Prelucrarea lemnului și sculptură
-
Petruț Chirteș – Meșterul lemnului care a ridicat din răbdare și credință o lume de forme
Rădăcini într-un sat de la poalele Gurghiului
Petruț Chirteș s-a născut la 11 octombrie 1947, în Ibănești, satul Dulcea, o așezare din județul Mureș în care lemnul a fost dintotdeauna materie vie.
Tatăl, Vasile Chirteș, era muncitor forestier, obișnuit cu muntele și cu fibra copacilor. Mama, Sânziana, era casnică, păstrătoare a rânduielilor și a liniștii din gospodărie.
Într-un asemenea mediu, copilul Petruț a crescut înconjurat de sunetul topoarelor, al ferăstraielor și al lemnului care se desface, se taie, se cioplește.
Încă de mic a arătat o atracție aparte pentru formele care se pot desprinde dintr-un trunchi. La șapte ani, unchiul său, Ioan Chirteș, l-a așezat pentru prima dată la masa de lucru, punând în mâinile lui primele unelte de sculptat.
A fost începutul unei povești care avea să dureze o viață.
Drumul către meșteșug
Educația formală a însemnat șapte clase la școala din Ibănești Pădure, urmate de specializări tehnice. A făcut un curs de calificare la Curtea de Argeș ca mecanic de utilaje terasiere și a urmat școala profesională la Oradea, în domeniul motoarelor grele.
Specializările tehnice nu i-au șters însă chemarea pentru lemn. Dimpotrivă, i-au oferit o înțelegere mai profundă asupra structurii materialelor, asupra rezistenței și proporțiilor.
Cât timp a lucrat la utilaje, se întorcea mereu la vatra satului pentru a ciopli, a desena, a încerca forme noi.
Prima perioadă a lucrat în casa vecinului Ioan Gliga, într-un atelier improvizat. Mai târziu și-a deschis propriul atelier, care avea să devină centrul vieții sale profesionale.
Trecerea de la tehnic la artă
Primele obiecte ieșite din mâinile lui au fost utilitare: furci de tors, greble de fân, draniță pentru acoperișuri. Lemnul, pe atunci, era mai întâi un material de lucru, nu un suport artistic.
Trecerea de la tehnic la artă s-a produs treptat. Dincolo de funcționalitate, Petruț Chirteș simțea nevoia de a sculpta, de a lăsa o urmă personală în suprafața lemnului. În timp, piesele lui au început să îmbine utilul cu frumosul, apoi au devenit, pur și simplu, lucrări de artă.
A devenit meșter în realizarea porților sculptate, a stâlpilor din stejar cu motive tradiționale, a lăzilor de zestre, ramelor decorative, troițelor și mobilierului rustic.
Pentru biserici a creat sfeșnice, obiecte liturgice și cruci lucrate cu mare rafinament.
Momentul de maturitate artistică a venit odată cu lucrările mari: case tradiționale de lemn, anexe gospodărești, instalații de tehnică populară și reconstrucții de elemente specifice satului vechi.
Prin aceste proiecte, Petruț Chirteș a devenit unul dintre cei mai importanți meșteri ai lemnului din Transilvania.
Sculptor al credinței și al locurilor
Una dintre direcțiile predilecte ale muncii sale este realizarea crucilor din stejar, cu imaginea Răstignirii. Acestea sunt așezate lângă biserici, la răscruci, la marginea drumurilor și în curțile oamenilor.
Pentru Petruț Chirteș, crucea nu este doar simbol, ci și legătură între oameni și locurile în care trăiesc.
Fiecare cruce are menirea de a ocroti, de a marca un spațiu, de a aduce pace și continuitate spirituală.
Lucrările sale se găsesc în numeroase județe: Mureș, Cluj, Bistrița-Năsăud, Neamț și Sălaj. Astfel, amprenta lui artistică s-a extins mult dincolo de comunitatea natală.
Meșterul care a crescut o familie de continuatori
Petruț Chirteș nu a lucrat niciodată doar pentru sine. A considerat meșteșugul o responsabilitate și a făcut tot posibilul ca acesta să nu se piardă.
Și-a învățat copiii, Petru și Dana, care au preluat tehnicile de sculptat.
I-a format pe nepoții Dan Antonio și Răzvan Chirteș.
I-a inițiat pe ginerii Ioan Chirteș și Dănuț Dan.
A transmis meșteșugul și Danielei Dan, dorind ca arta lemnului să meargă mai departe.
În familia Chirteș, sculptura este o tradiție vie, continuată cu aceeași pasiune.
Meșter al târgurilor și festivalurilor
Timp de zeci de ani, Petruț Chirteș a fost prezent la numeroase festivaluri și manifestări culturale: Târgul fetelor de la Gurghiu, Zilele Reghinului, evenimentele „Love Reghin” și „Zilele Mureșene”, festivaluri din Lunca Bradului, Ațintiș, Seleuș, Râciu, Tăureni, Șapartoc, Fâncel, Răstolița și multe altele.
Fiecare participare a însemnat întâlnire cu oamenii, dialog, demonstrații de lucru și expunerea unor piese care au atras admirația publicului și a specialiștilor.
Privirea specialiștilor
Etnografi și manageri culturali din mai multe județe îl consideră pe Petruț Chirteș un artist complet.
Este apreciat pentru rigoarea tehnică, pentru viziunea sculpturală și pentru capacitatea de a transforma lemnul într-un limbaj expresiv, plin de simboluri.
Este văzut ca un meșter care unește tradiția cu sensibilitatea contemporană.
Tezaur Uman Viu
În 2023, Petruț Chirteș a primit titlul de Tezaur Uman Viu.
Distincția recunoaște o viață întreagă dedicată lemnului, comunității, credinței și răbdării.
Recunoaște un meșter care a ridicat în lumină case, cruci, porți, obiecte și povești.
Astăzi, în Ibănești, atelierul lui rămâne un loc în care lemnul respiră și se transformă, în care tradiția se transmite ca o moștenire firească și în care, încă, se aude ciocanul lovind ritmic dalta — sunetul unui destin trăit în deplină armonie cu fibra copacilor -
Tibor Szőke – Ultimul dogar al Haralelui, omul care ascultă lemnul
În Harale, un sat mic din Covasna, există un sunet care nu seamănă cu nimic altceva: sunetul lemnului care prinde formă sub mâna unui dogar.
Este un sunet vechi, transmis din generație în generație.
Un sunet care spune povești despre vreme, despre tradiție, despre răbdare.
Iar omul care îl păstrează viu, într-o lume care uită repede, este Tibor Szőke — meșter dogar, strungar, agricultor și, mai ales, ultimul depozitar al unei tradiții de aproape două secole în familia sa.
Născut la 20 octombrie 1952, în Harale, Tibor nu a învățat meseria la școală, ci în atelierul tatălui său, Domokos Szőke.
„De la cinci-șase-opt ani, tata ne ispitea să ne jucăm în atelierul lui… totdeauna ne doream ca el să fie mândru de noi.”
În aceste cuvinte stă toată esența copilăriei sale: meșteșugul nu a fost o opțiune, ci o formă de viață.
Un atelier moștenit din tată în fiu, încă din 1820
Istoria familiei Szőke este strâns legată de lemn.
Dogăritul — arta de a face butoaie, găleți, putini, ciubere, cazi — se practică în neamul lor încă de prin 1820, transmițându-se ca un legământ sacru: nici o generație nu avea voie să lase meșteșugul să moară.
Tibor a intrat în atelierul tatălui său de la o vârstă la care alți copii încă învățau să lege șireturile.
A început prin a „se juca”, dar în joaca aceea se ascundeau primele lecții de măsură, de răbdare, de precizie.
A învățat cum se alege lemnul, cum se taie, cum se încălzește, cum se îndoaie.
Cum trebuie ascultat lemnul — pentru că fiecare piesă are un sunet al ei, care îi spune dogarului dacă e sănătoasă, dacă e bună, dacă va rezista.
Pe lângă atelierul propriu, Tibor a lucrat ca dogar la Avântul Covasna (1983–1990) și la Serele Codlea, dar tot acolo, în atelierul moștenit de la Domokos, s-a întors după 1990 — iar acel spațiu a devenit universul său.
Astăzi, în tot Haralelui mai există un singur atelier de dogărit: al lui Tibor Szőke.
Cândva erau cincizeci. Acum a rămas doar unul.
Dogăritul – meserie grea, artă pură
Ceea ce face Tibor este mai mult decât meșteșug.
Este artă funcțională, construită cu mâinile și cu uneltele tradiționale, fără nicio mașină care să înlocuiască precizia experienței.
Dogăritul, explică specialiștii, are rădăcini de peste jumătate de mileniu în Bazinul Carpatic.
Dar continuitatea lui depinde astăzi de foarte puțini oameni — iar Tibor Szőke este unul dintre ei.
Lucrează:
— butoaie pentru vin sau pălincă,
— putini pentru stână,
— găleți și ciubere,
— cazi de lemn,
— ciuturi pentru fântâni,
— dar și piese moderne: baruri din lemn, suporturi, obiecte decorative, „butoaie de saună”.
Specialiștii îl descriu ca pe un meșter cu talent, sensibilitate și rigoare — unul dintre ultimii care au păstrat tehnica tradițională în formă pură.
Dr. István Kinda remarcă faptul că „supraviețuirea acestui meșteșug cu o istorie de secole este acum pe umerii lui Tibor Szőke și ai fiului său, Barna”.
Iar conf. dr. Delia Suiogan subliniază:
„Dogăritul nu mai are aceeași însemnătate… nu mai există ucenici. De aceea, recunoașterea valorii lui Tibor Szőke ni se pare obligatorie.”
Meșter și mentor
În tradiția familiei sale, transmiterea meșteșugului este o datorie.
Tibor nu a predat dogăritul în instituții, dar l-a predat în cel mai important loc posibil: acasă, propriilor copii și ginerelui, care au îndrăgit lucrul cu lemnul.
Fiul său, Tibor Barna, este astăzi ucenic și moștenitor al tradiției — continuând firul care altfel s-ar rupe.
În sat, oamenii îl privesc pe Tibor ca pe un reper moral și profesional.
Pentru că, în lumea dogăriei, nu poți minți: fiecare măsură se vede, fiecare imperfecțiune iese la suprafață, fiecare greșeală poate ruina un butoi întreg.
Doar cine are răbdare și respect pentru lemn poate reuși.
Recunoașterea națională
În 2018, Tibor Szőke a primit titlul de Tezaur Uman Viu, o confirmare firească pentru un meșter care a ținut vie o meserie pe care lumea modernă aproape a uitat-o.
A apărut în presa locală și națională, în reportaje Agerpres, Digi24, CovasnaMedia, G4Media, Epoch Times — toate prezentând același adevăr:
în butoaiele lui Tibor se așază nu doar vinul sau pălinca, ci o parte din istoria satului haralean.
Fotografiile din document (pagina 3) confirmă această realitate: meșterul lucrând în atelier, butoaie masive, lemnul curbat perfect, obiecte așezate în rând, într-o ordine pe care doar un dogar adevărat o poate înțelege.
„Dogăritul nu va muri niciodată”
Asta spune Tibor.
Nu ca o constatare, ci ca o promisiune.
Cât timp el trăiește, cât timp fiul său continuă, cât timp lemnul mai cântă în Harale, dogăritul va rămâne.
Meseria aceasta nu e doar un mod de a câștiga pâinea, ci un mod de a fi.
Un mod de a respecta natura, tradiția, familia, istoria.
Un mod de a ține lumea întreagă în echilibru, prin formele simple și perfecte ale lemnului îndoit în doage.
Tibor Szőke nu este doar un dogar.
Este un arhitect al lemnului, un păstrător al timpului, un ultim paznic al unei tradiții sacre.