Prelucrarea metalelor
-
Traian Căldărar este originar din localitatea Brateiu, județul Sibiu. În această localitate trăiește o însemnată comunitate de romi căldărari. În cadrul unui proiect derulat la Muzeul Satului din București, Traian Căldărar a învățat un grup de 20 de cursanți de etnie romă, meșteșugul prelucrării metalului, trecând prin toate etapele specifice – pregătirea și proiectarea produselor din metal, prelucrarea materialului, confecționarea și asamblarea componentelor, decorarea și finisarea obiectelor, dar și întreținerea echipamentelor și valorificarea produselor finale.
-
𝙄𝙤𝙖𝙣 𝙂𝙤𝙜𝙖 𝙙𝙞𝙣 𝘽𝙤𝙘𝙞𝙪, comuna Mărgău, geamgiu. În 2024, județul Cluj deținea 13 titluri de Tezaur Uman Viu. Aceste distincții onorează contribuția însemnată a unor persoane recunoscute de comunitatea lor drept păstrătoare, purtătoare, creatoare și transmițătoare de elemente din patrimoniul cultural imaterial. Meseria de geamgiu era itinerantă, presupunând plecarea din sat spre mari orașe de dincolo de Carpați, cărând în spate tolba cu sticle, în căutarea clienților cărora să le fie schimbate geamurile sparte. Încovoiați de spate, căci tolba putea cântări până la 50 de kg, geamgiii au colindat zeci de ani țara în lung și-n lat pentru a-și câștiga existența. În prezent, familii din comunitate se reîntorc în sat, de sărbători, și obișnuiesc să vorbească la masă în gumuțească cu copiii. Sunt conștiente de valoarea acestei particularități a zonei, care trebuie transmisă mai departe pentru ca limba să nu dispară odată cu ei. În urma cercetărilor realizate în ultimii ani de Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Cluj, satul Bociu se mândrește cu un titlu de Tezaur Uman Viu, desemnat în acest an de Ministerul Culturii, în cadrul Programului TEZAURE UMANE VII, ediția a XII-a. Este vorba despre geamgiul Ioan Goga. Plecat încă din adolescență cu geamuri prin țară, a dus numele satului, meseria de geamgiu și limbajul gumuțesc peste tot. Se întoarce anual în Bociu, de primăvara până toamna, pentru a lucra pământul și a susține comunitatea.
-
Iosif Bordea – Cărbunarul din Muntele Rece și focul care nu se stinge
Un destin legat de munte
Iosif Bordea s-a născut la 18 iunie 1958 în Muntele Rece, un sat de munte din comuna Măguri Răcătău, județul Cluj. În această lume izolată și grea, unde iernile par mai lungi decât în restul țării, iar viața se învârte în jurul pădurii, al lemnului și al ritmurilor montane, copilul a crescut într-o familie mică, dar puternic ancorată în tradiție. Tatăl său, Iosif, era cărbunar, iar mama, Saveta, era casnică, dar prezentă în toate etapele vieții gospodărești.
În comunitatea din Muntele Rece, ocupațiile se transmiteau cu strictețe din tată în fiu. Nu exista o altă școală în afară de aceea a muncii, nici alt manual în afară de exemplul părintelui. Așa a învățat și Iosif meșteșugul cărbunăritului. Își amintește adesea că nu i-a fost pe plac la început, pentru că munca era extrem de grea: fum gros, zile întregi petrecute lângă bocșă, treziri în toiul nopții pentru a verifica arderea. Dar în timp, greul a devenit mândrie, iar mândria s-a transformat într-o viață întreagă petrecută alături de foc și de lemn.
Primele lecții și drumul spre meșteșug
În tinerețe a lucrat alături de tatăl și bunicul său, Nicolae. Cei doi i-au arătat cum se ridică o bocșă, cum se așază lemnul în conic, cum se acoperă cu frunze și pământ și cum se supraveghează arderea astfel încât lemnul să se transforme în cărbune fără să ardă complet.
Meșteșugul cere vigilență. De aceea, în fiecare noapte, cărbunarul trebuie să se trezească de câteva ori ca să vadă dacă focul nu scapă de sub control. Este o muncă de o răbdare colosală, în care nu există grabă, doar ritmul constant al fumului care iese din bocșă.
Așa a fost crescut Iosif Bordea: în tăcerea muntelui, în mirosul de fum și în disciplina care transformă lemnul în cărbune de calitate.
O viață de cărbunar
La maturitate, Iosif Bordea a devenit singurul cărbunar cu activitate constantă din zona Măguri Răcătău – Gilău. Este un rol care poartă cu sine responsabilitate, pentru că de focul bocșelor depind și meșteșugurile conexe, precum fierăriile de munte, și ele pe cale de dispariție.
Alături de soția sa, Ileana, Iosif a continuat munca neîntrerupt, ridicând bocșe în aproape toate anotimpurile. Cei care urcă la Muntele Rece îl găsesc adesea lângă una sau două bocșe fumegânde, lucrând cu o naturalețe dobândită în peste patruzeci de ani de practică.
Privindu-l, ai impresia că ridicarea unei bocșe este un gest simplu. Dar așa cum observă și specialiștii, această ușurință ascunde o experiență uriașă, formată din mii de ore de muncă și o viață întreagă dedicată meșteșugului.
Cei pe care i-a format
Pentru Iosif Bordea, meșteșugul nu este doar o ocupație, ci și o datorie față de comunitate. Și-a crescut cei nouă copii practicând această muncă, iar primii pe care i-a învățat „să facă cărbunare” au fost fiul său Daniel și fiica sa Maria.
În urmă cu câțiva ani, doi vecini din apropiere, Vasile și Florin Pleșa, s-au arătat dornici să învețe. Iosif i-a primit mai întâi în gospodăria sa, unde au învățat ajutându-l la lucru. Mai târziu a mers chiar el la casele lor pentru a-i îndruma direct. În prezent, cei doi se descurcă singuri, ducând mai departe această ocupație tradițională.
În 2021, un alt tânăr din sat, Tudor Chechedi, în vârstă de optsprezece ani, i-a devenit ucenic. Dragostea acestuia pentru tradițiile din zonă l-a convins pe Iosif că meșteșugul mai are încă viitor.
Recunoașteri și aprecierea celor care l-au studiat
Specialiștii în etnografie îl descriu ca pe un meșter exemplar. Vizitele repetate făcute de cercetători între 2020 și 2022 au arătat că Iosif Bordea ridică bocșe cu o ușurință rar întâlnită.
În toți acești ani, a avut mereu cel puțin una funcțională, semn că este căutat, că produce cărbune bun și că meșteșugul lui este încă viu.
Activitatea sa a fost recunoscută prin distincții oferite de instituții culturale, între care se numără Diploma de excelență acordată de Muzeul Etnografic al Transilvaniei în 2021 și Diploma de recunoștință primită în cadrul unui proiect cultural dedicat zonei montane din județul Cluj în 2020.
În 2022, statul român i-a acordat titlul de „Tezaur Uman Viu”, consacrându-l astfel ca unul dintre ultimii mari cărbunari ai Munților Apuseni.
Un meșteșug rar, o viață întreagă
Iosif Bordea rămâne un reper pentru comuna Măguri Răcătău și pentru întreaga zonă montană a Clujului. Este omul care a păstrat aprins focul unei ocupații vechi, pe care mulți o credeau dispărută.
Viața lui este o poveste despre perseverență, despre rezistența unei comunități și despre modul în care un meșteșug dur și aparent neînsemnat devine esențial pentru identitatea locului.
În fumul bocșelor de la Muntele Rece se simte încă respirația unei tradiții vechi, iar numele lui Iosif Bordea rămâne legat definitiv de această lume în care lemnul și focul nu mint niciodată. -
Argeşeanul Marin Vasile, meşter fierar din satul Jupâneşti, comuna Coşeşti, a fost declarat Tezaur Uman Viu, primind astfel recunoaştere la nivel naţional ca un creator şi păstrător al valorilor tradiţionale, a anunțat Consiliul Județean Argeș.
-
Mircea Lac
Meșterul care a învățat lemnul și metalul să povestească
Există oameni pe care satul îi păstrează în memorie ca pe niște repere. Oameni la care lumea se întoarce pentru a înțelege cum arăta odinioară frumusețea unui meșteșug. Pentru zona pădurenească și pentru Hunedoara, un astfel de om este Mircea Lac, învățător, meșter și formator de generații, un om care a ridicat prelucrarea lemnului și a metalelor la rangul unei arte ce continuă să impresioneze.
Născut în vara anului 1945, la Deva, Mircea Lac a crescut într-o familie în care simțul lucrului bine făcut era o valoare transmisă firesc, fără cuvinte mari. Trauma copilului mic care a bătut „două chile de cuie” în lemnele pentru gard, pentru care avea să stea la colț, a devenit, retrospectiv, prima lui lecție de fascinație pentru materialul care avea să-i definească întreaga existență: lemnul.
________________________________________
Primele întâlniri cu meșteșugul
În satul Almașu Mare – locul formator al copilăriei sale –, Mircea Lac a învățat să privească meșteșugul cu răbdare. Nu și-a însușit arta dintr-o dată, ci pas cu pas, observându-i pe cei din jur, întrebând, încercând, greșind și luând-o de la capăt. Vecinii, rudele și vestiții meșteri din zona Zarandului i-au devenit profesori neoficiali. A crescut într-o lume în care se lucra cu mâna, cu simțul și cu intuiția – și tocmai această lume avea să-l modeleze.
De la Perța Constantin din Ceru Băcăinți, de la Gheorghe Cercel din Sebeșul de Jos, de la Filip Bogdan din Sibiu sau de la Nicolae Cernat din Șugag a învățat tainele legării lemnului în cositor, arta confecționării tiparelor de piatră pentru turnat podoabe, și meșteșugul de a transforma metalul și lemnul în obiecte cu o încărcătură simbolică rară. Acești maeștri, astăzi trecuți în istorie, și-au lăsat amprenta asupra formării lui.
Prima lucrare? O scrumieră cioplită într-o gresie moale, pornind de la una din sticlă pe care o avea în casă. Pare puțin, însă pentru un copil a fost începutul unui drum de o viață.
________________________________________
Un meșteșug păstrat ca o datorie față de neam
De-a lungul deceniilor, Mircea Lac a devenit singurul meșter care cunoaște și practică în profunzime meșteșugurile milenare pădurenești, cu o precizie rar întâlnită. Creațiile sale, lucrate după tehnici vechi și cu materiale autentice, sunt martorii unei lumi care nu se mai regăsește decât în obiectele rămase.
El este ultimul care mai știe să facă:
• lanțurile pădurenești – cu ciorcoloț, în scărică, cu chei și inele;
• zimții de balț – podoabe ceremoniale din cositor;
• cataramele și pandantivele specifice costumului pădurenesc;
• „șocanul de nuntă” și „bâtul de nănașă” – obiectele ritualice ale nunții pădurenești, păstrate în forma lor tradițională.
Arta lui reunește două universuri în același timp fragile și puternice: lemnul, cu fibra lui blândă și caldă, și metalul, cu rigiditatea ce poate fi învinsă doar prin cunoaștere și răbdare. În mâinile lui, aceste elemente nu sunt simple materiale, ci punți între generații – mărturii vii ale identității pădurenești.
________________________________________
Meșter și dascăl
În timp ce crea, Mircea Lac nu și-a ținut pentru sine cunoștințele. În cei peste 40 de ani de activitate, a format peste 200 de tineri și vârstnici, oameni pentru care lucrul cu lemnul și metalul a devenit fie profesie, fie pasiune de suflet, fie legătură cu rădăcinile proprii. Mulți dintre acești ucenici au pornit la drum datorită lui; alții și-au regăsit identitatea lucrând alături de el.
De altfel, faptul că a fost primit, încă din 1995, în Academia Artelor Tradiționale confirmă rolul său de reper cultural. Pentru comunitate, el nu este doar un meșter, ci un păstrător de tradiție, un om care a făcut din propria existență o formă de protejare a patrimoniului imaterial.
________________________________________
Călătorii, recunoaștere și o misiune culturală
Numele lui Mircea Lac nu a rămas doar în satele hunedorene. A traversat țări, continente, festivaluri și expoziții, ducând cu el o fărâmă din România tradițională la evenimente internaționale. A participat la demonstrații de lucru în Franța, Germania, Belgia, dar și în Statele Unite, la celebrul Smithsonian Folklife Festival – unul dintre cele mai importante evenimente de profil din lume.
Aici, în fața specialiștilor, a vorbit despre asemănările culturale dintre România și Africa de Sud, despre simbolistica tradițiilor pădurenești și despre rolul meșteșugurilor în definirea unei identități naționale. Pentru mulți dintre cei prezenți, Mircea Lac a fost o descoperire: un om care, prin pasiune și modestie, aducea în prim-plan valori ce depășeau granițele propriului sat.
________________________________________
Cuvinte despre un om rar
Cei care l-au cunoscut – muzeografi, etnografi, artiști sau colegi – vorbesc despre Mircea Lac ca despre un om care și-a dedicat întreaga viață „altarului neamului său”. În viziunea lor, nu este doar un creator, ci un dascăl și un slujitor al tradiției, un om pentru care educația și meșteșugul au mers mână în mână.
Deviza lui Simion Mehedinți – „A instrui și, mai ales, a educa înseamnă a-l integra pe copil în neamul din care face parte” – a devenit pentru Mircea Lac un crez profesional. De aceea, fiecare obiect realizat de el, fiecare lecție predată și fiecare demonstratie publică sunt moduri prin care își împlinește această menire.
________________________________________
O viață care devine patrimoniu
Astăzi, Mircea Lac rămâne una dintre figurile principale ale artei populare hunedorene. Creațiile lui se găsesc în case, muzee, expoziții. Mai mult decât atât, sunt povești materializate, fragmente de istorie la care generațiile viitoare vor avea acces datorită lui.
În el se întâlnesc copilul fascinat de cuie, tânărul autodidact, meșterul experimentat și învățătorul generos. Este, prin tot ceea ce a realizat, nu doar un Tezaur Uman Viu, ci un om care a reușit să dea formă unei identități culturale întregi – și să o lase în urmă, intactă, pentru cei ce vor veni. -
Dumitru Trif, cunoscut ca și „Trifu”, din Șieuț, este cel mai renumit, mai experimentat și mai respectat meșter în domeniul fierăritului de pe toată Valea Șieului. Acesta are 57 de ani și practică meseria de mai bine de 40 de ani. La 16 ani a mers ucenic la Caculea Vasile, un fierar bătrân din Ruștior, iar apoi a făcut ucenicie la fierăria C.A.P.-ului din satul său, dar și la un atelier din Bistrița. În anul 1989 și-a construit propria fierărie, acasă, acolo unde lucrează și astăzi. Când și-a cumpărat uneltele de fierărie – nicovală, ciocane, clești, foi, menghină, mașină de găurit, rașpăl, acestea l-au costat preț de două vaci.
Despre experiența sa de o viață în acest domeniu, fierarul din Șieuț ne spune: „Eu am lucrat numai cu calul lângă mine, că potcoava se face numai după piciorul calului. Nu faci potcoava fără să ai calul la fierărie. Și nu s-o dus niciodată nici un cal nepotcovit de la mine! Mulți ziceau că eu am fost îmblânzitorul de cai, hipnotizatorul cailor, că orice cal stătea la mine la potcovit. Animalul simte omul! La munte, am potcovit și 20 de cai pe zi; dar pentru asta trebuie să-ți umble mâna. Acolo, potcoavele erau pregătite dinainte. După câtva timp, când vedeam calul pe drum, știam cum îi trebuie făcute potcoavele; știam măsura la cal, că aveam deja ochiul format!”
Meșterul fierar Dumitru Trif este cunoscut pentru stilul său unic în care lucrează potcoavele și a avut și ucenici, care astăzi sunt fierari pricepuți, iar de-a lungul timpului a potcovit cai nu doar din satul Șieuț, ci și din Ruștior, Lunca (Friș), Sebiș, Monor, Gledin, Uila, Șieu, Ardan, Posmuș, Șoimuș, Sântioana sau Mărișelu și chiar și din județele învecinate (Mureș, Suceava și Harghita). Mai mult decât atât, a potcovit inclusiv vaci (animale cu unghia despicată), la acestea tehnica de potcovire fiind una aparte.
Pe lângă potcovitul cailor, acesta deține cunoștințe avansate în confecționarea și repararea uneltelor și utilajelor agricole (pluguri, sape, sămănători, căpălitori, sanșeie, ștraifuri/căruțe), dar și securi, ciocane, porți, garduri, scoabe, balamale și multe altele de acest fel care sunt de mare trebuință într-o gospodărie tradițională, fiind un meseriaș extrem de priceput în a mânui fierul pentru a-i da forma dorită pe nicovală.
Dumitru Trif din Șieuț a dovedit că este un model de integritate, omenie, cinste și punctualitate, având o perseverență și o ambiție ieșite din comun, fiind un om demn și responsabil, dar mai ales harnic și nespus de talentat în meseria ce o practică, fierăria sa din Șieuț devenind un adevărat magnet pentru toți cei care-i calcă pragul, întreg universul creat în jurul acestui meșter fiind unul aparte.
Prin meseria sa, pe care o practică de mai bine de 40 de ani, meșterul fierar Dumitru Trif și-a pus definitoriu amprenta asupra dezvoltării comunității din Șieuț, devenind un adevărat simbol pentru această zonă și având și în prezent o contribuție semnificativă în sprijinirea și menținerea activităților agricole tradiționale din comună, menținerea încă a unui număr semnificativ de cai din sat și din comună datorându-i-se, în mare măsură, fapt care a dus și la menținerea unor repere culturale tradiționale locale.