Prelucrarea lemnului și sculptură
-
Născut şi crescut la poalele Rarăului, în Câmpulung Moldovenesc, Stelu Erhan, la 67 de ani, parcă e cioplit din stânca munţilor care îl înconjoară. Înalt, mândru şi puternic, e în stare şi acum să se ia la trântă cu ursul, pe care l-a şi întâlnit de multe ori, când merge la pădure după lemnul de rezonanţă din care fabrică buciumele sau după materie primă pentru crucile de lemn pe care le înalţă an de an pe culmile muntoase, cinstind memoria înaintaşilor şi să vegheze asupra celor din prezent. Ultimul mare meşter de buciume, cu renume naţional, a fost un alt câmpulungean, Mihai Lăcătuş, dar arta creării buciumelor s-ar fi pierdut dacă acesta nu ar fi scris o carte – „Şuieră iarba, cântă lemnul”, prin care să transmită şi altora învăţăturile sale. Aşa a ajuns Aristotel Erhan, Stelu, aprig gospodar, care respectă şi acum vechile rânduieli ale strămoşilor, să făurească buciume, când mai erau doar două rămase în Câmpulung. Acum, aproape câteva sute de buciume, răspândite în toată ţara, îi poartă în trunchiul scobit pe interior, semnătura şi sudoarea.
-
Eugen Gavrilă – Sculptorul de stâlpi funerari din Munții Sebeșului
Origini și identitate
Eugen Gavrilă s-a născut în 18 august 1968, în satul Pianu, județul Alba, într-o familie de țărani din zona Munților Sebeșului. A crescut în apropierea pădurilor de stejar și salcâm, într-un spațiu în care lemnul era nu doar resursă, ci parte a vieții cotidiene.
În sat era cunoscut după vechiul nume al neamului său – „Jenu lu’ Ionu lu’ Matei” – o formă tradițională de identificare care păstrează genealogia comunității.
A urmat opt clase, apoi a rămas în gospodărie, unde a început să lucreze cu lemnul de la vârste mici. De la părinți, Ioan și Elisabeta, a moștenit respectul pentru muncă, iar mai târziu, împreună cu soția sa, Silvia, a crescut trei copii: Ioan-Silviu, Gabriela și Ștefan.
Formarea meșterului
Sculptura în lemn nu a venit către Eugen printr-un învățător direct, ci prin întâlnirea repetată cu vechile cruci și stâlpi funerari din cimitirele satelor Pianu și Loman. Le observa, le studia îndeaproape și încerca să înțeleagă logica formelor: liniile adânci, motivele geometrice, păsările sculptate în vârf, simbolistica lor.
A început să lucreze singur, cu unelte simple, exersând până când mâna a început să urmeze firesc ritmul lemnului. De atunci, fiecare piesă realizată de el păstrează ceva din aceste începuturi autodidacte: o rigoare a detaliului, dar și o intuiție puternică a proporțiilor.
Stâlpul funerar – centru al unui meșteșug unic
Zona Munților Sebeșului păstrează un obicei funerar distinct: la mormântul bărbaților neînsurați se ridică stâlpi funerari, nu cruci. Stâlpul, văzut ca „coloană a vieții”, este încheiat cu o pasăre – simbol al sufletului.
Femeilor li se așază cruci ornate cu motive geometrice sau vegetale, sculptate în lemn.
Eugen Gavrilă este astăzi considerat ultimul meșter care lucrează în mod tradițional acest tip de stâlpi funerari. Lucrează în stejar, salcâm, nuc, tei și paltin, fiecare lemn fiind ales pentru o anumită proprietate: duritate, flexibilitate, finețea fibrei sau rezistența în timp.
În opera sa se regăsesc:
– stâlpi funerari cu pasărea-suflet;
– cruci sculptate cu motive vechi;
– troițe;
– linguri, panoplii și obiecte gospodărești;
– ciubere, putini și butoaie;
– construcții din lemn pentru diverse gospodării din zonă.
Prin tot ceea ce lucrează, el asigură continuitatea unui meșteșug cu statut identitar în comunitate.
Lucrări pentru sat și pentru regiune
De-a lungul anilor, Eugen Gavrilă a realizat sute de piese pentru satele din împrejurimi – Loman, Tonea, Pleși – și pentru gospodari din întreaga zonă montană.
Stâlpii și crucile lui sunt ușor de recunoscut prin simetria motivelor, precizia sculpturii și acuratețea stilului vechi.
Fiecare lucrare este făcută manual, fără prelucrări industriale, iar tehnica folosită păstrează tradiția cimitirelor din Munții Sebeșului, unde simbolurile sculptate nu sunt elemente decorative, ci repere ale unei cosmologii locale.
Transmisia meșteșugului
Un aspect esențial pentru definirea lui Eugen Gavrilă ca meșter tradițional îl reprezintă relația cu fiul său cel mic, Ștefan.
Acesta îl însoțește la lucru, învață cu el tehnicile de prelucrare, înțelege simbolistica stâlpilor și modul în care se construiește o piesă durabilă.
Prin această formă directă de ucenicie, meșteșugul stâlpilor funerari are șansa de a continua, într-o perioadă în care astfel de practici se pierd rapid.
Recunoaștere și activitate publică
Pe parcursul carierei, Eugen Gavrilă a primit aprecierea comunității și a specialiștilor.
A fost distins cu diplome onorifice și a participat la proiecte culturale și interviuri, fiind adesea invitat să vorbească despre tradițiile funerare specifice zonei.
Activitatea sa a fost prezentată și în cadrul emisiunilor culturale regionale, fapt ce a contribuit la înțelegerea mai largă a meșteșugului pe care îl practică.
Un meșteșug păstrat în formele lui originare
În atelierul său din Pianu, Eugen Gavrilă lucrează în continuare cu aceeași rigoare cu care a început în tinerețe.
Nu urmărește variații moderne ale meșteșugului.
Nu simplifică procedurile pentru a câștiga timp.
Rămâne fidel tehnicii tradiționale, care cere răbdare, atenție la detalii și respect pentru simbolurile vechi.
Pentru comunitatea din Munții Sebeșului, el reprezintă păstrătorul unei practici care altfel ar fi dispărut. Iar pentru generațiile viitoare, munca lui rămâne o mărturie solidă despre felul în care o cultură poate fi apărată prin perseverență și fidelitate față de formele ei originare. -
Florin Nicolae Poenariu – Iconarul din Laz și continuitatea unei tradiții transilvănene
Origini și formare
Florin Nicolae Poenariu s-a născut la 25 noiembrie 1973, în satul Laz, din comuna Săsciori, un loc cunoscut de peste două secole pentru tradiția sa iconografică pe sticlă. Provenit din familia Poenariu, una dintre cele mai importante familii de iconari ai zonei, Florin a crescut în proximitatea unor modele puternice.
A urmat cursurile liceale la Sebeș, dar reperele decisive ale formării sale au rămas cele primite acasă.
Drumul lui în iconografie s-a conturat prin apropierea de mătușa sa, Maria Deac Poenariu, de la care a învățat tehnica specifică satului Laz. În această familie, tradiția nu a fost transmisă prin școală formală, ci prin repetiția gesturilor: pregătirea sticlei, folosirea culorilor, conturul inversat, aplicarea foiței de aur, montarea ramelor sculptate.
Meșteșugul picturii pe sticlă
Icoana pe sticlă de la Laz are propriul ei limbaj vizual: culori vii, linii ferme, compoziții simetrice și un anumit tip de luminozitate dat de sticla suflată manual.
Florin Poenariu lucrează exclusiv cu materiale tradiționale:
– sticlă manufacturată,
– foiță de aur autentică,
– lemn cioplit manual pentru rame,
– brânee sculptate în stilul vechi,
– pene de îmbinare și dosuri din lemn, realizate chiar de el.
În atelierul său din Laz, deschis în anul 2007, îmbină pictura cu sculptura în lemn, continuând astfel specificul meșteșugului familiei Poenariu. Ramele sunt la fel de importante ca icoana în sine, fiind tratate ca parte integrantă a operei, nu ca un accesoriu decorativ.
Continuitatea unei familii de iconari
Legătura cu tradiția nu este doar genealogică; este și una profesională.
Florin Poenariu păstrează tiparele iconografice ale satului, reproduce modele vechi și, în același timp, aduce interpretări personale, păstrând însă spiritul tradiției. Consideră pictura pe sticlă un act de respect față de înaintași și vede în fiecare icoană o formă de continuitate culturală.
În familie, tradiția merge mai departe prin cei doi copii ai săi, Alexandru și Mara, alături de care lucrează în atelier. În mod firesc, aceștia cresc în contact cu meșteșugul, învățând elementele tehnice și simbolistica.
Distincții și confirmări
Munca lui Florin Poenariu a fost remarcată în contexte profesionale importante.
A obținut premii la competiții naționale dedicate icoanei ortodoxe și a primit o medalie de recunoaștere din partea Patriarhiei Române.
A participat la expoziții tematice și proiecte culturale organizate în diverse orașe din țară, unde publicul a putut vedea atât procedeul picturii, cât și tehnicile de sculptură folosite pentru rame.
Prin aceste prezențe, Florin a întărit statutul centrului iconografic Laz ca unul dintre cele mai active și autentice din Transilvania contemporană.
Atelierul de la Laz – spațiul unei tradiții vii
Atelierul în care lucrează este o încăpere modestă, adaptată nevoilor meșteșugului: masă de pictură, suport pentru sticlă, unelte vechi pentru tăierea și șlefuirea lemnului, vopsele pregătite manual.
Deși lucrează în condiții tradiționale, performanța tehnică este constantă, iar procesul este același pe care l-au urmat înaintașii săi.
Florin primește aici vizitatori în cadrul programelor educative și al evenimentelor culturale, explicând fiecare etapă celor interesați. Această deschidere contribuie la înțelegerea și aprecierea unui meșteșug care, fără asemenea gesturi, ar rămâne ascuns.
Rolul său în comunitate și în patrimoniu
Prin activitatea sa, Florin Nicolae Poenariu nu doar conservă o tehnică veche, ci și întărește identitatea satului Laz.
Fiecare icoană traduce în limbaj vizual o parte din istoria zonei, iar fiecare ramă sculptată aduce în prezent un motiv decorativ specific locului.
Într-o epocă în care iconarul tradițional este tot mai rar, Florin Poenariu reprezintă o continuitate sigură, o punte între meșteșugul familiei sale și generațiile viitoare. -
GHEORGHE TĂNASE
Sculptorul care ascultă lemnul
Există oameni pentru care lemnul nu este doar materie, ci o prelungire firească a sufletului. În Oltenia, în satul Sârbii Măgura, un asemenea om s-a născut la 9 septembrie 1947: Gheorghe Tănase, meșter al formei, al răbdării și al tăcerilor care se lasă între loviturile dălții. De peste jumătate de secol, sculptura tradițională în lemn îi este limbă maternă, iar atelierul său — o lume în care tradiția respiră, se transformă și merge mai departe.
Îndrăgostit de libertatea tatălui său, Ion Tănase, cunoscător al rotăriei și dogăriei, copilul Gheorghe învăța într-o curte în care lemnul era viu. „Căuta cu barda altă față și altă față a lemnului”, își amintește el. Așa a văzut, încă de mic, că acolo, în fibra unui trunchi de nuc sau stejar, stă ascunsă o formă care nu așteaptă decât o mână curajoasă.
O chemare care nu i-a dat pace
Ani mai târziu, lăsând în urmă un serviciu sigur la CFR, Tănase și-a construit propriul atelier: un spațiu de libertate, muncă și creație. „Nu-mi găseam starea. Gândul meu era tot așa, să-mi fac un atelier acasă”, mărturisește el. Aici, printre scânduri, ciocane, bărzi și dălți, și-a regăsit liniștea. A început cu piese mici. Le sculpta singur, cu o curiozitate aproape copilărească, atent la fiecare muchie, la fiecare urmă de șlefuire.
Talentul său nu a trecut neobservat. Muzeograful Ilie Rada l-a descoperit și l-a adus la Școala Populară de Artă, unde meșterul și-a găsit adevărata rampă de creștere. În acest cadru, dar și în preajma altor meșteri de seamă ai țării, Gheorghe Tănase și-a rafinat tehnica, a cercetat muzee și case vechi, a studiat modele și stiluri, transformând experiența acumulată într-o voce proprie, recognoscibilă.
Meșteșugul vechi, purtat spre lumea mare
Arta sa nu s-a oprit niciodată în fața granițelor. A participat la expoziții și târguri în țară — la Craiova, Sibiu, Slatina, București —, dar și în afara ei: la sediul UNESCO din Paris, la Strasbourg, la Parlamentul European din Bruxelles, în Germania și Italia. Premii, diplome, distincții — toate acestea au venit firesc, ca o mărturie a valorii sale.
Pasiunea însă a rămas aceeași: căutarea acelei forme ascunse în lemn, care poate spune ceva despre sat, despre oameni, despre tradițiile care încă țin vie identitatea unei comunități.
Arta de a sculpta și arta de a transmite
Gheorghe Tănase nu este doar un creator, ci și un formator. În calitate de instructor la clasa externă de sculptură tradițională a Școlii Populare de Artă din Slatina, zeci de generații i-au trecut prin mâini. A predat tinerilor nu doar tehnica prelucrării lemnului, ci și un mod de a privi lumea: cu răbdare, disciplină și respect față de tradiția ancestrală.
Îi învață să atingă lemnul, să-i cunoască duritatea, fibra, mirosul. Le arată cum se lucrează o muchie, cum se caută unghiul potrivit, cum se găsește echilibrul între forță și delicatețe. Unii învață sculptură, alții arta țesutului, torsului, vopsirii naturale a lânii — pentru că meșterul, format în vatra satului și crescut printre meșteșuguri, stăpânește mult mai mult decât un singur domeniu.
Rădăcini adânci, ramuri largi
Dincolo de tehnică și îndemânare, ceea ce definește opera lui Gheorghe Tănase este fidelitatea față de autentic. A înțeles de la meșterul Nicolae Purcărea o lecție ce avea să-i marcheze întreaga carieră: nu copia niciodată, ci caută drumul tău. Această filozofie îl însoțește și astăzi, în fiecare lucrare pe care o începe.
În atelierul său, lemnul își spune povestea. Sculpturile lui — uneori obiecte utilitare, alteori lucrări de artă — sunt punți între generații. Sunt martorii unei tradiții pe care el a protejat-o și a dus-o mai departe, cu o modestie liniștită și cu o consecvență rară.
Un meșter, o școală, o moștenire
Pentru comunitatea din Olt, Gheorghe Tănase este mai mult decât un Tezaur Uman Viu: este un reper moral, un reper profesional și un păstrător al unei lumi care risca să se piardă. Prin creația sa, prin elevii formați, prin lucrările răspândite în țară și peste granițe, și prin felul în care privește lemnul — ca pe o ființă cu suflet — el a devenit o parte inseparabilă din patrimoniul viu al României.
Moștenirea sa continuă atâta timp cât există mâini care ating lemnul cu respect și ochi care caută, dincolo de formă, sensul tradiției. -
Dumitru Iliuţ, din localitatea Crasna (locuită majoritar de români), este specializat în prelucrarea lemnului, dulgherit, realizarea de căruţe sau juguri, lăzi, roabe, porţi, mobilier gospodăresc, dar şi în realizarea uneltelor şi ustensilelor din gospodărie. Decernarea titlului de Tezaur Uman Viu dulgherului nord-bucovinean Dumitru Iliuț a avut loc sâmbătă, 1 februarie 2024, în sala de festivități a Liceului „Alexandru Isachi” din Crasna, localitatea de reședință a meșteșugarului.
-
Ioan Moldovan – Jucăușul din Bercheșu și memoria vie a jocurilor de pe Valea Frății
Origini și formarea în copilăria rurală
Ioan Moldovan s-a născut la 12 iulie 1948, în Bercheșu, sat aparținând comunei Frata din județul Cluj. A crescut într-o familie numeroasă, alături de părinții Petru și Maria. În copilărie a deprins jocul, fluieratul și strigătul specific satului, elemente care aveau să îi marcheze întregul parcurs.
Școala primară absolvită în Frata a fost mediul în care s-a afirmat pentru prima dată ca jucăuș. Comunitatea, viața satului și atmosfera jocurilor tradiționale au devenit reperele formării lui artistice.
Ioan Moldovan a fost cunoscut în sat și ca „de-a lu’ Laboș”, o formă tradițională de identificare care păstrează legătura cu neamul din care provine.
Debutul și primele apariții
Prima dată a jucat în mod oficial la vârsta de doisprezece ani, în școala din Frata. Talentul i-a fost remarcat imediat, motiv pentru care a fost chemat și în formațiile școlare din satele vecine.
Acesta a fost începutul unui drum care avea să îl transforme într-unul dintre cei mai reprezentativi jucăuși ai zonei.
Jocurile din Câmpia Transilvaniei
Repertoriul lui Ioan Moldovan păstrează jocuri vechi, transmise pe linie locală. Practică stilurile tradiționale ale localităților Frata, Soporu de Câmpie, Poiana Frății, Oașa, Crișeni, Boteni, Aruncuta, Vișinelu, Miheșu de Câmpie și Valea Lungă.
Printre ele se regăsesc jocuri bine cunoscute ale Văii Frății: Românește de preumblat, Românește de învârtit, Românește în ponturi, Târnăveană, În două laturi, Hărțag și Poarca.
Acestea sunt păstrate în formă nealterată de patru generații și sunt cunoscute astăzi doar de câteva perechi de vârstnici, fapt ce conferă activității sale o valoare culturală deosebită.
Ioan Moldovan se remarcă printr-un stil propriu, distinct, ușor de recunoscut și greu de imitat. Energia, precizia pasului și autenticitatea execuției îi oferă un loc aparte între jucăușii contemporani.
Parteneriatul de viață și de scenă
Alături de soția sa, Elena, Ioan Moldovan formează una dintre cele mai cunoscute perechi de dansatori din zonă. Prezența lor la jocuri, nunți, cumetrii, serbări câmpenești și evenimente comunitare a devenit emblematică pentru Bercheșu și localitățile învecinate.
Cei doi reprezintă continuitatea unei tradiții vii, în care dansul nu este doar act artistic, ci și formă de coeziune socială.
Transmisia către generațiile tinere
Ioan Moldovan transmite jocurile pe care le știe copiilor și nepoților săi, dar și grupurilor de copii din Cluj-Napoca sau din satele din împrejurimi. Este invitat frecvent să participe la cursuri organizate de ansambluri sau instituții culturale, unde demonstrează tehnica pașilor și felul în care se joacă dansurile din Câmpia Transilvaniei.
Această activitate didactică contribuie la păstrarea unui repertoriu în pericol de dispariție.
Prezențe la festivaluri și aprecierea comunității
De-a lungul timpului, Ioan Moldovan a participat la numeroase festivaluri și manifestări culturale. A fost prezent la „Festivalul Jocului de pe Câmpie” de la Mociu, la festivalurile organizate la Tritenii de Jos, Gherla sau Târgu Mureș și la evenimente de promovare a tradițiilor din județul Cluj.
În toate aceste contexte, a fost remarcat pentru calitatea interpretării și pentru autenticitatea stilului.
Recunoașterea sa nu vine doar din partea specialiștilor, ci mai ales de la consătenii și comunitățile din zonă, care îl consideră unul dintre cei mai valoroși jucăuși tradiționali. Este adesea chemat ca staroste la nunți, rol în care ghidează desfășurarea ceremonialului, fiind considerat un garant al continuității tradiției.
Un păstrător al identității zonei
Ioan Moldovan reprezintă un exemplu de consecvență în păstrarea și transmiterea jocurilor tradiționale de pe Valea Frății. Fiecare apariție a lui este o reamintire a unei lumi în care dansul era limbajul comunității.
În prezent, rămâne un reper pentru întreaga zonă a Câmpiei Transilvaniei și un model pentru generațiile tinere care descoperă dansul tradițional. -
Meșterul Kiss Jozsef este originar din satul Câmpenița, comuna Ceuașu de Câmpie, județul Mureș. Kiss József este unul dintre cei mai apreciați meșteșugari ai județului Mureș, specializat în arta împletiturilor din fibre vegetale. Pălăriile, coșurile de diverse dimensiuni și întrebuințări, sacoșele, papucii de casă, ornamentele și numeroasele obiecte de uz casnic realizate de el sunt mereu prezente la târgurile tradiționale, unde se bucură de un real succes. Obiectele realizate de Kiss József includ pălării, coșuri, sacoșe, papuci de casă și diverse ornamente, toate confecționate manual din papură și alte plante. Aceste produse sunt apreciate pentru autenticitatea și utilitatea lor. În anul 2025, meșterul Kiss József a fost distins cu titlul de „Tezaur Uman Viu” de către Comisia Națională pentru Salvgardarea Patrimoniului Cultural Imaterial, în cadrul Ministerului Culturii . Titlul de „Tezaur Uman Viu” este acordat persoanelor care păstrează, transmit și valorifică patrimoniul cultural imaterial în forma sa autentică, contribuind astfel la asigurarea viabilității acestuia în cadrul comunităților .
-
Priceput în arta prelucrării lemnului, domnul Lepădatu duce mai departe tradiția moștenită din familie, sculptând manual obiecte de uz casnic cu valoare artistică și suflet românesc. Fiecare piesă este unică și păstrează simboluri tradiționale, menite să conserve și să promoveze meșteșugurile autentice românești. „Lemnul se lucrează în stare verde, apoi se lasă la uscat în mod natural. Un obiect de dimensiuni medii prinde viață în două luni, iar timpul efectiv de lucru este de 5-6 ore”, ne-a mărturisit meșterul.
-
Liviu Balâc – Iconarul care a învățat tăcerea lemnului
Copilăria în Delta Dunării și primele gesturi ale icoanei
Liviu Balâc s-a născut la 20 martie 1963 în Tulcea, într-o familie în care îndemânarea și sensibilitatea artistică erau prezențe firești. Tatăl, originar din Chilia Veche, era chelner de profesie, iar mama, născută în Murighiol, era casnică, dar deține un rol esențial în destinul fiului: ea a fost prima care i-a pus pensula în mână. În casa lor, icoana pe lemn nu era doar un obiect de cult, ci o prelungire a credinței și a tradiției locale.
De la mama sa a învățat primele principii ale picturii de icoane, încă din copilărie, deprinzând tehnica, dar mai ales respectul pentru rânduiala acestui meșteșug. În aceeași perioadă, atmosfera orașului Tulcea, cu ritmurile sale așezate și cu tradițiile ortodoxe puternic înrădăcinate, a format cadrul în care sensibilitatea lui artistică a prins contur.
Formarea tehnică și intrarea în lumea iconarilor
A urmat Liceul Industrial de Marină din Tulcea, unde s-a calificat ca electromecanic naval, dar dorința de a picta icoane nu l-a părăsit. Pasiunea i-a fost atât de puternică încât, în 1983, a reușit să intre în atelierul de pictură pe lemn al Cooperativei „Delta”, unul dintre puținele locuri din acea perioadă unde se lucra după tehnicile tradiționale ale iconarilor.
Timp de un an a deprins acolo modul corect de preparare a lemnului, șlefuirea atentă a stratului de preparație, aplicarea foiței de aur, construcția compoziției și pictarea cu tempera, respectând canoanele bizantine.
Această perioadă i-a marcat definitiv parcursul profesional. A înțeles că icoana nu este doar artă, ci o disciplină spirituală, iar iconarul este chemat să transpună, cu fidelitate și rigoare, o tradiție veche de secole.
Anii de discreție și maturizarea artistică
În timpul regimului comunist, pictarea icoanelor era restricționată, astfel că Liviu Balâc a continuat să lucreze doar pentru prieteni și cunoscuți. Acești ani, deși dificili, au avut un rol paradoxal: l-au obligat să aprofundeze tehnica în tăcere, fără presiunea publicului, și să își formeze un stil personal.
După 1989, odată cu libertatea religioasă, a început să studieze în mod serios erminiile – manualele iconarilor – precum și literatura de specialitate referitoare la stilurile iconografice românești, athonite și slave. A vizitat colecții muzeale și episcopale pentru a compara compoziții, fețe, cromatici și proporții.
Acest proces de autoformare continuă l-a transformat într-un iconar complet, capabil să îmbine tradiția canonică cu o viziune artistică matură.
Atelierul din Buzău – un spațiu al lucrului și al tăcerii
După 2005, s-a stabilit la Buzău, unde și-a amenajat propriul atelier. Aici a intrat într-o perioadă de creație intensă, în care fiecare icoană era privită ca o etapă spre desăvârșire. Vorbește adesea despre sentimentul pe care îl avea după ce termina o lucrare: convingerea că mai are încă ceva de învățat.
În atelierul său, lemnul este pregătit cu aceeași metodă tradițională învățată în tinerețe. Operațiunile de preparare, aplicarea desenului, pictarea și finisarea finală sunt realizate fără compromisuri. Pentru Liviu Balâc, icoana nu este produs, ci proces; nu este obiect, ci mărturie.
Temele picturale și universul spiritual
Lucrările sale acoperă atât iconografia clasică a Maicii Domnului cu Pruncul – în variante slave și athonite –, cât și scene din Patimile Mântuitorului, chipuri ale sfinților militari precum Gheorghe, Teodor și Dimitrie, reprezentări ale Arhanghelilor Mihail și Gavriil și ale Sfântului Ioan Botezătorul.
Dintre toate însă, icoanele prăznicar sunt cele care îi pun cel mai mult în valoare rigoarea tehnică. Acestea, prin complexitatea lor teologică și iconografică, solicită un nivel ridicat de cunoaștere. Liviu Balâc reușește să le lucreze cu o armonie între detaliu și compoziție care arată nu doar măiestria sa, ci și capacitatea de interpretare a textului sacru.
Prezențe publice și apreciere profesională
De-a lungul anilor, Liviu Balâc a participat la numeroase târguri și expoziții de artă populară: la Muzeul Astra din Sibiu, la Muzeul Național al Satului din București, la târgurile OMNIA și CREART, la evenimente din Ploiești, București și alte orașe din țară.
A expus în contexte diverse, aducând în fața publicului un meșteșug care cere disciplină, atenție și o raportare profundă la patrimoniul spiritual românesc.
Aparițiile sale au fost prezentate și în presa națională, în materiale de televiziune și în reportaje care au subliniat valoarea icoanelor pe lemn lucrate de el.
Învățător și formator pentru tinerii iconari
În ultimul deceniu, Liviu Balâc a devenit unul dintre meșterii chemați an de an la tabăra „Vara pe uliță”, organizată de Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti”. Aici le arată copiilor și adolescenților cum se pregătește lemnul, cum se aplică foița de aur și cum se construiește o compoziție iconografică.
La Buzău, desfășoară ateliere de pictură pentru elevii Școlii Gimnaziale „Căpitan Aviator Mircea T. Bădulescu” și pentru copiii reuniți la Catedrala Copiilor „Sfântul Sava”.
Prin această activitate, și-a transformat atelierul într-un spațiu de formare, unde meșteșugul se transmite fără grabă, în dialog direct cu cei care îl descoperă.
Un creator al tradiției iconare românești
Liviu Balâc reprezintă astăzi unul dintre cei mai importanți iconari din spațiul românesc. A primit titlul de „Tezaur Uman Viu” în 2022, recunoaștere care încununează decenii de muncă și fidelitate față de canonul icoanei.
Prin rigoare, disciplină și credință, el a reușit să păstreze vie metoda tradițională a picturii pe lemn, o artă în care tehnica și spiritualitatea se întâlnesc într-un echilibru delicat.
Pentru cei care îi cunosc lucrările, icoanele lui Liviu Balâc sunt mai mult decât obiecte. Sunt urme ale unei vieți dedicate unei tradiții care, prin el, continuă să lumineze. -
Vâlceanul este o adevărată enciclopedie, un om atipic, care are ce povesti, pentru el lemnul fiind „viciu” şi „dependenţa” de care nu va scăpa niciodată. Spune că rădăcinile lui sunt pe malul Nistrului, pe lângă Cetatea Hotinului, a doua matrice stilistică, trunchiul, este pe malurile Begăi, Timişului şi a Bârzavei, iar capul, este aici, pe melaguri vâlcene. Fiu de chiabur, a rămas fără tată la vârsta de doi ani. „Tata a fost deportat, în anul 1945, în Siberia şi de atunci nu l-am mai văzut. Mama, Nadia, a murit pe când aveam şase ani, călcată de trenul în care circulam pe tampoane pentru a fi debarcaţi pe un câmp”, povesteşte cu o tărie de caracter extraordinară.
-
Petru Mateș este originar din Dumbrava de Sus, comuna Ribița, locul despre care se spune că ar fi fost „ținutul meșterilor fluierari”. Pe vremuri, de la meșterii din acest sat, toți moții luau fluiere. Însuși Avram Iancu ar fi fost printre cei care a cântat la instrumentele muzicale confecționate în Dumbrava de Sus. Petru Mateș este printre ultimii păstrători ai acestui meșteșug de însuflețire a lemnului cu note muzicale din Țara Zarandului. Pe lângă instrumente muzicale, confecționează obiecte decorative sau de cult, pe care le încrustează minuțios cu motive geometrice și simboluri. Din mâinile lui Petru Mateș iau naștere piese de un artistism desăvârșit, așa cum doar un talent artistic înnăscut poate crea.
-
Muntean Miron, din satul Feregi, comuna Cerbăl, a fost declarat TEZAUR UMAN VIU de către Comisia Națională pentru Salvgardarea Patrimoniului Cultural Imaterial, organism al Ministerului Culturii. Cu peste 40 de ani dedicați meșteșugului prelucrării lemnului – în special rotăriei – și cu o pricepere rară în prelucrarea fierului, moștenită de la tatăl său, domnul Miron duce mai departe o tradiție specifică Ținutului Pădurenilor, una dintre cele mai valoroase zone etnografice ale țării. Talentul său, dublat de o viață de muncă și respect față de natură, l-au transformat într-un reper cultural și într-un simbol viu al identității noastre românești.
-
Neculai Comăneciu – Meșterul din Cașin și poarta care ține satul laolaltă
Copilăria unui băiat cu briceagul în buzunar
Neculai Comăneciu s-a născut la 20 februarie 1933 în satul Cașin, județul Bacău, într-o familie simplă, în care munca pământului și viața așezată erau lege. Tatăl, tot Neculai, era agricultor, iar mama, Victoria, ținea gospodăria.
Încă din copilărie, băiatul avea o pasiune neobișnuită pentru lemn. Avea doar douăsprezece ani când a impresionat școala cu îndemânarea sa. Într-o zi, profesoara de lucrări practice le-a cerut elevilor să creeze, fiecare, un obiect în miniatură. Fetele urmau să coasă sau să împletească, băieții să cioplească.
Nicolae – cum îl striga toată lumea – a făcut un război de țesut în miniatură, după modelul celui la care lucra mama sa. Profesorul a refuzat să creadă că el este autorul și a bănuit că tatăl i-ar fi făcut lucrarea. Atunci, copilul, cu un curaj firesc, i-a spus simplu: „Pot face unul numai cu briceagul, acum.”
Demonstrația pe care a făcut-o în curtea școlii, în fața mai multor profesori, a înlăturat orice îndoială. De atunci, nimeni nu a mai subestimat mâna lui sigură.
Ucenicia nevăzută și drumul spre porțile monumentale
După terminarea celor șapte clase, Nicolae nu a părăsit satul. A rămas acolo și a învățat tâmplăria, o meserie care avea să-l însoțească toată viața. Lucrul cu lemnul îi venea firesc, iar tehnica sculpturii o deprinsese odată cu jocul din copilărie.
Pe la începutul secolului al XX-lea, în Cașin apăruseră porțile monumentale cu trei stâlpi, un element arhitectural care a devenit repede semnul de prestanță al gospodăriilor înstărite. Doar poarta mică era acoperită, pe unde treceau oamenii; cea mare, destinată carului încărcat, rămânea descoperită.
Fiind un sat de cărăuși, Cașinul avea oameni care își permiteau să comande asemenea porți, iar meșterii sculptori erau la mare căutare.
La optsprezece ani, Nicolae a hotărât să-și încerce norocul și să facă singur o poartă mare, cu trei stâlpi și acoperiș în două ape. Avea deja mâna formată, iar lucrul a ieșit atât de bine, încât a devenit imediat cunoscut în sat. Aceea a fost prima lui poartă și începutul unei cariere de peste șapte decenii.
Arta stâlpilor sculptați
În timp, Nicolae s-a specializat în sculptura stâlpilor de poartă. Motivul funiei, rozeta solară, steaua, rombul, florile centrale – toate aceste simboluri tradiționale erau lucrate cu migală, uneori zile întregi pentru un singur element. Poarta trebuia să transmită ceva despre omul care locuia dincolo de ea: statornicie, rânduială, demnitate.
Lucrările lui au ajuns nu doar în Cașin, ci și în satele Poieni, Bogata și Buciumi. Fiecare comandă era o provocare, iar meșterul lucra cu aceeași atenție, fie că ridica o poartă pentru un consătean, fie pentru o instituție importantă.
Inovația care a schimbat satul
La un moment dat, Nicolae a avut o idee care avea să definească meșteșugul local pentru generații. Observând modul în care stâlpii de beton erau turnați în cofrag, a adaptat procesul la porțile tradiționale. A creat un cofrag din lemn sculptat, care reproducea motivele tradiționale.
Prin turnarea betonului în această matriță, se obțineau stâlpi identici cu cei din lemn, dar mult mai rezistenți, adaptați gospodăriilor moderne.
Într-un sat care creștea și se transforma, această soluție a devenit salvatoare. Porțile din beton podoabă au păstrat estetica veche, dar au rezistat mai bine în timp.
Astfel s-a născut „generația a patra” de porți din Cașin, model care avea să domine peisajul satului vreme de mai bine de cincizeci de ani.
Ucenicii și moștenirea
Nicolae Comăneciu nu a lucrat niciodată doar pentru el. De-a lungul timpului, a format șapte ucenici, bărbați din zonă care au ajuns la rândul lor meșteri pricepuți. Unii au lucrat alături de el ani de zile, alții și-au deschis propriile ateliere, ba chiar au ajuns să-i facă „concurență”, semn că măiestria învățată era solidă.
Și astăzi, când în multe sate din România porțile monumentale dispar, în Cașin numărul lor a crescut datorită muncii acestui meșter. Nicolae însuși a realizat optzeci și cinci de porți, un număr impresionant pentru un singur om.
Un sat transformat de mâna unui singur meșter
Munca lui Nicolae a schimbat fața localității. Porțile monumentale au devenit semn distinctiv al Cașinului, iar frumusețea lor a atras atenția specialiștilor.
Localitatea a fost inclusă în rutele turistice dedicate satelor cu arhitectură tradițională și a primit distincția „Cele mai frumoase sate din România”.
Pentru priceperea lui, pentru rolul său în păstrarea identității arhitecturale și pentru modul în care a transmis meșteșugul mai departe, Nicolae Comăneciu a primit titlul de Tezaur Uman Viu.
Un creator al porții ca simbol
Astăzi, la o vârstă înaintată, Nicolae Comăneciu rămâne una dintre figurile emblematice ale Bacăului. În satul Cașin, oamenii încă îl strigă Nicușor și îl salută cu respect. Pentru ei, el este omul care a dat satului un chip.
Prin porțile pe care le-a creat, a sculptat în lemn și piatră povestea unei comunități. Fiecare stâlp, fiecare acoperiș de poartă, fiecare motiv repetat cu migală poartă o parte din sufletul lui.
Nicolae Comăneciu nu a fost doar un meșter în lemn. A fost arhitectul tăcut al unui sat întreg, un om care a înțeles că o poartă nu este doar o intrare, ci un semn de identitate. -
NICODIM GLIGOR – Povestea unui om care a ascultat lemnul
Un meșter născut din pădure
În satele din Munții Apuseni, lemnul nu a fost niciodată doar material. A fost limbaj, adăpost, hrană pentru casă, dar mai ales memorie. În Vidra, la poalele muntelui, un copil crescut între scânduri și miros de brad învăța, fără să știe, că destinul lui va rămâne legat de copacul tăiat, de fibra caldă și de sunetul lemnului care, lovit cu măsură, pare că respiră.
Așa a început viața lui Nicodim Gligor, într-o familie pentru care dogăritul nu era meșteșug, ci meserie de onoare. S-a născut în 1943 și, înainte să împlinească 14 ani, deja își petrecea zilele în atelierul tatălui, în satul Modolești. Acolo a învățat prima regulă: că lemnul trebuie întâi ascultat. Și abia apoi lucrat.
În 1957 a făcut primul său ciubăr. A fost începutul unei vieți în care nu a părăsit niciodată cu adevărat atelierul, nici măcar în zilele în care muncea la câmp. Lemnul rămânea a doua familie.
Un atelier cât o lume întreagă
În zona Vidrei, lemnul nu se alege la întâmplare. Fiecare esență are rostul ei. Meșterul Gligor știa, după greutate, după sunet și după miros, ce poate deveni un trunchi de frasin sau o scândură de cireș. Folosea brad pentru ciubere, stejar pentru butoaie migălos strânse, salcâm și fag pentru piese de rezistență, prun și frăgar pentru instrumente muzicale, larice și molid pentru sunete curate, cu vibrație adâncă.
Uneltele lui erau la fel de vechi ca meșteșugul: barda grea, măciuca, firezul, custura, dalta ascuțită, scandul de văsărit și mezdreaua — toate mânuite cu o precizie transmisă din tată în fiu, din generație în generație.
Era un om al detaliului, al răbdării, al lucrului bine făcut. Fiecare butoi trebuia să stea în picioare zeci de ani. Fiecare tulnic să prindă glas aspru și curat, cum numai muntele produce.
Meșterul care a făcut lemnul să cânte
Puțini dogari pot spune că știu să însuflețească lemnul și în alt fel decât prin vase și unelte. Nicodim Gligor era unul dintre aceștia. Îi reușeau tulnicele lungi, fluierele simple și instrumentele care păstrează sunetele Apusenilor — instrumente pe care nu le făcea doar pentru spectacole, ci pentru oameni, pentru sate, pentru sărbători.
Locuitorii din Vidra îl știau ca „Nenea Gligor”, un om tăcut, dar cu mâini care vorbeau. Ceea ce făcea el nu era manufactură. Era memorie sculptată.
O viață întreagă în slujba tradiției
În 2006, într-o perioadă în care meșteșugurile tradiționale începeau să se stingă, lui Nicodim Gligor i s-a cerut ceva ce puțini mai puteau oferi: să devină profesor.
De atunci, an de an, a predat la clasele de meșteșuguri populare ale Centrului de Cultură „Augustin Bena”. A format peste o sută de tineri și adulți, i-a învățat să țină barda, să simtă vibrația lemnului, să observe nodurile bune și nodurile imposibile, să știe când un buștean va deveni fluier sau când nu poate fi decât lemn de foc.
Ucenicii lui au devenit continuatorii unui meșteșug pe cale de dispariție. Mulți îl pomenesc și astăzi în atelierele lor, atunci când reușesc prima dată să „curețe” un sunet dintr-un tulnic sau când își dau seama câtă răbdare cere un ciubăr.
O moștenire care nu moare
Nicodim Gligor nu s-a îmbogățit niciodată din lemn. S-a îmbogățit doar în oameni. A trăit modest, în Vidra, lucrând până în ultimele zile pentru cei care îi cereau o scândură, un butoiaș, un instrument.
A fost cinstit, de-a lungul anilor, cu diplome și recunoașteri. Dar cea mai mare recunoaștere a venit de la cei care, după dispariția lui, au spus un lucru simplu: „Lemnul nu mai sună la fel fără mâna lui.”
S-a stins în ianuarie 2015, lăsând în urmă un patrimoniu viu — obiecte, instrumente, povești și, mai ales, oameni care duc mai departe ceea ce el a învățat în atelierul tatălui său.
De ce este Tezaur Uman Viu
Pentru că a întruchipat un meșteșug rar, dus la rang de artă.
Pentru că a păstrat nealterată tradiția dogăritului din Apuseni.
Pentru că a format generații întregi de meșteri.
Pentru că a făcut ca lemnul să spună, încă o dată, povestea muntelui. -
NICOLAE PURCĂREA
Sculptorul care a transformat suferința în artă
Un destin frânt, dar niciodată învins
Povestea lui Nicolae Purcărea începe în Șcheii Brașovului, într-o familie în care tradiția, credința și lucrul cu lemnul se împleteau firesc în viața de zi cu zi. Născut în 1923, într-o lume în care satul românesc era încă stăpân pe ritmul vieții, nimeni nu ar fi putut anticipa încercările care aveau să-l marcheze pentru totdeauna. A trăit două regimuri politice ostile, înfruntând ani lungi de temniță, bătăi, umilințe, foamete și frig. A trecut prin închisorile cele mai temute: Brașov, Pitești, Poarta Albă, Valea Neagră, Gherla, Craiova, Codlea, Periprava, Galați și Jilava, încheindu-și calvarul la Aiud.
În ciuda etichetelor impuse și a torturilor crunte, Nicolae Purcărea a reușit ceva rar: nu și-a pierdut nici credința, nici umanitatea. Forța aceasta interioară – inexplicabilă, poate – avea să devină temelia unei creații artistice care astăzi este considerată una dintre cele mai curate expresii ale tradiției românești.
________________________________________
Sculptura – limbajul libertății
După eliberare, răvășit fizic și sufletește, Purcărea și-a regăsit libertatea nu în lume, ci în lemn. Prima daltă a ținut-o în mână în temnița de la Alba Iulia, unde întâlnise tineri formați de părintele Anghel (Arsenie) Papacioc. A fost, după cum mărturisea el însuși, un miracol care i-a salvat mintea și i-a așezat sufletul. Lemnul, cu forma și fibra lui, i-a deschis calea către o altă realitate, un alt limbaj, un alt sens.
Sculptura i-a devenit tovarăș de viață – singurul care nu l-a trădat, nu l-a înfrânt, nu l-a rănit. În lemn a regăsit ordinea lumii pe care o pierduse. A început să cresteze furci de tors, linguri și lingurare, blidare și vase gospodărești, obiecte de cult precum cruciulițe și pristolnice, dar și arhitectură populară: pridvoare, scări, porți și mobilier șcheian cioplit cu migală. În toate lucrările lui se simte nostalgia copilăriei din Șchei, dar și disciplina interioară a celui care a supraviețuit infernului.
Purcărea nu doar sculpta; reconstruia simbolic lumea pe care închisorile i-au furat-o. Lemnul era spațiul lui de rezistență, locul în care ceea ce fusese distrus putea fi din nou întregit.
________________________________________
O casă deschisă și o școală tainică
În casa lui de pe strada Tocile din Brașov, sculptura nu era doar un meșteșug – era o pedagogie a libertății. Zeci și zeci de copii și tineri au trecut pragul atelierului său, învățând cum se ține dalta, cum se ascultă lemnul, cum se respectă tradiția și cum se păstrează liniștea în care se naște o formă.
În perioada în care a predat la Colegiul Național „Andrei Șaguna”, în cadrul Cercului Cultural „Minisatul Sfântul Andrei”, a format generații întregi în spiritul artei populare. Mulți dintre acești tineri nu au devenit neapărat meșteri, dar au purtat în ei pe viață lecția lui Purcărea: aceea că frumosul nu este un accesoriu, ci o necesitate interioară.
Cel mai important ucenic al său a fost însă propria nepoată, Zina Burloiu Manesă, astăzi un nume de referință în arta populară românească, cunoscută în Europa și dincolo de ocean. Relația lor artistică a fost una de continuitate firească – un fir care a legat o tradiție veche de secole de un viitor încă deschis.
________________________________________
Un om, o memorie, o mărturie
Nicolae Purcărea nu a lăsat doar sculpturi. A lăsat și o carte tulburătoare, „Urlă haita…”, un volum de memorii în care povestește cu luciditate și demnitate trauma colectivă a unei generații. Mărturia lui nu este una a durerii, ci a rezistenței. Este, în același timp, o completare esențială a lucrărilor sale în lemn: acolo unde sculptura tăcea, cuvântul ridica mărturie.
Specialiștii din domeniul culturii tradiționale l-au considerat un reper, un om de o noblețe greu de întâlnit, un artist care nu a rupt niciodată legătura dintre tradiție și transcendență. Pentru el, arta populară era „drumul care vine de la Dumnezeu și merge spre Dumnezeu”, un drum pe care și l-a asumat până la capăt.
________________________________________
Un reper pentru o lume care se rătăcește
Purcărea a trăit într-o epocă de mari confuzii, dar a rămas o figură limpede, un om fidel valorilor pe care le considera fundamentale: identitate, adevăr, simplitate, credință. A purtat cu mândrie costumul șcheian la toate târgurile și evenimentele la care participa, conștient că portul tradițional nu este un obiect, ci o prelungire a unei istorii vii.
Cei care l-au cunoscut povestesc scene impresionante: cum mergea cot la cot cu elevii săi, la colindat prin zăpezi care treceau de genunchi, prin cătunele Călimanilor; cum nu obosea niciodată, cum rămânea senin, prezent, în ciuda încercărilor prin care trecuse. Era, în felul său, un pilon într-o lume care se schimba prea repede.
________________________________________
Moștenirea unui om care a sculptat din propria suferință
Nicolae Purcărea a plecat dintre noi în 2015, la vârsta de 91 de ani. A lăsat în urmă o operă vastă, răspândită în colecții, case, muzee și în inimile celor care i-au trecut pragul atelierului. Dar, dincolo de acestea, a lăsat un model: modelul omului care nu renunță, care transformă trauma în creație, care găsește în tradiție un loc de refacere a lumii interioare.
Opera lui este, în ultimă instanță, o pledoarie pentru demnitatea omului și pentru frumusețea profundă a culturii populare românești.
Un testament al unei vieți trăite cu suferință, dar și cu lumină. -
PAVEL CABA
Meșterul care a învățat lemnul să cânte
Rădăcini într-o lume a lemnului
În Nereju, satul vrâncean care respiră tradiție la fiecare colț de gospodărie, meșteșugurile legate de lemn au fost întotdeauna parte firească din viața oamenilor. Acolo s-a născut și a crescut Pavel Caba, într-o familie în care lucrul cu lemnul nu era doar o îndeletnicire, ci un fel de a înțelege lumea. Tatăl său, lemnar priceput, lucra cu o siguranță și o migală care, pentru copilul de atunci, păreau echivalente cu magia.
Pavel l-a urmărit îndelung, fără să clipească, apoi a îndrăznit să se apropie. L-a rugat pe tatăl său să-l lase să pună mâna pe uneltele din atelierul gospodăriei, să simtă greutatea topoarelor, ascuțișul dălților, mirosul lemnului crud. Avea abia 10–12 ani. Dar curiozitatea lui era deja aceea a unui om care știa, fără să-și poată explica, că lemnul va rămâne drumul vieții lui.
Așa a început totul — cu întrebări simple: „Cum se face asta?”, „De ce așa?”, „Ce trebuie să urmez ca să nu greșesc?”. Răbdarea tatălui, combinată cu firea ambițioasă a copilului, au pus bazele unei ucenicii tăcute, dar decisive.
De la cioplit la instrumente care prind viață
Pavel Caba s-a format într-o civilizație a lemnului, unde fiecare esență avea rolul ei, fiecare formă își purta rostul și fiecare obiect arăta atât utilitatea, cât și un simț al frumosului transmis din generație în generație. De aceea, alegerea lemnului potrivit nu a fost niciodată o dificultate pentru el. Fag, paltin, stejar, brad — fiecare specie îi era familiară, iar în timp a ajuns să știe la ce se pretează fiecare.
În atelierul său, construit chiar în gospodărie, lucrurile au evoluat firesc. Pe măsură ce învăța și înțelegea mai multe, își făcea propriile unelte, adaptate propriului mod de lucru: topoare slefuite cu precizie, cuțitoaie pentru degroșat, rindele de diferite dimensiuni, burghie, fierăstraie, fiare pentru pirogravură, cal de dogărit, dălți și cuțite specializate pentru crestături fine. Încet, fără grabă și fără zgomot, și-a construit nu doar un atelier, ci un univers.
Din mâinile lui au început să iasă obiecte cu identitate proprie — tipare și păpușare de caș, cofe și cofițe decorate cu pui pirogravați, obiecte care purtau amprenta zonei și, mai ales, amprenta lui. Formele erau curate, mișcările precise, iar decorațiile se înscriau în continuitatea tradiției locale, fiecare având un cod simbolic înțeles de comunitate.
Primul fluier: începutul unei vocații
Dar un capitol aparte il reprezintă instrumentele muzicale tradiționale de suflat. La vârsta de 14 ani, copilul care învățase să taie și să cresteze lemnul a încercat ceva nou: să facă un fluier complet, de la zero. A lucrat metodic, urmând regulile bătrânilor meșteri ai zonei, conștient că un instrument nu înseamnă doar formă, ci și sunet.
Și apoi a învățat să cânte. Pentru el, a fost limpede că nu poți construi un fluier sau un caval fără să înțelegi respirația melodiei, vibrația lemnului, felul în care se formează sunetele. A preluat repertoriul zonei de la rapsozii locali, ascultând, repetând, exersând până când instrumentele lui au început să cânte cu adevărat.
Așa a ajuns în ansamblul de fluierași din Nereju. Iar mai târziu, în 1957, când s-a înființat Ansamblul Folcloric Tradițional „Chipărușul”, Pavel Caba a devenit unul dintre cei care purtau mai departe tradițiile muzical-ceremoniale ale Vrancei, ducând cu el sunetele dealurilor natale.
Un univers construit din tradiție și migală
Ani la rând, Pavel Caba a îmbinat în același atelier două forme de expresie: obiectele de lemn și instrumentele muzicale. Pentru el, nu existau granițe între funcțional și artistic. Fiecare obiect trebuia să fie util, dar și frumos. Fiecare instrument trebuia să sune bine, dar să păstreze identitatea zonei. Pentru el, frumusețea era dovada respectului față de tradiție.
De aceea, piesele sale au devenit recunoscute. Cofele, fluierile, cavalele, ocarinele, tiparele de caș — toate aveau o expresivitate specială, un echilibru între formă și funcție care făcea diferența între simpla manufactură și meșteșugul autentic.
Transmisia mai departe
Deși a trăit într-o epocă în care meșteșugurile se pierdeau treptat, Pavel Caba nu a lăsat tradiția să se stingă. A transmis tot ce știa în primul rând familiei sale. Fiica lui, Tudorița, a învățat de mică să țină cuțitoaia, să simtă textura lemnului, să recunoască esențele potrivite pentru tipare sau pentru instrumente. Ulterior, după ce s-a căsătorit, și-a adus soțul la „școala tatălui”. Așa s-a născut o nouă generație de meșteri, crescuți între unelte, lemn și tradiție.
Astăzi, cei doi — Tudorița și soțul ei — sunt meșteri-profesori la Centrul Cultural Vrancea, unde pregătesc elevi în arta crestăturilor și a instrumentelor populare. Este, poate, cel mai mare câștig: continuitatea.
Un Tezaur viu al Vrancei
În timp, Pavel Caba a acumulat nu doar respectul comunității, ci și recunoaștere la nivel național și internațional. A participat la festivaluri folclorice importante, în țară și în străinătate, a impresionat juriile prin măiestrie, naturalețe și autenticitate, iar obiectele ieșite din mâinile sale au fost apreciate ca exemple rare ale meșteșugului vrâncean tradițional.
Pentru el, însă, titlurile nu au fost niciodată esențiale. Ceea ce a contat a fost să ducă mai departe ceea ce a primit de la tatăl său și de la sat. Să lase în urmă instrumente care cântă și obiecte care vorbesc în limbajul lemnului despre identitatea locului.
Așa a devenit Pavel Caba Tezaur Uman Viu: nu prin declarații, ci prin forța exemplului. Prin tăcerea atelierului în care fiecare obiect era muncit cu răbdare. Prin gesturile simple, dar esențiale, ale unui om care nu a rupt niciodată firul dintre el și tradiție.