Prelucrarea lutului – Olărit și ceramică
-
AUGUSTIN PÁLL
Tezaur Uman Viu – 2010
Olărit, Corund, Harghita
________________________________________
Un destin modelat pe roata olarului
În Corund, satul în care lutul pare că respiră odată cu oamenii, Augustin Páll și-a petrecut viața cu mâinile în pământ, în apă, în forme care au căpătat sensuri vechi de secole. Născut în 24 mai 1946, într-o familie pentru care olăritul nu era doar o meserie, ci un mod de a trăi, Augustin a crescut în jurul roții ca alții în jurul focului. În casa părinților săi, Erzsébet și Lajos, lutul era prezent zi de zi, iar copiii simțeau încă de mici că tradiția nu se transmite prin vorbe, ci prin gesturi simple, repetate, care prind rădăcină fără să-ți dai seama.
El însuși povestea, cu modestie, că „tatăl meu ne-a injectat meșteșugul fără să fim conștienți”, iar această afirmație spune totul despre felul firesc, aproape organic, în care olăritul a devenit parte din identitatea sa. La școala din Corund, între anii 1962 și 1966, a urmat cursurile obișnuite, dar adevărata formare s-a petrecut acasă, lângă tatăl său, acolo unde a învățat nu doar tehnica modelării, ci și respectul pentru un meșteșug care cere răbdare, forță, disciplină și o intuiție aparte pentru formele lumii.
________________________________________
Copilăria în atelier și începutul unui drum fără sfârșit
Primele sale amintiri sunt legate de lutul frământat „ca o pâine bună”, de apa care transformă materia în ceva maleabil, de roata de lemn care se învârtea neobosit, zgomotul ei devenind parte din sunetul casei. Augustin a învățat, încă din copilărie, că un vas bun se recunoaște după greutate, după echilibrul formei, după felul în care mângâie lumina.
A început să lucreze la roata veche, manuală, în vremuri în care totul se făcea cu răbdare și pricepere. Mâinile sale au simțit prima oară lutul umed înainte să-i înțeleagă logica. Dar, în timp, materia i s-a supus: a învățat să o ridice, să o întindă, să îi dea simetrie și proporție, ca și cum ar fi sculptat aerul în jurul ei. În acei ani, în care experiența se lega de instinct, Augustin descoperea sensul adânc al meșteșugului: să păstrezi ceea ce ai primit, să duci mai departe ceea ce ai învățat, să ții în tine o lume întreagă.
________________________________________
Olăritul ca limbaj: un centru, o tradiție, o responsabilitate
Corundul este unul dintre marile centre ceramice ale României, iar Augustin Páll a devenit unul dintre cei mai importanți purtători ai acestei tradiții. Lucrările sale respectă regulile centrului: vase bine dospite, frământate corect, arse la temperatura potrivită, împodobite cu motive tradiționale — linii circulare, compoziții radiale, simboluri păstrate din generație în generație.
Culorile, în special albul combinat cu albastru sau cu verdele închis, au fost întotdeauna semnătura ceramicii din Corund, iar Augustin le-a păstrat cu strictețe, înțelegând semnificația fiecărei nuanțe și a fiecărui motiv. Pentru el, un olar nu este doar un meșteșugar, ci și un cunoscător al folclorului: trebuie să știe istoria și literatura, să înțeleagă simbolurile pentru a nu lucra orb, ci cu sens.
Trecerea la roata electrică nu i-a schimbat esența. Uneltele au evoluat, dar gesturile au rămas aceleași. Mâinile lui au continuat să ridice vase pentru păstrarea alimentelor, vase pentru servit, obiecte de ornament — toate purtând, în felul lor, amprenta locului.
________________________________________
Anii în care lutul i-a dus numele în lume
Munca lui Augustin Páll nu a rămas între dealurile Corundului. De-a lungul anilor, a participat la nenumărate târguri și festivaluri, în țară și în străinătate. A fost prezent la Târgul Olarilor din Corund începând cu 1968, la „Cocoșul de Hurez”, la Cucuteni–5000, la târguri de tradiție din București, Iași, Vatra Dornei, dar și în locuri îndepărtate — Washington, Strasbourg, Bulgaria, Ungaria, Austria, Germania.
În toate aceste contexte, a dus cu el nu doar vasele, ci și spiritul Corundului: ordinea motivelor, limpezimea culorilor, echilibrul formelor. A avut expoziții individuale, a fost filmat, intervievat, prezentat în presă, iar numele său a devenit sinonim cu ceramica autentică a locului.
________________________________________
O familie întreagă în jurul lutului
Meșteșugul nu s-a oprit la el. Cinci dintre copiii săi au învățat să lucreze lutul, iar trei dintre ei au făcut din aceasta preocuparea lor principală. În familia Páll, olăritul nu este un capitol închis, ci o continuitate firească. Augustin a știut să transmită ceea ce a primit: tehnica, respectul, semnificațiile, dragostea pentru un meșteșug care cere răbdare și curățenie sufletească.
________________________________________
De ce rămâne un Tezaur viu
Pentru că a dus mai departe un meșteșug învățat în familie și l-a ridicat la rang de artă.
Pentru că a păstrat identitatea ceramicii din Corund și a dus-o în lume.
Pentru că a format generații și a clădit continuitate.
Și pentru că, prin munca lui, lutul a devenit mai mult decât materie — a devenit poveste.
Augustin Páll este, cu adevărat, un Tezaur Uman Viu: un om al cărui destin s-a modelat pe roata olarului și care a reușit, prin viața și lucrul său, să țină vie una dintre cele mai frumoase tradiții ale Transilvaniei. -
DUMITRU IFRIM
Povestea unui meșter care a ridicat lutul la rang de destin
Rădăcini în pământul din care se naște lutul
În satul Schitu Stavnic, ascuns între dealurile domoale ale Moldovei, oamenii au trăit dintotdeauna în vecinătate cu lutul. Acolo, unde argila are o culoare roșiatică și o aromă umedă pe care o simți imediat ce cobori către lutării, s-a născut și Dumitru Ifrim. Pentru el, lutul nu a fost niciodată doar o materie, ci o formă de memorie. Era materia din care înaintașii săi își făceau vasele de apă, oalele pentru lapte, străchinile pentru mâncare, dar era și pasul spre o lume artistică în care simplitatea devenea meșteșug.
A crescut într-o familie numeroasă, cu părinții Vasile și Anița și cu ritmurile firești ale unui sat în care tradițiile nu erau negociabile, ci transmise firesc, prin gesturi și exemple. A învățat carte puțină, doar atât cât îi permitea școala din Slobozia – dar școala cea adevărată avea să fie cu totul alta: roata olarului, focul cuptorului, lutul greu și rece.
Ucenicia: intrarea într-o lume veche
Tânăr fiind, Dumitru Ifrim a intrat pentru prima dată într-un atelier de olar. Acolo, printre meșteri care lucrau în liniște, și-a dat seama că olăritul nu este doar o meserie, ci un rit. A învățat întâi cum se taie lutul din pământ, cum se frământă și se lasă la odihnit, cum se simte sub degete consistența lui potrivită. Apoi a trecut la pasul următor: roata acționată cu piciorul, cea care te obligă la un ritm interior, la o respirație calmă și la o concentrare care nu se dobândește ușor.
Olarii satului l-au primit între ei, iar în gesturile lor aspre și precise, Dumitru a descifrat secrete vechi. A pornit încet, modelând vase simple, fără decoruri elaborate, învățând mai întâi regularitatea formelor. Cu timpul, însă, a câștigat în îndemânare, devenind unul dintre cei mai respectați tineri meșteri din întreaga zonă a Voineștiului.
Un meșter care lucra cu răbdarea lumii
Lutul lui Dumitru Ifrim nu era spectaculos prin decorații, ci prin puritatea formelor. Vasele sale erau, în marea lor majoritate, utilitare – oale pentru gătit, căni, castroane, străchini. Unele aveau doar un strat de smalț roșu, pregătit cu migală după rețete vechi, dar altele purtau, discret, un ornament tradițional: linii vălurite, incizate cu colțul ficheșului, sau modelate cu „potlogul”, un instrument vechi din Podișul Central Moldovenesc.
Focul era ultimul judecător al muncii sale. În cuptorul din lemn, vasele prindeau viață, își schimbau culoarea și rezistența. Dumitru știa să asculte cuptorul: trosnetele, timpii de ardere, culoarea fumului – toate îi indicau dacă lucrarea sa va rezista sau nu. Era un dans între om și materie, între tradiție și răbdare.
Un drum dus până la capăt
Cu trecerea timpului, Dumitru Ifrim a devenit una dintre vocile importante ale olăritului din Moldova. A participat la numeroase târguri de meșteșugari – la Iași, la Hârlău, la Vaslui, la Bârlad, la Roman, la Pârcovaci –, ducând cu el nu doar vase, ci o întreagă poveste a locului. A străbătut țara cu lucrările sale și, uneori, și hotarele ei, fiind apreciat pentru autenticitatea și simplitatea stilului său.
Deși nu se considera un artist, era privit ca atare. Meșterii îl respectau pentru acuratețea formelor, iar specialiștii în etnografie pentru fidelitatea față de tehnicile tradiționale. Comunitatea din Voinești îl privea ca pe un păstrător de meșteșug, un om care ține satul ancorat în trecut fără să-l izoleze de prezent.
Moștenirea lăsată celor care vin după el
Viața lui Dumitru Ifrim s-a încheiat mai devreme decât ar fi meritat, dar moștenirea lui a continuat. A transmis tot ceea ce știa unuia dintre fiii săi, Daniel, care lucrează astăzi cu tinerii din Slobozia, ducând mai departe meșteșugul olăritului tradițional.
Astfel, roata olarului s-a rotit mai departe, deși mâinile care au pornit-o nu mai sunt. Dar tot ce a învățat Dumitru – răbdarea, iubirea pentru lut, știința focului, respectul pentru tehnicile arhaice – s-a transformat în învățătură pentru alții. În felul acesta, el rămâne prezent în fiecare vas care iese acum din atelierul familiei, în fiecare copil care pune pentru prima dată mâna pe lut.
Un loc în memoria culturală a Moldovei
Meșterii nu trăiesc prin monumente, ci prin lucrările și discipolii lor. Dumitru Ifrim a intrat în categoria Tezaurelor Umane Vii tocmai pentru că viața lui a demonstrat că tradiția rămâne atât timp cât există oameni care să o practice. Oale simple, roți de lut, cuptoare arhaice – toate acestea formează universul unui om care a trăit cu discreție, dar cu o putere de creație rară.
În fiecare târg în care a expus, în fiecare cuptor în care a ars lutul, în fiecare copil care privea fascinat roata, Dumitru Ifrim a sădit câte o fărâmă din ceea ce a însemnat pentru el identitatea locului său. Prin acest efort, Schitu Stavnic rămâne astăzi nu doar un sat, ci o vatră de meșteșug viu. -
Andrei Gheorghe – Olarul din Poiana și moștenirea ceramicii negre moldovenești
Originile unui meșteșug vechi
Andrei Gheorghe s-a născut la 24 martie 1938 în satul Poiana, comuna Deleni, județul Iași, într-o familie în care tradițiile locului aveau o forță aparte. Părinții săi, Neculai și Natalia Andrei, au crescut patru copii, iar meșteșugurile satului se învățau, ca în orice comunitate rurală de altădată, direct în gospodărie.
Poiana și Deleni nu sunt sate obișnuite: sunt două dintre cele mai vechi centre de ceramică din Moldova, cunoscute pentru vasele utilitare negre, nesmălțuite, realizate prin două arderi – una oxidantă și una reducătoare, tehnică ce conferă ceramicii culoarea specifică.
Aici a crescut Gheorghe, într-o lume în care roata olarului nu se oprea aproape niciodată, iar căruțele încărcate cu vase străbăteau cândva cătunele moldovenești.
Formarea unui meșter
A urmat patru clase la școala primară din sat, dar adevărata educație a primit-o în atelierul olarilor. Încă din copilărie a fost atras de lut și de roata care transforma pământul în obiecte folositoare. În comunitate circulă un principiu pe care îl repetă și astăzi: oala nu se face „din privire”, ci din cunoaștere, răbdare și experiență.
Acestea au fost temeliile formării sale ca meșter.
Ceramica din Poiana-Deleni a fost consacrată în întreaga regiune datorită unor olari celebri, între care Toader Nica ocupa un loc aparte. În acest mediu exigent și competitiv s-a format și Andrei Gheorghe, devenind, în timp, unul dintre ultimii și cei mai reprezentativi continuatori ai acestei tradiții.
Ceramica neagră – identitatea unei comunități
Vasele create de el sunt recunoscute prin culoarea gri închis și prin decorurile albe realizate cu var, numite „înflorături” sau „închistrituri”. Contrastul puternic dintre negru și alb conferă fiecărei piese un caracter sobru, dar elegant, ușor de recunoscut în gospodăriile moldovenilor.
Aceste vase au fost folosite generații la rând pentru apă, lapte, ciorbă, dar și în contexte rituale. Unele dintre cele mai căutate sunt „moșoaicele”, vase destinate pomenilor dedicate strămoșilor. În imaginarul local, combinația dintre negru și alb trimite la solemnitate, dar și la speranță, un echilibru simbolic care reflectă ciclul vieții.
Produsele realizate de Andrei Gheorghe au ajuns în colecții particulare și în muzeele etnografice din țară, devenind martori ai unei vetre de olari care, altfel, risca să se stingă odată cu timpul.
Atelierul și locul său în comunitate
Gheorghe a lucrat zeci de ani la roată. Cei care l-au întâlnit vorbesc despre răbdarea și rigoarea cu care modelează lutul, dar și despre felul în care explică tinerilor fiecare etapă a procesului.
În fiecare vară, atelierul lui primește vizitatori, copii și tineri care vor să înțeleagă cum ia naștere oala de Poiana. Fiecare dintre ei învață direct de la meșter, punând mâna pe lut, simțind rotația discului și descoperind tehnica veche de generații.
Prin aceste întâlniri, el a contribuit la formarea noilor generații din sat, transmițând un meșteșug aflat în prag de dispariție.
Târguri, expoziții și recunoașteri
Ani la rând, Andrei Gheorghe a fost o prezență constantă la târgul național de ceramică „Cucuteni 5000” de la Iași, eveniment ce reunește cei mai importanți olari ai țării. Vasele sale erau printre cele mai căutate, iar meșterul era privit cu respect de către specialiști și de către publicul larg.
Munca lui a fost recompensată prin numeroase premii și diplome oferite de instituții culturale și organizații de profil, confirmând calitatea și autenticitatea activității sale.
În 2022, statul român i-a acordat titlul de „Tezaur Uman Viu”, la categoria prelucrarea lutului, recunoaștere ce marchează o carieră de peste șapte decenii.
Transmisia meșteșugului către viitor
Andrei Gheorghe a format generații de tineri, prin tabere de creație organizate în sat și prin îndrumarea directă oferită celor atrași de olărit. A împărtășit cu generozitate toate etapele meșteșugului și a rămas un reper pentru comunitate.
În Poiana, numele lui este rostit cu respect. În lipsa unor școli formale, el a devenit un „profesor” pentru cei dornici să ducă mai departe tradiția ceramicii utilitare moldovenești.
O viață dedicată lutului
Andrei Gheorghe este unul dintre ultimii mari olari ai Moldovei și un simbol al unei lumi în care lucrurile se făceau cu migală, responsabilitate și bucuria muncii bine făcute.
Prin vasele sale negre, decorate cu var, prin talentul transmis generațiilor tinere și prin rolul său în păstrarea identității locale, el rămâne o figură esențială a patrimoniului cultural imaterial al Moldovei. -
Urmaș al unei celebre familii de olari din Schitu Stavnic, comuna Voinești, județul Iași. La doar 34 de ani, Daniel Ifrim duce mai departe numele familiei de olari din care provine, precum și tradiția centrului de olărit de la Schitu Stavnic, participând la târgurile de meșteri populari organizate în zona Moldovei. Este, de asemenea, un colaborator permanent al Muzeului Etnografic al Moldovei, în realizarea activităților educative: ateliere adresate elevilor și preșcolarilor sau demonstrații în cadrul manifestărilor în aer liber.
Fiu al regretatului Dumitru Ifrim, Daniel a moștenit de la acesta îndemnarea și plăcerea meșteșugului transformării bulgărelui de lut în oală. Păstrând modul de realizare tradițional, tipologia formelor consacrate în acest centru de olărit și sistemul de ardere arhaic, realizează ceramică roșie cu caracter utilitar: căni, ulcele, ulcioare, oale de sarmale, chiupuri pentru umplut borș etc. -
Sorin Ion Giubega – Olarul care a făcut pământul să cânte
Satul în care lutul are memorie
În Horezu, există un sunet pe care doar cei de acolo îl recunosc: clinchetul ușor al roții de olar, ca o bătaie de inimă a satului. În acel sunet a crescut Sorin Ion Giubega. A copilărit printre pulberi fine de lut, printre vase puse la uscat, printre cuptoare încălzite încet, ca pentru un ritual.
Nu a existat un moment în care să fi decis că va fi olar; meseria l-a înconjurat cu o naturalețe absolută. A fost, cum spuneau bătrânii, „crescut între roți și lut”.
Meșteșugul ca destin
Pentru Sorin Giubega, lutul nu este materie brută. Este o substanță vie, un material care cere respect, răbdare și ascultare. Mulți muncesc pământul. El l-a transformat.
În atelierul său, gesturile au rămas aceleași ca acum o sută de ani:
– frământatul lutului până devine elastic,
– centrul perfect pe roată,
– ridicarea pereților vasului cu o presiune exactă,
– decorul care apare nu din oboseală, ci din inspirație.
Lucrând, pare că nu modelează, ci dialoghează cu materialul. Lutul îi răspunde. Se supune. Se rotunjește. Se liniștește sub mâinile lui.
Estetica unui meșter care nu repetă
Vasele lui Sorin Giubega sunt recunoscute prin echilibru. Niciodată încărcate, niciodată lipsite de sens. Fiecare linie este așezată pentru a adăuga ritm, nu pentru a impresiona.
Motivul spicului, al păunului, al spiralelor, al florilor – toate sunt reinterpretări personale, nu imitații. Sorin nu copiază. Sorin traduce tradiția într-un limbaj propriu.
Multe dintre obiectele lui par să aibă o lumină interioară. Asta vine din smalțul aplicat cu măsură, din tonurile calde, din armonia dintre desen și volum. În vasele lui, utilul și frumosul coabitează fără efort.
Un atelier deschis comunității
În casa și în curtea lui Sorin Giubega, au trecut, de-a lungul anilor, tineri care au vrut să învețe meseria. El i-a primit pe toți cu aceeași generozitate.
Nu era un profesor sever. Era un meșter limpede.
Îi lăsa să privească, să atingă, să încerce, să greșească.
Le spunea doar atât:
„Lutul nu minte. Dacă ai grăbit, se vede. Dacă te-ai temut, se vede. Dacă n-ai respectat focul, se vede.”
În atelierul lui au crescut viitori olari care au mers apoi pe propriul drum. La Horezu, numele Giubega e rostit cu respect tocmai pentru această dăruire: a transmis ce știa fără să păstreze nimic doar pentru sine.
Un drum dus dincolo de hotarele satului
Sorin Ion Giubega nu a lucrat niciodată pentru expuneri sau pentru titluri. A lucrat pentru că asta era identitatea lui. Totuși, vasele sale au depășit repede pragul casei. Au ajuns în orașe mari, apoi în alte țări, purtând cu ele o parte din geometria și lumina ceramicii de Horezu.
Pentru publicul care nu cunoaște satul, vasele lui Sorin sunt frumoase.
Pentru cei care știu tradiția, ele sunt mai mult: sunt mărturii ale unei continuități.
Demnitatea unui meșteșugar adevărat
Sorin Giubega reprezintă tipul de meșter care nu vorbește mult, dar spune totul prin lucrul său. Nu s-a abătut niciodată de la tehnicile vechi. Nu a înlocuit cuptorul tradițional. Nu a simplificat decorul pentru viteză.
Și-a păstrat rigoarea chiar și atunci când lumea s-a schimbat.
A lucrat cu aceeași concentrare în fiecare zi, considerând că un vas făcut astăzi trebuie să fie la fel de bun ca unul făcut acum treizeci de ani.
Un Tezaur Uman Viu prin merit și fire
Titlul care i-a fost acordat nu i-a modificat destinul. A continuat să intre în atelier dimineața, să pornească roata, să aleagă lutul bun, să lucreze la fel de simplu și de serios ca înainte.
A ridicat, prin firea lui, lutul la rang de mărturie culturală.
Nu prin declarații, ci prin vase.
Nu prin discursuri, ci prin continuitate. -
Istvanfi Gheza – Olarul din Vama și dialogul cu lutul
Un copil născut în Ajun, într-o lume a focului și a lutului
Istvanfi Gheza s-a născut la 25 decembrie 1957 în satul Vama, județul Satu Mare, parcă predestinat unei vieți legate de foc. În ziua lui de Crăciun, satul era învăluit de zăpadă, dar în casa familiei Istvanfi era cald: cuptoarele pentru ars vasele funcționau aproape tot anul. Acolo a crescut un copil care nu învăța doar mersul, ci și ritmul roții de olar.
Tatăl său, Laszlo Istvanfi, era un cunoscut olar, iar mama, Ileana, se ocupa de decorarea ceramicii. Bunicul, Geza Pall, fusese și el olar, astfel încât Gheza reprezintă a treia generație consecutivă de meșteri. Cu alte cuvinte, olăritul nu a fost o alegere, ci un mediu natural în care a crescut, la fel de firesc precum învață alți copii să cânte sau să alerge.
La paisprezece ani, deja lucra cot la cot cu tatăl său. În 1972, cu o siguranță care i-a uimit chiar și pe cei din familie, a ridicat singur primele vase adevărate. De atunci, nu s-a mai oprit niciodată.
Tinerețea printre roți, lut și foc
Atelierul din Vama era locul în care copilăria lui Gheza se transforma încet în meserie. A văzut, de mic, cum lutul se frământă cu tălpile, cum se curăță și cum se aduce la consistența potrivită. A învățat cum se centrează bucata de pământ pe roată, cum trebuie întinsă, ridicată, subțiată, rotunjită.
Cuptoarele, adevărate uriașe de cărămidă, erau cele care dădeau viață vaselor. Gheza își amintește și acum emoția dinaintea deschiderii cuptorului, teama că focul ar fi putut fi prea puternic sau prea slab și ar fi stricat munca depusă cu zilele.
În Vama, olăritul era o ocupație respectată. Casele aveau încăperi întregi pline de vase, iar satul era cunoscut în tot județul pentru meșterii săi. Gheza a devenit, în timp, unul dintre cei mai apreciați dintre ei.
Atelierul propriu și fidelitatea față de meșteșug
Anii au trecut, iar Gheza a continuat să lucreze cu aceeași disciplină. Astăzi, are propriul atelier în satul natal, pe strada Ion Creangă. Este locul unde meșteșugul tradițional se împletește cu rigoarea modernă și unde vasele ies din mâinile lui cu o naturalețe care trădează decenii de practică.
Lucrează atât obiecte utilitare, cât și piese decorative. Păstrează formele tradiționale ale zonei, motivele geometrice și florale specifice ceramicii locale și acea simetrie pe care doar un meșter experimentat o poate menține fără efort.
Nu a abandonat niciodată tehnicile vechi. Fiecare vas este modelat manual, ridicat pe roata tradițională și ars în cuptor, după regulile străbunicilor lui.
Generațiile pe care le-a format
Gheza a transmis dragostea pentru lut propriilor copii. Fiica lui, Maria, este cea care continuă astăzi tradiția olăritului în familie. Lucrează cu aceeași dăruire, având atelier alături de tatăl ei. Fiul său, tot Gheza, a ales alt drum, dar nu s-a desprins complet de meșteșug: atunci când îl apucă dorul copilăriei, își așază mâinile pe roată și ridică un vas „de amintire”.
Pe lângă familia sa, Gheza Istvanfi a inițiat sute de copii. A fost invitat în școli, în centre culturale, în tabere de creație, în programe ale instituțiilor locale și ale ONG-urilor. Copiii au învățat de la el nu doar tehnica, ci și răbdarea, respectul față de material și bucuria lucrului făcut cu mâna.
Pentru Gheza, fiecare copil care a pus mâna pe lut este un posibil continuator al tradiției. Știe că nu toți vor rămâne olari, dar crede cu tărie că gestul în sine, chiar o singură dată, poate aprinde în cineva o scânteie.
Un meșter recunoscut și respectat
Participarea lui Gheza la târguri și festivaluri este constantă. A fost prezent an de an la Zilele orașului Negrești Oaș, Satu Mare, Tășnad, Carei, dar și la celebrul Târg al Olarilor din Sibiu, cel mai vechi eveniment de profil din România.
A expus la târgurile de turism din București, Paris și Viena, ducând ceramica din Vama în fața unui public internațional. De fiecare dată, oamenii au remarcat talentul, modestia și tehnica lui impecabilă.
Pentru munca sa a primit numeroase distincții. A fost numit „Luminător al satelor”, a primit diplome de excelență și recunoașteri culturale din partea instituțiilor din Satu Mare. Toate aceste aprecieri reflectă statutul lui special în comunitate: un meșter care nu doar creează, ci inspiră.
O mărturie despre meșteșug și condiția umană
Cei care au urmărit felul în care Gheza lucrează vorbesc despre o simbioză perfectă între om și material. În mâinile lui, lutul pare viu.
Modelarea lui este o negociere tăcută: nu forțează materialul, ci îl ascultă, îl îmblânzește, îi cunoaște limitele. Iar deschiderea cuptorului este mereu un moment sacru, cu același amestec de teamă și bucurie — pentru că meșterul știe: focul nu iartă.
Este poate motivul pentru care cei care l-au studiat spun despre el că lucrează „într-un refugiu din fața vremurilor moderniste”. Pentru Gheza, tradiția nu e trecut, ci prezent. Un mod de a rămâne om într-o lume grăbită.
Un Tezaur Uman Viu al lutului
Astăzi, Gheza Istvanfi este considerat unul dintre ultimii mari olari ai Vămii. Titlul de Tezaur Uman Viu confirmă ceea ce satul știa de mult: că în mâinile acestui om se păstrează nu doar un meșteșug, ci și o parte din identitatea locului.
În atelierul lui, roata nu se oprește aproape niciodată. Lutul continuă să se lase transformat, iar vasele ies cu aceeași frumusețe liniștită, care nu se învechește niciodată. -
Ilyés Mihály – Olarul din Corund și respirația lutului
Copilăria petrecută lângă roata olarului
Ilyés Mihály s-a născut la 10 februarie 1954 în Corund, unul dintre cele mai prolifice centre de ceramică din Transilvania. A crescut într-o familie în care olăritul era nu doar o meserie, ci o tradiție de sânge, transmisă din generație în generație. Bunicii lui lucrau lutul, părinții la fel, iar pentru el, atelierul era un fel de a doua casă.
La vârsta la care un copil abia prinde curaj să modeleze o minge din plastilină, Mihály frământa lutul adevărat, cu mirosul lui umed și textura care se lăsa învinsă doar de mâini sigure. La patru-cinci ani știa deja cum se pregătește materia, iar la paisprezece ani ridica singur vase la roată. Tata îl supraveghea discret și intervenea doar când era nevoie. În rest, îl lăsa să învețe din propriile greșeli — așa cum o făcuseră toți bărbații din neamul lor.
În Corund, tradiția era împărțită clar: bărbații modelau, femeile decorau. Mihály a crescut cu această rânduială, învățând de la tată cum să dea formă lutului și de la mama cum să-i dea suflet.
Formarea unui meșter într-un sat de olari
Tinerețea lui Mihály a fost o înșiruire de zile petrecute în atelier. Lutul venea pe atunci din hotarul satului, din locuri bine cunoscute de olari, unde pământul avea calitatea potrivită pentru ceramică. Era un efort fizic considerabil: lutul trebuia cărat acasă, lăsat la „dospit”, frământat cu piciorul, curățat de impurități, iar abia apoi putea fi urcat pe roată.
Mihály a învățat toate aceste etape, iar roata, fie tradițională, fie mecanică, i-a devenit un instinct. Pentru el, modelarea unui vas — fie cană, ulcior, farfurie, oală mare pentru sarmale sau clopoței decorativi — era un dialog între mâini și materie. Nu se grăbea niciodată. Vasele bune nu se ridică în viteză, ci în ritmul lor.
Atelierul în care tradiția se întâlnește cu modernitatea
De-a lungul anilor, lucrul s-a schimbat. Lutul nu se mai ia din hotar, ci se cumpără din fabrici specializate, unde este mai curat și mai sigur pentru consum. Coloranții și smalțurile sunt ecologice, iar arderea se face și în cuptoare electrice, fără riscurile fumului sau ale temperaturilor instabile.
Mihály nu a privit aceste schimbări cu suspiciune. Le-a înțeles utilitatea, le-a integrat, dar fără să renunțe la esențial. Vasele lui poartă încă forma, ornamentica și cromatica veche, împletite cu detalii moderne care dau subtilitate.
În familia lui, decorarea vaselor rămâne tradiție feminină. Soția sa, Rozalia, și fiicele — Enikő și Helga — desenează cu pensule din păr de veveriță, folosesc cornul de ceramică cu pană de gâscă pentru motive fine și culori specifice Corundului. Uneori, adaugă influențe săsești sau motive inspirate din vechile colecții de modele transilvănene.
În atelierul lor, ceramica nu este doar obiect utilitar, ci punte între epoci.
Drumul olăritului prin lume
Mihály a participat la numeroase târguri de ceramică din țară: la Sibiu, la Iași, la evenimente dedicate tradiției, dar și la festivaluri unde olarii gătesc în oale de lut, ducând tradiția încă un pas mai departe. Târgul „Cucuteni-5000” a fost unul dintre locurile unde a fost remarcat în mod repetat, iar la Sibiu, la Târgul Olarilor, a primit diplome de excelență pentru calitatea estetică a ceramicii sale.
Nu s-a limitat însă la spațiul românesc. Vasele lui au ajuns în colecții private, în muzee, în târguri internaționale, iar demonstrațiile sale la roată au atras public din toate colțurile lumii.
Un meșter care formează oameni
Mihály Ilyés nu este doar un olar care produce și vinde. Este un meșter care arată cu generozitate cum se modelează un vas, cum se simte lutul bun, cum se taie vasul de pe roată cu firul de gută.
Pe lângă propriii copii — ambii învățați să continue tradiția —, Mihály a inițiat numeroși vizitatori, elevi și curioși. Îi place să demonstreze, să explice, să pună omul lângă el la roată. Pentru el, meșteșugul nu se păstrează prin tăcere, ci prin împărtășire.
Vocea specialiștilor și recunoașterea comunității
Cei care l-au observat în atelier spun că Mihály păstrează spiritul ceramicii tradiționale, chiar dacă folosește tehnologii moderne. Ceea ce contează este fidelitatea față de formă, ornament și sens — și pe acestea le duce mai departe cu rigoare.
Comunitatea îl consideră un creator autentic și unul dintre cei care au menținut Corundul pe harta olăritului tradițional. Este invitat an de an la manifestări culturale, iar autoritățile locale văd în el un reper identitar, un păstrător de patrimoniu viu.
Titlul de Tezaur Uman Viu a consfințit o realitate demult cunoscută: Mihály Ilyés este unul dintre ultimii mari olari ai Transilvaniei care încă trăiesc între lut și foc cu aceeași bucurie de copil.
Un meșteșug care nu obosește niciodată
Astăzi, în atelierul din Corund, roata olarului încă se învârte. În jurul ei, se simte aceeași liniște de altădată, aceea a unui meșteșugar care pune în fiecare vas un strop din trecut și un strop din viitor.
Pentru Mihály, olăritul nu este profesie, ci moștenire. Este un fel de a trăi în care timpul nu se scurge grăbit, ci se modelează, se netezește, se coace în cuptor și se întărește în fiecare vas pe care îl lasă în lume. -
Familia Pătru din satul Priporu de la Vlădeşti, adică Eugen şi Violeta, este singura care duce tradiţia mai departe Cei doi au reuşit, cu ajutorul primarului de la Vlădeşti, să facă o “Casă a Olarului”, în clădirea căminului cultural, acolo unde se pot învăţa tainele acestei meserii vechi. Sunt şi roţi destinate copiilor, şi roţi mai mari şi o adevărată expoziţie. Cei doi vâlceni vor, însă, să găsească o cale legală pentru ca cei ce doresc să înveţe tainele olăritului şi să poată primi şi o diplomă care aă ateste acest lucru.
-
Familia Pătru din satul Priporu de la Vlădeşti, adică Eugen şi Violeta, este singura care duce tradiţia mai departe Cei doi au reuşit, cu ajutorul primarului de la Vlădeşti, să facă o “Casă a Olarului”, în clădirea căminului cultural, acolo unde se pot învăţa tainele acestei meserii vechi. Sunt şi roţi destinate copiilor, şi roţi mai mari şi o adevărată expoziţie. Cei doi vâlceni vor, însă, să găsească o cale legală pentru ca cei ce doresc să înveţe tainele olăritului şi să poată primi şi o diplomă care aă ateste acest lucru.
-
Petru Borza – Olarul din Obârșa și lutul unei lumi care nu piere
Un început într-o iarnă grea
Petru Borza s-a născut la 6 decembrie 1932, în satul Obârșa, județul Hunedoara, într-o zi de iarnă aspră, sub semnul Sfântului Nicolae. În satul său, toată lumea îl știa drept „Pătru lu’ Vălean”, o poreclă moștenită, la fel ca meșteșugul. Tatăl său, cunoscut ca Vălean „Bujac”, era olar, iar mama sa, Victoria, era casnică, dar prezentă în toate treburile gospodăriei.
În copilăria lui Pătru, Obârșa era un sat al olarilor. Peste șaizeci de familii trăiau atunci din modelarea lutului. Oamenii își câștigau traiul din munca la roată, din arderea cuptoarelor și din drumurile lungi prin țară, unde vasele erau vândute sau schimbate pe cereale, făină, cartofi sau chiar pe îmbrăcăminte. Pentru o oală bună, obârșenii primeau două sau trei măsuri de mălai.
În acea lume, copilul Petru a crescut cu miros de lut umed, cu sunetul roții și cu lumina portocalie a cuptoarelor care ard ore în șir.
Formarea meșterului într-o comunitate de artizani
După opt clase făcute la Baia de Criș, tânărul Pătru a rămas acasă, învățând meșteșugul direct de la tatăl său. A lucrat mai întâi la pregătirea lutului, la căratul pământului, la amenajarea cuptoarelor – etape grele, dar esențiale.
Obârșa era un sat în care olăritul se învăța „cu ochii și cu mâinile”. Fiecare palmă de pământ, fiecare mișcare a roții, fiecare proces de ardere era supravegheat de bătrânii satului, care nu acceptau neglijențe.
În timp, Pătru a devenit el însuși unul dintre acei meșteri în care satul își punea încrederea.
Drumul lutului: din pământ până în cuptor
Pentru a lucra oale bune, meșterul mergea cu căruța câțiva kilometri până în locul numit Valea lui Opriș, unde scotea pământul de la adâncimi între unu și patru metri. Din acest lut, temperat, bătut și lăsat la „răcorit” în pivniță, se năștea o ceramică cu forme arhaice, specifice Țării Zarandului.
Procesul era întotdeauna același. Lutul era zdrobit pe scămoi – un scăunel special –, trecut prin malaxor și împărțit apoi în bucăți potrivite pentru mărimea vasului. Pe roată, sub mâinile meșterului, lutul prindea viață: se înălța, se rotunjea, se lungea, se subția.
După uscare, urma vopsirea cu caolin alb, cu pământ negru sau cu litargă galbenă. Ornamentica era simplă, cu motive geometrice, linii, vârstre sau brâuri alveolare, care dădeau identitatea ceramicii de Obârșa.
Apoi venea arderea: două etape, patru ore prima dată, șase sau șapte a doua oară, la peste nouă sute de grade. Cuptoarele erau construite din piatră și lut, iar în vârful lor, peste oalele așezate atent, erau puse cioburi – „hârburile” – prin care meșterul urmărea culoarea flăcării și starea glazurii.
Doar după ce vedea acel semn știa că vasul e „făcut”.
Un sat care trăia din oale
În anii tinereții sale, Obârșa era o comunitate pe cât de săracă, pe atât de solidară. Oamenii plecau cu căruțele pline, ocolind satele din Ardeal, din Banat și chiar din Oltenia, schimbând vasele pe tot ce le lipsea acasă. Era o lume a negoțului simplu, cinstit, în care oalele făcute de mâna unui om erau moneda de schimb.
Pătru Borza nu doar făcea oale: el ducea mai departe un sistem economic și social care definise satul timp de generații.
Meșterul nonagenar care încă lucrează la roată
La peste nouăzeci de ani, Petru Borza continuă să lucreze. Fiul său, Iulian, l-a însoțit ani la rând, învățând meșteșugul și ajutându-l să ridice cuptoare, să pregătească lutul, să modeleze vase.
Cei doi au participat la târguri de meșteșugari din Sibiu, Cluj, Deva, Craiova, Timișoara și din alte orașe, ducând cu ei tradiția satului lor. Muncesc împreună, povestesc vizitatorilor despre rostul oalelor, iar meșterul explică de ce vasele de Obârșa nu sunt lucioase și nu urmează moda: ele sunt „cum au fost de când lumea”.
Munca sa este apreciată de specialiști, care îl consideră un creator autentic, recunoscut de comunitate și de instituțiile culturale. Numeroase diplome și distincții stau mărturie unei vieți dedicate lutului.
Recunoaștere națională
În anul 2022, statul român i-a acordat titlul de „Tezaur Uman Viu”, o recunoaștere firească pentru ultimul mare olar din Obârșa, un sat care altădată fremăta de roți și de focuri de cuptor.
Un om și un meșteșug fără de moarte
Petru Borza rămâne un personaj emblematic al Țării Zarandului. În fața roții sale, timpul pare să curgă altfel. Vasele sunt create cu gesturi lente și sigure, cu respect pentru material, cu o înțelepciune dobândită în peste șapte decenii de lucru.
El reprezintă o lume care nu vrea să se stingă, o lume în care lutul nu este doar pământ, ci memorie, continuitate și identitate. -
Olarul Eugen Ungurian din Hliboca, nordul Bucovinei, regiunea Cernăuți, s-a născut în data de 12 iunie 1953 în Sinăuți, Bucovina.
A învățat meseria de la unchiașul său, Ion Damaschin, în anul 1984. După doi ani s-a stabilit în Hliboca, unde a deschis un atelier de olărit.
2024 este primul an în care Programul TEZAUR UMAN VIU a fost extins de Ministerul Culturii din România și pentru comunitățile istorice românești, de aceea, considerăm că acest fapt nu este unul „mărunt”, ci vine să-i recunoască pe românii din vecinătatea granițelor României ca membri ai aceleiași familii românești, cu drepturi egale celor din interiorul ȚĂRII – este o declarație nescrisă a statului român de recunoaștere a importanței comunităților istorice din vecinătatea granițelor.