Prelucrarea fibrelor și firelor textile
-
ADELA PETRE
Țesătoarea din păr de capră care a pus suflet în fiecare fir
Rădăcinile unei vocații
În Sibiciu, un sat așezat între dealurile liniștite ale Buzăului, meșteșugul țesutului nu era doar o ocupație casnică, ci un mod de a trăi și de a da sens lumii. Acolo, în 1929, s-a născut Adela Petre, într-o familie obișnuită, dar înzestrată cu o profundă înțelegere a tradiției. Copilăria ei a fost marcată de ritmul războiului de țesut, de glasurile blânde ale femeilor care împleteau în fiecare țesătură nu doar tehnică, ci și poveste.
Mai târziu, avea să repete adesea că „o societate care nu-și respectă tradițiile este în pericol de a-și pierde identitatea”. Nu era o frază frumoasă, ci mărturia unei vieți întregi dedicate păstrării unei arte vechi, fragile și tot mai rare: țesutul în păr de capră.
O viață trăită ca o ardere
Există oameni pentru care meșteșugul este o profesie. Pentru Adela Petre, însă, a fost o vocație răsărită din interior, un fel de chemare care nu putea fi ignorată.
Tot ce a lucrat — de la ștergare fine, la marame de borangic, de la fețe de masă cusute manual la covoare groase din păr de capră — era rodul unei imaginații hrănite de tradiție și al unei răbdări ieșite din comun.
Fiecare piesă creată de ea era mai mult decât un obiect decorativ. Era o particică din modul ei de a simți lumea: sobru, delicat, echilibrat. În țesăturile sale se vedea nevoia de frumusețe, dar și dorința de a salva un patrimoniu viu, moștenit din veacurile dinaintea ei.
Covoarele, carpetele și peretarele sale din păr de capră se distingeau prin combinații de culori naturale, prin texturi dense și motive construite cu o precizie care nu putea proveni decât din ani și ani de practică. Fiecare nuanță, fiecare model avea o logică, o intenție și un rost, rezultatul unui ochi format, dar și al unei sensibilități artistice profunde.
Tradiții aduse în contemporaneitate
Într-o epocă în care multe meșteșuguri riscau să se piardă, Adela Petre a avut curajul de a transforma obiecte tradiționale în piese apreciate și în spațiile moderne.
Carpetele și covoarele țesute de ea, așezate într-o casă de oraș sau într-un interior minimalist, nu erau simple inserții rustice, ci adevărate declarații vizuale. Părul de capră — un material dificil, dar spectaculos atunci când era bine prelucrat — devenea la ea expresia unui stil aparte, ferm ancorat în identitatea locului.
Și, în tot acest timp, meștera rămânea aceeași femeie modestă, cu un zâmbet calm și cu o emoție abia stăpânită atunci când vorbea despre lucrările sale sau despre elevii ei.
Un meșter și o profesoară în același timp
Dar poate cea mai importantă moștenire a Adelei Petre nu este colecția impresionantă de piese pe care a creat-o, ci generațiile de copii, tineri și adulți pe care i-a învățat tainele războiului de țesut.
Departe de a fi exclusiv un meșter dedicat propriilor creații, ea a simțit nevoia să transmită mai departe ceea ce știa, știind că tradiția nu supraviețuiește decât atunci când cineva o învață, o practică și o iubește.
Atelierele pe care le organiza în județul Buzău deveniseră locuri unde elevii nu doar învățau tehnică, ci descopereau o lume: respectul pentru munca manuală, sensul fiecărui motiv, bucuria de a crea ceva durabil.
Pentru mulți dintre cei care au trecut prin mâinile ei, experiența întâlnirii cu Adela Petre a rămas un moment formator. Mai târziu, unii dintre ei au mărturisit că a fost prima dată când au simțit legătura dintre tradiție și identitatea personală.
Un reper al artei populare românești
Deși viața ei a fost dedicată satului, numele Adelei Petre a depășit de mult granițele comunității. Creațiile sale au fost prezente în expoziții, colecții, muzee, iar în rândul specialiștilor în etnografie a fost considerată una dintre cele mai importante țesătoare în păr de capră din România.
Recunoașterea titlului de Tezaur Uman Viu nu a fost o surpriză, ci confirmarea unei realități: aceea că munca ei reprezenta o parte esențială din patrimoniul cultural imaterial al țării.
Un final care lasă în urmă lumină
În martie 2019, la vârsta de 89 de ani, Adela Petre a părăsit această lume, dar nu înainte de a lăsa în urmă o operă de o valoare rară și o lecție de viață.
A dovedit că tradiția nu este ceva ce trebuie admirat de la distanță, ci un organism viu, care respiră prin oameni ca ea, prin pasiunea lor, prin răbdarea lor și prin credința lor în rostul fiecărei ițe.
Astăzi, în casele celor care i-au admirat lucrările, în memoria celor pe care i-a învățat, în manualele de etnografie sau în expozițiile muzeelor, numele ei continuă să existe într-un mod firesc și cald.
Adela Petre nu a fost doar o țesătoare.
A fost un reper.
Un om care a înțeles că frumusețea nu este un moft, ci o datorie. -
La ediția 2024, Comisia Națională pentru Salvgardarea Patrimoniului Cultural Imaterial, organism de specialitate al Ministerului Culturii, a hotărât acordarea titlului onorific de TEZAUR UMAN VIU pentru 16 persoane purtătoare, creatoare și păstrătoare de patrimoniu cultural imaterial. Între acestea, Amorțiu Elena din Botoșani. Născută, crescută și măritată în Corni, Elena Amorțitu a moștenit meșteșugul țesutului de la mama dumneaei, Elena Luchian, care la rândul său a învățat meșteșugul țesutului tot de la mamă.
Țesutul, meșteșug cu îndelungată tradiție care s-a dezvoltat continuu pe măsura trecerii timpului în zona Botoșaniului ca și în restul Moldovei, și a țării, a fost preocuparea de bază a femeilor, și în special a mamelor. Așa se explică faptul că tanti Elena, ceea ce a învățat din casa părintească a făcut o viață.
A țesut mult cu migală, atenție și pricepere, a țesut în mod special pentru împodobirea interiorului țărănesc. -
Angelica Lungociu – Femeia de la Lisa și inima vâltorilor
Nașterea într-o familie de meșteșugari
Angelica Lungociu s-a născut la 27 iulie 1964 în Lisa, un sat de la poalele Munților Făgăraș, unde apa rece de munte și lemnul de stejar au dat naștere unor ocupații vechi cât lumea. Provenea din familia Greavu, cunoscută în sat pentru instalațiile tradiționale pe care le stăpâneau și pentru meșteșugurile pe care le păstrau cu îndârjire.
Tatăl, Viorel Greavu, era tâmplar și mecanic, priceput la tot ce ține de lemn, roți hidraulice și mecanisme țărănești, iar mama, Maria, era țesătoare iscusită. Strămoșii lor ridicaseră încă din secolul al XIX-lea primele instalații de prelucrare a lânii din zona Lisei, sistem ce avea să fie cunoscut mai târziu sub numele „La vâltori”.
Angelica a crescut în această lume a apei în mișcare, a lemnului sculptat manual, a lânii spălate în vârtejul vâltorii și a stativelor la care mama ei lucra ore în șir. Până să împlinească zece ani, știa deja cum se acționează roata, cum se trece lâna prin darac, cum se îngroașă straiele și cum se împletesc toate muncile dintre ele.
Ucenicia din copilărie
În anii copilăriei și adolescenței, Angelica a învățat de la bunicul ei, Victor Greavu, și de la tatăl său tot ceea ce ține de mecanica instalațiilor. De la mama, a învățat să toarcă, să țese, să împletească și să vopsească lâna.
Complexul instalat pe marginea râului Lisa — vâltoarea, dârstele, daracul de scărmănat, joagărul și presa de ulei — nu erau pentru ea doar locuri de muncă, ci parte din viața de zi cu zi. La vârsta la care alte fete învățau doar regulile gospodăriei, Angelica urma deja fluxul complet al prelucrării lânii: de la lâna nespălată până la țesătura finită.
La optsprezece ani lucra cot la cot cu părinții, capabilă să pornească orice instalație, să repare, să curețe, să pregătească materialul lemnos sau să finalizeze o țesătură la stativ.
Viața de familie și continuarea tradiției
În 1983, Angelica s-a căsătorit cu Dan Lungociu, un bărbat harnic și priceput, care s-a dovedit a fi partenerul ideal pentru administrarea ansamblului meșteșugăresc. Dan s-a ocupat de partea tehnică: întreținea roata hidraulică, repara mecanismele, pregătea lemnul la joagăr și asigura aprovizionarea gospodăriei. Astfel, cuplul a continuat, împreună, tradiția familiei și a asigurat funcționarea instalațiilor fără întrerupere.
Angelica a transmis tainele meșteșugului mai departe fiului ei, Viorel Dan, și nurorii Camelia, pregătind astfel o nouă generație de continuatori ai tradiției.
Un patrimoniu tehnic unic
Instalațiile din Lisa sunt considerate astăzi printre cele mai valoroase monumente tehnice tradiționale din România. Evoluate în timp, ele păstrează structura de bază stabilită de strămoși.
Vâltoarea, construită în 1848 de un înaintaș pe nume George Greavu, este inima ansamblului. Apa este adusă din râul Lisa printr-un canal atent calculat, iar roata hidraulică verticală pune în mișcare întregul mecanism. În vârtejul ei se îngroașă țesăturile de lână — straie, țoale, obiele — care se spală și se compactează natural, doar prin forța apei.
Dârstele, adăugate de generațiile următoare, finisează țesăturile prin păruială și îngroșală, trecându-le prin mărăcini și apoi printr-o încăpere încălzită unde sunt bătute mecanic până când devin dense și uniforme.
Joagărul adăugat ulterior taie lemnul necesar întreținerii instalațiilor și construirii componentelor noi. Presa de ulei, realizată de tatăl Angelicăi în secolul trecut, funcționează tot prin forța roții și produce ulei de floarea-soarelui presat la rece.
În final, daracul mecanic, urzitoarea și războaiele de țesut completează ciclul, transformând lâna brută în fire și apoi în țesături.
Întregul ansamblu rămâne un exemplu de ingeniozitate rurală, o tehnologie țărănească unde resursele locale — apa, lemnul și lâna — sunt puse în valoare fără risipă.
O moștenire vie
Complexul de la Lisa nu este un muzeu, ci un loc care funcționează zilnic. Sub mâna Angelicăi Lungociu, vâltoarea, dârstele și daracul sunt folosite pentru comunitate, pentru gospodinele care aduc la îngroșat țesături și pentru vizitatorii curioși.
Ea nu s-a limitat doar la a primi moștenirea, ci a și întreținut-o cu grijă, a reparat instalațiile, a modernizat unele elemente de siguranță și a păstrat tradiția exact așa cum a învățat: cu respect pentru materiale și cu înțelegere pentru ritmul naturii.
Recunoașterea unei vieți de meșter
Astăzi, Angelica Lungociu este considerată continuatoarea unei linii impresionante de meșteșugari. A dus mai departe instalațiile, meșteșugurile și spiritul locului.
Pentru întreaga sa activitate, pentru pricepere, rigoare și pentru faptul că a salvat un complex tehnic tradițional unic în România, i s-a acordat titlul de Tezaur Uman Viu.
În Lisa, lângă apa care nu obosește niciodată, Angelica Lungociu rămâne păstrătoarea unui patrimoniu viu, în care fiecare roată învârtită, fiecare țesătură îngroșată și fiecare fir tors duc mai departe istoria unei familii și identitatea unei comunități întregi. -
ANICA FICHIOȘ
O viață țesută în lână, culoare și memorie
Rădăcini. O copilărie în care firele prind viață
În satul Oituz din județul Bacău, într-o casă în care munca și tradiția aveau rost și greutate, s-a născut în 1948 Anica Fichioș. Crescută într-o familie în care țesutul, cusutul și torsul nu erau doar activități gospodărești, ci parte firească a identității comunității, ea a învățat încă de mică ce înseamnă să pui mâna pe suveică și să simți cum firul se transformă în țesătură.
Mama ei, o femeie pricepută care a avut grijă ca toți cei cinci copii să cunoască rostul țesăturilor, a fost prima care a deschis drumul Anicăi spre lumea culorilor naturale, a motivelor vechi și a tehnicilor moștenite. În această atmosferă, până și treburile zilnice deveneau lecții: covoarele, scoarțele, lăicerele erau obiecte pe care copiii le vedeau crescând în casă, ca și cum ar fi făcut parte din respirația tihnită a locului.
Pentru Anica Fichioș, acest început nu a fost unul obligatoriu, ci o chemare firească. Odată intrată în lumea țesutului, nu s-a mai desprins niciodată de ea.
________________________________________
O artă construită cu migală, din lână și plante
În timp, pasiunea a devenit meserie și apoi vocație. Anica Fichioș a învățat să transforme lâna de oaie în pânză densă și caldă, iar părul de capră și bumbacul să le îmbine într-o armonie pe care doar tradiția o poate explica. A lucrat fără osteneală, perfecționându-și tehnica până când fiecare piesă ieșită din mâinile ei părea că spune o poveste.
Motivul brăduțului, cârligele, coroana reginei, suveica, potirul, coada rândunicii sau scărița — toate erau semne ale unei geografii culturale specifice Oituzului, un sat aflat la răscruce de influențe transilvănene și moldovenești. Spre deosebire de alte sate din Moldova, unde trandafirul domină ornamentica, aici motivele geometrice și cele stilizate definesc identitatea locului. Iar Anica le-a păstrat cu mare grijă.
A lucrat peste 200 de covoare, numeroase lăicere, scoarțe, fețe de masă, bete și cămăși. Toate aveau ceva în comun: culorile naturale. Folosea „buruieni” — plante a căror cromatică varia de la tonuri calde la nuanțe profunde, extrase cu tehnici vechi, păstrate în familie. Așa au prins viață textile în culori vii, permanente, lucrate la război, cu o răbdare care se transmitea în textura obiectelor.
________________________________________
Exercițiul unei vieți: tradiția devenită măiestrie
Pentru Anica Fichioș, țesutul nu a fost doar un meșteșug, ci un lung exercițiu de memorie culturală. Începând din anii ’80, a participat constant la expozițiile organizate în cadrul Concursului Cântarea României, apoi la târguri de meșteri din toată țara. Era mereu prezentă la festivaluri, la expoziții județene și naționale, unde aducea cu ea nu doar obiecte lucrate impecabil, ci și spiritul unei tradiții respectate.
A reușit să împletească tehnici vechi cu o privire atentă asupra modernului. Covoarele și scoarțele ei, deși născute din tradiție, se potriveau în case contemporane, dându-le un aer cald, autentic. Această îmbinare între vechi și nou a făcut ca lucrările ei să devină apreciate nu doar pentru frumusețea lor, ci și pentru funcționalitatea pe care o păstrau.
Prezența ei constantă la târgurile de meșteri din Slănic Moldova — unde nu a lipsit la nicio ediție timp de un sfert de secol — este mărturia devotamentului pentru munca ei, dar și a recunoașterii comunitare. Era acolo ca un reper: meștera care nu doar continuă, ci și explică, demonstrează, povestește.
________________________________________
În centrul comunității. Învățătoare, bibliotecară, păstrătoare de taină
Deși cunoscută mai ales pentru țesături, Anica Fichioș a avut o viață profesională care a pus mereu accent pe educație și cultură. A fost învățătoare și bibliotecară, două roluri în care și-a exersat atât răbdarea, cât și dorința de a transmite mai departe ceea ce știe.
Acest fel de a dărui s-a regăsit și în modul în care i-a învățat pe alții să țese: întâi în familie — fiicelor, nepoatelor — apoi la Clasa de Țesături de la Școala de Artă Populară din Bacău. A predat cu aceeași pasiune cu care lucra, iar ucenicele ei au dus mai departe parte din universul creat de mâinile ei.
________________________________________
O viață întreagă dedicată firelor și sensurilor
În 2018, în urma unei cariere impresionante, Anica Fichioș a primit titlul de Tezaur Uman Viu — o recunoaștere firească pentru cineva care a păstrat nealterată o parte esențială a patrimoniului textil românesc.
Astăzi, fiecare covor, fiecare lăicer sau bete realizate de ea rămân mărturii ale unei vieți trăite cu modestie, dar cu o forță creatoare remarcabilă. Fiecare piesă păstrează în firul ei pașii unei tradiții pe care Anica nu a lăsat-o să piară.
În lumea satului românesc, unde țesutul era odinioară o nevoie, dar și o formă de expresie, Anica Fichioș a reușit să păstreze acel echilibru subtil între tehnică și suflet. A transformat un meșteșug în poveste, iar povestea într-un patrimoniu viu, pe care generațiile de azi îl cunosc datorită ei. -
Mesterul popular Gheorghe Ciuncanu pune in valoare cunostintele acumulate inca de la varsta de 14 ani cand a inceput sa invete de la bunicii sai arta realizarii straielor traditionale.
El realizeaza dupa ideile proprii camasi traditionale, veste sau paltoane cu elemente de design specifice fiecarei zone din Romania.
Este adeptul pastrarii elementelor traditionale vechi si care se regasesc de altfel in toate creatiile sale si cu titlu de exceptie la solicitarea clientilor imbina in acestea elemente de influenta contemporana.
Elementele de vestimentatie confectionate majoritatea din lana sunt brodate dupa inspiratia proprie la masini de cusut vechi de peste 120 de ani. De remarcat caracterul de unicitate al fiecarui produs realizat de Gheorghe Ciuncanu.
Colaborand cu designeri vestimentari a reusit sa isi duca creatiile la festivaluri de moda chiar si din New York.
Pasiunea lui Gheorghe Ciuncanu pentru realizarea de costume populare traditionale are si un efect terapeutic pentru corp minte si suflet. -
Începuturile unei vieți țesute cu grijă
Emilia-Zamfira Grosoș s-a născut la 2 septembrie 1956 în satul Soconzel, județul Satu Mare, într-o familie în care lucrul cu mâna nu era doar o necesitate, ci o formă de identitate. Tatăl ei, Mihai Goste, cunoscut în sat ca „Mihaiu lui Irimie”, era un om cumpătat și respectat, iar mama, Florica, era țesătoare iscusită, purtătoare a unei moșteniri pe care avea s-o transmită mai departe fiicei.
Copilăria Emiliei a stat sub semnul muncilor tradiționale. Din toate îndeletnicirile bunicii din partea mamei, țesutul a fost cel care i s-a lipit de suflet. De la unsprezece-doisprezece ani s-a așezat pentru prima dată la războiul de țesut — moment de revelație, care i-a schimbat întreaga viață. De atunci nu s-a mai desprins niciodată de fire, ițe și spată.
Mama ei a fost prima și cea mai importantă învățătoare. Sub privirea ei atentă, Emilia a deprins fiecare etapă: torsul caierului, urzitul, năvăditul, confecționarea ițelor, trecerea firelor prin spată și, în final, țesutul propriu-zis.
Era un drum lung, dar Emilia îl străbătea cu răbdare, ca pe un ritual.
De la războiul de țesut la straiele întregii zone
Pe măsură ce a crescut, Emilia Grosoș a devenit una dintre cele mai talentate țesătoare ale satului. În odaia ei se nășteau pânze de casă, fote, cămăși, fețe de masă, ștergare, podoabe textile și costume populare specifice zonei Codrului.
Țesătura ei era recunoscută după densitate, regularitate și cromatică. Folosea doar materiale naturale, iar firele le pregătea după metodele vechi, moștenite din familie.
În timp, creațiile ei au depășit granițele satului — și ale țării. Piese lucrate la Soconzel au ajuns în colecțiile unor oameni din toată România și din afara ei.
„Emica Cantorului”, cum îi spune satul, a rămas fidelă tradiției, dar nu s-a temut niciodată de complexitate. Unele dintre piesele ei sunt adevărate capodopere: zadii bogat ornamentate, cămăși cu motive codrenești minuțios reconstruite, podoabe cu mărgele realizate în tehnica veche de împletit „în chiara”, specifică zonei.
Odaia mândră – muzeul viu al unei vieți
În casa ei din Soconzel, Emilia Grosoș și-a amenajat „o odaie mândră”, tipic codrenească, plină de straie, țesături și podoabe, toate lucrate în timp cu mâinile ei.
Patul înalt, încărcat cu perne brodate, țoalele așezate cu grijă, ștergarele albe, războiul de țesut, mănunchiurile de lână, lada de zestre – toate compun un spațiu care nu este muzeu, ci viață trăită.
Această odaie a devenit mândria familiei și un loc căutat de vizitatori, specialiști și oameni care vor să vadă cum arată, în forma ei autentică, o gospodărie tradițională din Codru.
Generația pe care a crescut-o
Emilia-Zamfira Grosoș nu a păstrat meșteșugul doar pentru sine. Din dorința de a duce mai departe tradiția familiei – și poate cu o ușoară nostalgie că nu a avut și o fiică – i-a insuflat nepoatei sale, Mirela Goste, dragostea pentru țesut.
Mirela a învățat tainele meșteșugului încă de mică, stând lângă mătușa ei și urmărindu-i fiecare gest.
În plus, Emilia a răspuns mereu chemărilor instituțiilor culturale și de învățământ din Satu Mare. A participat la tabere, proiecte și ateliere, inițiind sute de copii și tineri. Pentru ei, războiul de țesut nu a mai fost o relicvă, ci un instrument viu, accesibil, frumos.
Festivaluri, târguri și recunoaștere
Prezența ei la târgurile meșteșugarilor este constantă. A fost nelipsită de la Sâmbra Oilor de la Huta Certeze, de la târgurile din Satu Mare, Negrești Oaș, Tășnad, Carei și din numeroase comune din județ.
A participat, de asemenea, la Festivalul folclorului codrenesc de la Oțeloaia și la Festivalul de datini și obiceiuri de iarnă de la Negrești Oaș.
Distincțiile au venit firesc: titlul de „Luminător al satelor” acordat de Consiliul Județean Satu Mare, Diploma de Excelență acordată de Muzeul Județean și recunoașterea Asociației Codrenii.
Pentru specialiști, Emilia este una dintre cele mai puternice păstrătoare ale identității Codrului.
Meșteriță, creatoare, purtătoare de patrimoniu
Specialiștii afirmă clar: Emilia Zamfira Grosoș este una dintre principalele continuatoare ale tradițiilor codrenești. Are o colecție impresionantă de straie și textile vechi, le valorifică, le reproduce și le transmite mai departe.
În ochii comunității, este o femeie blândă, generoasă și foarte harnică — exact profilul meșteriței de altădată, care lucra nu pentru ea însăși, ci pentru frumusețea lumii din jur.
Tezaur Uman Viu al Sătmarului
În 2023, Emilia-Zamfira Grosoș a primit titlul de Tezaur Uman Viu pentru meșteșugul țesutului și al producerii costumului popular codrenesc.
Nu titlul o face însă importantă, ci viața ei: zecile de ani de muncă, sutele de țesături, dar mai ales generațiile pe care le-a orientat spre tradiție.
În Soconzel, războiul de țesut se aude și astăzi, iar în sunetul lui se recunosc pașii unei femei care a hrănit identitatea unei regiuni întregi.
Iar prin mâinile Emiliei Grosoș, Codrul continuă să fie o lume în care firele se adună, se împletesc și devin frumusețe. -
Juja Haiducean din Sârbi lucrează la piuă de aproape 40 de ani; La ce se folosește aceasta: Piua este o mașinărie care presează țesăturile de lână rezultate din război. Apoi, cu materialul împâslit în piuă se fac haine tradiționale în Maramureș.
Cu ajutorul celor de la Centrul Culturii Tradiționale Maramureș aflăm despre Juja Haiducean, din Sârbi (comuna Budești), care lucrează la piuă de aproape 40 de ani.
„Face acest lucru din anul 1985 de când a intrat în familia «Morăreanu». A deprins secretele acestui meșteșug de la socrul ei. Piua este una dintre cele mai vechi și rudimentare instalații tradiționale folosită pentru textile. Țesăturile de lână (pănura) se duc la piuă unde sub acțiunea pilugilor se îndeasă astfel încât să nu mai treacă apa prin ele. Din materialul obținut, moroșenii își fac îmbrăcăminte de iarnă: cioareci, «lecrice», pieptare, obdiele și mai nou paltoane. Cum în Maramureș încă se păstrează portul tradițional, în special cel de sărbătoare, oameni din toate zonele județului își duc pănura la piuă la Juja «Morăreanului» – scrie Maria Mirela Poduț. -
Aurelia Matei s-a născut pe 12 septembrie 1965, în satul Lăzești, comuna Scărișoara. A învățat „cipcă” (dantelă) de la 10 ani, când a început să reproducă tradiția mamei și bunicii – meșterind cămăși cu ciupag, ia, zadii și alte componente vestimentare tradiționale. Stabilită în Gârda de Sus, continuă tradițiile locului, fără a amesteca motivele locale, și este singura meșteriță din Apuseni care reface cămașa cu „ciupag” – o cusătură trapezoidală specifică moților, realizată manual, cu o lună sau chiar trei pentru un costum complet. Execută țesături complexe – pâslite, în război, fie din lână, fie bumbac –, precum covoare, fețe de masă sau zadii, decorate manual cu tehnici străvechi. Aurelia Matei a fost membră a Academiei Artelor Tradiționale din România încă din 2019, pentru activitatea sa neîntreruptă. Din anul 2016 transmite meșteșugul ca instructor la Școala de Arte și Meșteșuguri din cadrul Centrului de Cultură „Augustin Bena”, pregătind noi generații de meșteri tradiționali. A participat la numeroase expoziții și târguri atât în țară (Alba Iulia, București etc.), cât și în străinătate (Ungaria, Germania). Este cunoscută în comunitate și în diaspora românilor pentru comenzi personalizate de cămăși cu ciupag, dovadă a relevanței sale culturale.
-
OLIVIA TIMA
Păstrătoarea luminii din firele țesăturilor de pe Valea ArieșuluiUn destin țesut în culorile Munților Apuseni
În Sălciua, pe Valea Arieșului, unde muntele își schimbă nuanțele de la un anotimp la altul, iar casele par legate între ele prin fire nevăzute ale tradiției, Olivia Tima a ridicat țesutul la rangul de artă. Firele pe care le-a trecut prin războiul vechi, construit în anul 1890 de un meșter al locului, nu sunt doar fire textile — sunt firele identității unei comunități. Moștenirea ei nu stă doar în obiecte, ci în continuitatea unei lumi alcătuite din culori, ritm și răbdare.
Născută în vara anului 1937, Olivia Tima și-a petrecut copilăria printre femei care lucrau în liniștea caselor, în lumina dimineților, cu gesturi precise și lente, repetând aceleași mișcări pe care le moșteniseră și ele de la mamele lor. Totul în gospodăria de altădată era un ritual. Iar la războiul familiei, aflat încă în funcțiune după peste un secol, ea a început să prindă, încă din copilărie, nu doar tehnici, ci și ritmuri interioare, idei despre frumos, măsură și armonie.
Arta țesutului – o lume în care culorile devin limbaj
Ceea ce a făcut-o pe Olivia Tima cunoscută în întreaga zonă a Munților Apuseni este modul în care reușește să păstreze echilibrul dintre tradiție și creativitate. Țesăturile sale – ștergare, lepedeie, tinde, țoale, fețe de masă, măsărițe – par desprinse dintr-o lume unde geometria se întâlnește cu sensibilitatea. Culorile vii, dar niciodată stridente, motivele alese cu migală, rosturile închise sau deschise, vărgile care delimitează compoziții geometrice – toate acestea alcătuiesc un stil foarte ușor de recunoscut.
Olivia Tima este una dintre puținele creatoare care încă folosesc coloranți naturali. Coaja de arin pentru negru, coaja de măr sălbatic pentru roșu închis, frunza de mesteacăn pentru galben, coaja de ceapă pentru bejuri calde, iar pentru fixare „galaican”, un minereu folosit de generații întregi. În fiecare gest există o continuitate: în sunetul războiului, în mirosul de lână udă, în culorile care apar treptat, parcă din povești.
Piesele pe care le creează nu sunt simple obiecte: sunt un fel de „buletin de identitate” al locului, așa cum spun specialiștii. Cine știe să citească țesătura poate recunoaște imediat zona, familia, poate chiar perioada istorică. Olivia Tima a păstrat fără ezitare această estetică locală, încât fiecare lucrare devine nu doar frumoasă, ci și documentară.
Dincolo de meșteșug – o profesoară care a mutat tradiția în inimile copiilor
Puțini creatori populari au reușit să facă ceea ce a făcut Olivia Tima: să ducă războiul de țesut în școală. În 1980, în timp ce preda la Școala Generală din Sălciua, a înțeles că tradiția nu poate supraviețui fără copii și că meșteșugul are nevoie de alte mâini care să-l ducă mai departe. Așa a luat ființă primul cerc de țesături-cusuturi, cu 15 elevi care își înțepau cu timiditate degetele, dar plecau acasă mai bogați cu un gest, un motiv, o poveste.
Din 2000, cercul s-a mutat în gospodăria ei – un muzeu viu, unde copiii descoperă atât uneltele, cât și ritualurile prelucrării fibrelor. Acolo, fiecare pas este trăit: spălatul lânii, torsul, vopsitul, alesul motivelor, țesutul propriu-zis. Pentru un copil, întâlnirea cu aceste practici devine o lecție despre răbdare și identitate.
Generațiile crescute de Olivia Tima sunt astăzi răspândite în toate direcțiile, dar fiecare păstrează amintirea mirosului de lână, a războiului care vibrează în miez de vară, a culorilor naturale care se amestecă în căldarea de lemn. Multe fete din sat recunosc că, datorită ei, au înțeles mai bine cine sunt.
Un ambasador al Apusenilor în țară și în lume
De-a lungul anilor, Olivia Tima a participat la numeroase manifestări – la Muzeul Țăranului Român și Muzeul Satului din București, la târguri de meșteri populari din Sibiu, Vâlcea, Cluj, la festivaluri și expoziții dedicate tradițiilor. În 1995, a fost primită în Academia Artelor Tradiționale de la Sibiu, iar în 2000 un film documentar al Muzeului ASTRA i-a consacrat meșteșugul.
În toate aceste contexte, țesăturile ei au devenit un fel de semn al locului. Oamenii își dădeau seama rapid de zona de proveniență, iar specialiștii apreciau maniera în care reușea să inoveze fără să părăsească gramatica tradițională.
O misiune de viață: păstrarea și transmiterea patrimoniului imaterial
Specialiștii care au evaluat-o au spus că Olivia Tima nu este doar o meșteră populară, ci un reper pentru întreaga zonă. Ea a identificat, conservat și transmis obiecte, tehnici, rețete de vopsire, obiceiuri și tradiții. A păstrat războiul de țesut vechi din familie, a transmis meșteșugul, a documentat practici, a învățat generații întregi de copii și a lăsat o colecție impresionantă de piese autentice.
Pentru comunitate, Olivia Tima este dovada vie că tradiția poate conviețui cu modernitatea. Pentru cercetători, este un martor prețios al culturii din Munții Apuseni. Pentru copii, rămâne femeia care le-a arătat că o țesătură nu este doar un obiect — este un mod de a spune lumii cine ești. -
Dochița Ștefanca s-a născut în satul Nănești, comuna Bârsana, județul Maramureș. A deprins meșteșugul prelucrării firelor de cânepă, lână și bumbac de la mama dumneaei, încă de la vârsta de 10 ani. În anul 2025 Dochița Ștefanca a fost declarată Tezaur Uman Viu. Nănești este un sat mirific, un adevărat colț de rai în care legenda și realitatea se împletesc armonios. Aici, tradițiile, obiceiurile și portul popular se păstrează cu sfințenie, reflectând identitatea și sufletul locului. Oamenii din Nănești – „năneștenii” – par desprinși dintr-un basm: harnici, voioși, ospitalieri și buni gospodari, trăiesc cu credință și își cresc copiii („coconii”) cu respect față de valorile creștine și frica de Dumnezeu.
-
Ţesătoarea Maria Tantan din Tismana, recunoscută recent ca „Tezaur Uman Viu” de către Ministerul Culturii, realizează covoare pentru mănăstirile din România şi din străinătate, fiecare ţesătură creată de ea spunând o poveste.
Potrivit unui comunicat de presă de Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale (CJCPCT) Gorj, născută şi crescută în Tismana, Maria Tantan a fost înconjurată de tradiţiile şi meşteşugurile locale încă din copilărie. A învăţat arta ţesutului de la mama şi bunica sa, continuând astfel o tradiţie familială transmisă din generaţie în generaţie. De-a lungul anilor, a perfecţionat tehnici tradiţionale de ţesut, creând piese autentice care reflectă identitatea culturală a zonei Gorjului. Unele dintre covoarele sale au necesitat chiar şi şase luni de muncă intensă, fiind realizate cu precizie şi migală. Modelele tradiţionale olteneşti, care încorporează simboluri străvechi, sunt adesea adaptate cerinţelor lăcaşurilor de cult, dar păstrează mereu autenticitatea specifică zonei. „În Tismana, loc binecuvântat de tradiţii, Maria Tantan ţese nu doar covoare, ci şi povestea unei vieţi dedicate artei populare româneşti. Recunoscută recent ca ‘Tezaur Uman Viu’ de către Ministerul Culturii, această ţesătoare desăvârşită a devenit un simbol al pasiunii şi dăruirii pentru păstrarea meşteşugurilor autentice. Ţesătoarea, ale cărei mâini poartă semnele anilor de muncă, a realizat covoare pentru mănăstirile din România şi din străinătate, ajungând până în Grecia, Israel şi alte colţuri ale lumii. De-a lungul carierei sale a creat covoare care înfrumuseţează locuri sfinte, devenind o punte între tradiţia românească şi spiritualitatea universală”, se arată în comunicat.
Titlul de „Tezaur Uman Viu” este acordat de Ministerul Culturii persoanelor care contribuie în mod esenţial la păstrarea şi transmiterea patrimoniului cultural imaterial al României, iar Maria Tantan spune că aceasta a fost cea mai mare bucurie din viaţa ei.
-
Viorica Tripon – Țesătoarea din Negreni și continuitatea unui meșteșug de familie
Rădăcini într-o familie numeroasă
Viorica Tripon, născută la 14 iulie 1951 în Negreni, județul Cluj, provine dintr-o familie veche din sat, cunoscută sub numele „a Popii Iuănului”. A crescut într-o casă în care munca era împărțită între generații, iar obiceiurile se transmiteau direct, prin gesturi și exemple.
Mama, Tatiana, casnică, și bunica, Onița, au fost primele ei profesoare în arta prelucrării fibrelor textile, un meșteșug deprins firesc, fără întrerupere între generații. Tatăl, Petru Vereș, veteran de război, lucra la fabrica de scaune din Bucea, dar în gospodărie rămânea aceeași rigoare tradițională.
Viorica a fost unul dintre cei unsprezece copii ai familiei. Într-un asemenea cămin, fiecare știa că trebuie să contribuie. La zece-doisprezece ani, când copiii de azi abia încep școala gimnazială, ea știa deja să urzească, să pună războiul și să țeasă primele „dosuri”.
A urmat opt clase în sat, apoi s-a întors firesc la munca din familie, care în Negreni reprezenta nu doar ocupație, ci identitate.
Formarea meșteriței
Perioada formării a coincis cu anii în care în sat încă funcționau șezătorile. Pentru Viorica, acestea au fost spațiul în care meșteșugul s-a sedimentat: aici observa, întreba, exersa.
Țesutul nu însemna doar mânuirea războiului, ci întregul flux al fibrei – de la torsul lânii sau al cânepii, la rășchiet, depănat, urzit, nevedit, până la țesătura finală.
Încă de atunci, Viorica se remarca prin atenția la detalii, o calitate indispensabilă într-o zonă în care portul popular părea simplu la prima vedere, dar ascundea o tehnică riguroasă.
De-a lungul deceniilor, a devenit una dintre cele mai pricepute țesătoare ale comunității.
Moștenirea transmisă mai departe
Un meșteșug nu există cu adevărat dacă nu este transmis. În acest sens, Viorica Tripon reprezintă continuitatea firească a tradiției din Negreni.
Fiica ei, Maria Gabrian, a învățat meșteșugul de mică – la nouă ani torcea deja lâna și cânepa, iar mai târziu, sub îndrumarea mamei, a început să confecționeze straie populare din pânza țesută în casă.
Fiul, Tripon Alin Sabin, a făcut și el primii pași în atelier, ajutând la pregătirea firelor, la pusul ițelor și la pregătirea războiului.
Această transmitere bidirecțională – de la mamă la fiică, de la mamă la fiu – este una dintre cele mai importante caracteristici ale familiei Tripon și un motiv real pentru care meșteșugul nu s-a rupt în Negreni.
Rolul în comunitate
Viorica Tripon nu a lucrat niciodată doar pentru gospodăria proprie. O parte semnificativă a satului poartă straie care îi poartă amprenta.
În ultimii ani, tot mai mulți tineri au apelat la ea pentru cămăși, zadii sau piese necesare sărbătorilor tradiționale. Alături de alte femei din sat, a reușit să mențină portul popular viu, purtat cu mândrie la hramuri, festivaluri sau evenimente familiale.
Prezența ei discretă, dar constantă, a făcut ca meșteșugul să nu rămână doar un exercițiu individual, ci un element de coeziune comunitară.
Acest aspect este subliniat consistent și în document, unde reprezentanți ai instituțiilor culturale o descriu ca fiind un punct de sprijin al grupului tradițional din Negreni.
Participarea la evenimente și recunoașterea culturală
Pe măsură ce grupul tradițional din Negreni a început să fie invitat la festivaluri, expoziții și evenimente culturale, Viorica Tripon a avut un rol activ.
Începând cu 2010, a participat la numeroase manifestări din țară: festivaluri de iarnă, proiecte educaționale, filmări etnografice, expoziții de port popular și spectacole tematice.
Printre ele se numără:
– filmările pentru proiectul „Zestrea românilor” (2010–2011),
– prezența la „Colindul Iancului” (2012),
– participarea la „Anul Nou Bizantin” (2014),
– festivaluri de datini și obiceiuri în București, Iași, Maramureș,
– spectacole culturale la Cluj-Napoca, dedicate tradițiilor locale.
În toate aceste contexte, Viorica nu a căutat vizibilitate. A mers ca reprezentant al satului ei, aducând în fața publicului un meșteșug care, fără astfel de oameni, s-ar fi pierdut.
O prezență discretă, dar definitorie
Deși este considerată unul dintre cei mai importanți păstrători ai tradiției de țesut din zonă, Viorica Tripon se bucură de respectul comunității mai ales prin firea ei cumpătată, prin rigoarea cu care lucrează și prin disponibilitatea de a învăța pe oricine îi cere ajutor.
Nu a transformat meșteșugul într-o profesie în sens comercial, ci într-o responsabilitate.
A țesut nu doar pânze, ci și continuitate – în familie, în sat, în memoria colectivă.