care împodobeau atât case țărănești, cât și interiorul locuințelor moderne.
Pentru că în sat încă se spunea că „o haină de duminică nu se spală, se grijește”, Silvia a păstrat tradiția unei munci făcute cu respect profund pentru fiecare obiect creat. Fiecare țesătură era rezultatul unui ritual: pregătirea firului, alegerea culorilor, țeserea atentă în război, respectarea modelului, verificarea fiecărei dungi sau simetrii.
________________________________________
O viață dăruită tradiției
Deși a urmat doar patru clase la școala primară din Alțâna și apoi o școală de meserii la Sibiu, unde a primit diploma de calificare în țesătorie, Silvia Tecoanță a ajuns una dintre cele mai respectate meștere din zona sa. Nu prin diplome, ci prin viața ei dedicată meșteșugului.
A primit recunoaștere la nivel național — inclusiv medalia „Serviciul Credincios” — și a fost primită în Academia Artelor Tradiționale din România. Dar pentru ea, adevărata răsplată rămânea dorința oamenilor de a-i învăța arta, precum și bucuria de a vedea că, măcar în parte, tradiția continuă.
________________________________________
Moștenirea transmisă generațiilor tinere
Silvia Tecoanță nu a lucrat doar pentru sine. Unul dintre cele mai importante aspecte ale activității sale a fost transmiterea meșteșugului mai departe. În casa ei, la două războaie de țesut, s-au format de-a lungul vremii zeci de fete din sat. Alături de nepoții ei, Simona Frunze și Ovidiu Gînfălean, au parcurs aceleași etape ale învățării: răbdarea, respectul, înțelegerea rostului tradiției.
Era conștientă că lumea se schimbă, că interesul pentru ștergare, fețe de masă sau piese de port scade. „Mai încercăm și noi să transmitem tradiția la copii, că altfel s-ar pierde…”, spunea ea cu sinceritatea omului care știe cât valorează fiecare fir din țesătura satului românesc.
________________________________________
De ce rămâne Silvia Tecoanță un Tezaur Uman Viu
Pentru că într-o lume în schimbare a păstrat neschimbat un meșteșug vechi.
Pentru că a continuat tradiția în forma ei autentică, fără compromisuri.
Pentru că a făcut din țesut o artă și din arta aceasta o formă de identitate.
Pentru că a transmis mai departe ceea ce altfel s-ar fi pierdut.
Pentru că, prin mâinile ei, Valea Hârtibaciului și-a păstrat culorile, modelele și amintirile. -
Viorica Olivotto – Țesătoarea din Nucșoara și veghea unei lumi de pânză
Copilăria într-o casă plină de fete și de fire textile
Viorica Olivotto s-a născut la 31 ianuarie 1955, în satul Slatina din comuna Nucșoara, în inima Argeșului de munte. A crescut într-o familie numeroasă, cu cinci fete și trei băieți, într-o casă în care munca se împărțea firesc și unde țesutul eram mai mult decât o îndeletnicire: era o rânduială transmisă din mamă în fiică. Tatăl ei, Gheorghe Milea, era muncitor forestier, obișnuit cu pădurile și cu lemnul, iar mama, Floarea, ținea gospodăria și știa meșteșugurile femeilor din zonă.
Într-un asemenea mediu, Viorica a învățat foarte devreme să lucreze. A deprins țesutul încă de mică, ajutând la stativ, pregătind firele, urmărind cu ochii larg deschiși cum mama ei transforma lâna în pânză de casă. A fost o ucenicie naturală, așa cum se întâmpla în satele românești de odinioară.
Tinerețe și destinul unei țesătoare
La șaptesprezece ani, Viorica s-a căsătorit cu Ion Olivotto, nepotul unei familii cu rădăcini italiene stabilite de generații în zona Nucșoarei. A intrat astfel într-o altă ramură de tradiții, dar nu a părăsit niciodată meșteșugul cu care crescuse.
În gospodăria proprie, a continuat să țese zilnic. Avea talent pentru structuri, compoziții, combinații cromatice, dar și pentru tehnicile complicate ale țesăturilor din Argeș. În câțiva ani, devenise deja recunoscută în sat pentru frumusețea pieselor pe care le lucra — cămăși femeiești și bărbătești, fote, ciupage, veste, prosoape, macate sau fețe de plapumă.
Fiecare piesă era o declarație de autenticitate. Viorica păstra strict rânduielile vechi, motivul local, simetria și culorile curate ale zonei Muscelului. Între timp, familia creștea: Ecaterina-Cătăluța, Florin, Ionică și Ileana au fost martori ai modului în care meșteșugul se împletea cu viața însăși.
Meșteșugul transmis ca o datorie
Viorica Olivotto a învățat țesutul în cele două ițe și patru ițe, a înțeles de timpuriu cum se urzește, cum se năvădește și cum lucrează fiecare componentă a războiului. A devenit o cunoscătoare desăvârșită a pieselor de port din Argeș și Muscel, un teritoriu celebru pentru bogăția decorativă a costumelor sale.
A lucrat exclusiv cu materiale naturale, a păstrat structurile tradiționale și a dezvoltat, în timp, o tehnică impecabilă. Cămășile create de ea se remarcă prin compozițiile echilibrate, motivele străvechi, cusăturile fine și cromatica luminoasă. Multe dintre ele amintesc de rafinamentul textilelor bizantine, prin modul în care firul este dus și modelat.
În sat, Viorica devenise deja reper. Oamenii o căutau pentru lucrări, pentru sfat sau pentru că aveau nevoie de o camasă făcută „ca la carte”. Iar ea îi primea cu aceeași răbdare, explicând, corectând, arătând.
Lucrul cu generațiile tinere
Unul dintre cele mai importante capitole ale vieții sale a început odată cu implicarea în activitatea Școlii Populare de Arte și Meserii din Pitești. A fost mai întâi instructor la Nucșoara, apoi, din 2018, la sediul instituției din oraș.
A format copii, tinere, femei venite din medii diferite, inclusiv de la oraș. Le-a învățat să coasă, să țeasă, să înțeleagă simbolurile, să respecte costumul popular. Le supraveghea ținuta, le explica diferența dintre podoabă și exces, dintre autentic și improvizat.
În scurt timp, a devenit „al treilea ochi” al școlii. Toți cei care urcau pe scenă, de la cursanți la profesori, erau verificați de ea: dacă portul era corect, dacă ansamblul era armonios, dacă simbolurile erau respectate.
Era exigentă, dar caldă. Copiii o iubeau, iar profesorii o respectau.
O prezență inconfundabilă la evenimente și șezători
Activitatea ei nu s-a oprit niciodată la atelier. A organizat și a participat la zeci de șezători în comunele argeșene, dedicându-se torsului, confecționării iilor, țesutului la război și tuturor tehnicilor tradiționale pe care le stăpânea.
Era invitată la festivaluri, expoziții, evenimente ale comunității. A dus costumele din Argeș și Muscel în fața publicului urban, a participat la demonstrații la nivel european și a contribuit la numeroase proiecte culturale dedicate patrimoniului textil.
Un port popular care poartă semnătură
Piesele create de Viorica Olivotto sunt ușor de recunoscut. Cămașa are compoziție ordonată, luminoasă, echilibrată, în care motivele sunt amplasate după tradiția exactă a zonei. Fota este lucrată cu răbdare și precizie, cu ornamentică specifică Muscelului. Vesta poartă cusături fine, țolurile și macatele au geometrie clară, iar ștergarele respectă ritmul tradițional al firelor.
Peste toate plutește un sentiment de rânduială. Nimic nu e lăsat la întâmplare.
Recunoașterea unei vieți de muncă
Munca Vioricăi Olivotto a fost apreciată de instituțiile culturale ale Argeșului, de specialiști în port tradițional și de comunitate. A primit distincții pentru contribuția la expoziții, pentru activitatea de formator, pentru promovarea costumului tradițional și pentru prezențele sale de la festivaluri.
A fost considerată nucleul spiritual al mai multor proiecte culturale majore și unul dintre cei mai importanți creatori de port din Argeșul contemporan.
Tezaurul viu al Nucșoarei
Recunoașterea ca Tezaur Uman Viu a venit firesc. Viorica Olivotto reprezintă un întreg filon de tradiție argeșeană. Prin ea respiră o lume: țesutul, portul, șezătorile, simbolurile vechi, învățăturile femeilor din Muscel și limbajul firelor care spun povești.
Astăzi, rămâne una dintre cele mai puternice personalități din aria meșteșugurilor textile românești. În casa ei din Nucșoara, războiul de țesut nu tace niciodată, iar prin mâinile ei trec, în fiecare zi, fire ale unei continuități de neclintit.