Prelucrarea pieilor și blănurilor
-
Rădăcinile unui meșteșug de familie
În satul Joldești din comuna Vorona, județul Botoșani, s-a născut la 25 mai 1959 Constantin Ciubotarița, cunoscut astăzi în toată țara sub numele de „Badea Costică de la Joldești”. A venit pe lume într-o familie în care meșteșugul prelucrării pieilor era vechi de generații. Tatăl său, Dumitru Ciubotarița, era un cojocar apreciat, iar mama, Zanfira, o femeie așezată, care ținea gospodăria și sprijinea această tradiție.
În casa lor, pieile nu erau simple materiale, ci o lume întreagă: mirosul sării, sunetul cuțitelor fine, bucuria lucrului bine făcut. Băiatul a crescut în acest univers, urmărindu-l pe tatăl său, dar și pe unchii Mihai și Neculai, care lucrau cu aceeași pricepere. Pentru Constantin, meșteșugul nu a fost o lecție urmată la școală, ci un ritm de viață deprins încă de copil.
Tinerețe între tradiție și drumuri noi
A urmat opt clase în sat, apoi trei ani la școala profesională din Suceava, unde s-a pregătit în prelucrarea lemnului. Însă oricâte drumuri i-ar fi oferit viața, pieile l-au chemat înapoi spre rădăcinile sale.
În Botoșani, meșteșugul cojocarilor era renumit: odinioară, în anii ’30, existau peste o sută de meșteri, dar timpurile s-au schimbat, iar astăzi abia dacă mai sunt câțiva.
În acest context, Constantin a rămas unul dintre ultimii oameni care cunosc și practică tehnicile vechi, păstrate de cinci generații.
În atelierul lui Badea Costică
În gospodăria lui din Joldești, pieile trec printr-un drum lung până să devină căciuli moldovenești, chimire sau costume de urși.
Începutul este întotdeauna același: pielea crudă trebuie să fie curățată, sărată, ținută la dubit, apoi spălată, uscată, rasă, cromată și vopsită, în funcție de tipul și de culoarea dorită. Este o muncă de răbdare și precizie, în care mâna meșterului trebuie să simtă fiecare fir.
Rezultatul sunt obiecte lucrate integral manual: căciuli înalte sau cu bordură, pălării, chimire din piele groasă, accesorii pentru portul tradițional, dar și celebrele capete și costume de urs care dau viață obiceiurilor din nordul Moldovei.
Fiecare piesă păstrează proporțiile și tehnicile vechi, pe care Constantin le-a învățat prin observație, exercițiu și tradiție orală.
O lume transmisă mai departe
Badea Costică nu lucrează doar pentru el. A transmis meșteșugul copiilor săi, Ovidiu Ionuț, Ionela și Cristian Florin. În casa lor, copiii știau de mici să scuture pieile, să coasă dosuri, să pregătească materialele.
În ultimii ani, Constantin a început să amenajeze un atelier adevărat, un spațiu în care elevi, tineri și oameni interesați să poată învăța direct de la el. Este un vis care prinde contur treptat — un loc deschis în care oamenii să vadă cum se lucrează pieile, să atingă uneltele tradiționale, să înțeleagă tehnicile pierdute.
Participă des la târguri ale meșterilor populari din toată țara. Acolo, nu doar expune, ci face și demonstrații, arătând, cu răbdarea celor obișnuiți cu lucrul manual, etapele care transformă o piele brută într-un obiect purtat cu mândrie.
De ce meșteșugul lui este unic
Pentru specialiști, Constantin Ciubotarița întruchipează nu doar un meșteșugar rar, ci și o memorie vie a unei bresle aproape dispărute. Tehnicile lui poartă în ele o întreagă istorie: metode tradiționale de prelucrare, gesturi transmise din tată în fiu, continuitatea unui meșteșug care a definit identitatea culturală a Botoșanilor de-a lungul secolelor.
În jurul lui, satul Joldești păstrează încă amintirea cojocarilor de altădată, iar prezența sa dă sens acestei moșteniri.
Recunoașterea publică și moștenirea pe mai departe
Pentru munca sa, Constantin Ciubotarița a devenit membru al Asociației Meșterilor Populari din Moldova și este prezent constant la manifestări culturale și expoziții. Comunitatea îl cunoaște drept „Badea Costică”, un om blând, muncitor și mereu dispus să povestească.
Titlul de Tezaur Uman Viu, acordat în 2023, nu a venit ca o surpriză pentru cei care îl cunosc, ci ca o confirmare firească a valorii sale.
Astăzi, Badea Costică reprezintă una dintre ultimele punți dintre lumea de ieri și cea de azi, între tehnicile vechi și nevoile moderne. În atelierul lui încă miroase a piele proaspăt lucrată, iar mâinile lui continuă să transforme materia brută în obiecte care vor dăinui zeci de ani.
În Joldești, printre dealuri liniștite și gospodării vechi, Constantin Ciubotarița lucrează în ritmul unei tradiții pe cale de dispariție. Iar prin el, această lume încă respiră. -
DUMITRU LICEANU
Cojocarul din Vădastra, păstrător al unui meșteșug milenar
Rădăcini într-un sat cu memorie străveche
În Vădastra, acolo unde pământul păstrează urme ale unei culturi neolitice unice în lume, s-a născut în 1943 Dumitru Liceanu, omul care avea să ducă mai departe un meșteșug transmis din tată-n fiu. A crescut privind cum pielea de oaie se transformă, prin îndemânare și răbdare, în straie care vorbesc despre o lume veche: pieptare, cojoace, ilice. În gospodăria familiei lui Nicolae și Ioana, copilul „Mitrel” — cum i se spunea în sat — învăța nu doar o meserie, ci un ritual.
De la doar doisprezece ani, Dumitru Liceanu a început să stăpânească tainele cojocăritului. Intra în atelierul tatălui său și urmărea cum pieile sunt pregătite, cum se taie tazmalele, cum iau naștere, punct cu punct, motivele cusute care vor fi purtate la sărbători. Fiecare obiect creat avea o poveste, iar copilul devenea deja parte din tradiția care dădea identitate satului.
O artă transmisă prin migală
Cojocul de Vădastra nu este un obiect lucrat repede. Dumitru Liceanu mărturisea adesea o frază care l-a făcut cunoscut: „Cred că sunt peste un milion de împunsături la un cojoc, de-asta îmi și ia trei-patru luni să fac unul.” În lumea lui, frumusețea nu era negociabilă, iar graba nu avea niciun loc.
De la argăsirea pieilor, la croirea lor, până la alegerea motivelor decorative, fiecare etapă era tratată cu o responsabilitate aproape sacră. Cojocarul lucra cu motive ce amintesc de straturile adânci ale culturii locale: rozete, spirale, buline, lalele, și un semn aparte pe care îl numea „drumul robilor”, o cusătură verde care traversează pielea ca un fir al destinului. Fiecare cusătură avea rolul ei, fiecare linie era păstrată după modele transmise din generație în generație.
Un meșteșug dus în lume
Ceea ce a pornit ca o moștenire familială a devenit, pe măsură ce anii treceau, o reprezentare a României tradiționale la nivel internațional. Dumitru Liceanu a participat la expoziții și evenimente din întreaga țară — Craiova, Deva, Sibiu, Slatina, București — dar și peste granițe, unde straiele sale au stârnit admirație: la sediul UNESCO din Paris, la Strasbourg, la Parlamentul European din Bruxelles, în Italia și Germania.
În fața publicului larg sau a specialiștilor, creațiile lui erau privite ca niște relicve vii ale unei culturi care păstrează în punctele cusute urme ale mileniilor trecute.
Un dascăl pentru tinerii care vin din urmă
După 1960, meșteșugul nu mai era doar un mod de trai pentru Dumitru Liceanu, ci o misiune. Angajat ca instructor la clasa de cojocărit a Școlii Populare de Artă din Slatina, a devenit omul care putea transmite mai departe ceea ce învățase acasă. Mulți tineri, adolescenți, dar și adulți au trecut pragul clasei lui, dornici să afle cum se lucrează un cojoc adevărat.
Pentru el, fiecare lecție era o formă de continuitate. În spatele fiecărei demonstrații stăteau experiența tatălui său și neamul Liceanu, despre care se spunea că provine chiar din cuvântul „iliceni”, numele celor ce făureau cândva ilice.
Privirea specialiștilor
Etnografii și cercetătorii care l-au cunoscut au remarcat, de-a lungul timpului, unicitatea stilului său. Valeru Ciurea, referent al Centrului Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Olt, descrie munca lui Dumitru Liceanu ca fiind „bijuterii cusute pe piei de oaie”, care păstrează motive întâlnite în cultura neolitică de la Vădastra.
În ochii specialiștilor, el rămâne un artist care face legătura între trecut și prezent, un creator care a dus cojocul tradițional românesc din domestic în ceremonial, din sat în muzee, din cotidian în patrimoniu.
Un simbol al continuității
Astăzi, Dumitru Liceanu este privit ca unul dintre ultimii mari cojocari ai Olteniei. Mâinile lui au lucrat sute de piese tradiționale, fiecare dintre ele fiind o fereastră spre identitatea culturală a locului. A fost invitat, apreciat, premiat și celebrat, dar dincolo de toate acestea, a rămas legat de atelierul în care și-a petrecut o viață întreagă.
„Tot ce-au făcut mâinile țărănești ale femeii românce nu se poate egala și nu se poate compara”, spunea adesea. Iar în spatele acestor cuvinte se simte respectul pentru munca de altădată, pentru oamenii care au construit această lume a meșteșugului, pentru rădăcinile care nu se rup.
De ce este Tezaur Uman Viu
Pentru că păstrează unul dintre cele mai vechi meșteșuguri ale Olteniei.
Pentru că a transmis, vreme de decenii, tainele cojocului generațiilor tinere.
Pentru că a dus meșteșugul tradițional al Vădăstreanului în țară și în lume.
Pentru că lucrările sale sunt, astăzi, parte din patrimoniul cultural viu al României. -
DUMITRU SOFONEA
Tezaur Uman Viu – 2015
Cojocar din Drăguș, Țara FăgărașuluiO copilărie cu acul în mână și muntele în privire
În satul Drăguș, acolo unde muntele coboară în gospodării și unde oamenii au învățat de secole să trăiască după ritmul anotimpurilor, s-a născut, în 24 septembrie 1935, un copil care avea să devină una dintre cele mai puternice figuri ale meșteșugului românesc: Dumitru Sofonea, cunoscut de toți drept „Trașu”.
Era un copil de opt ani când tatăl său, tot Dumitru, l-a luat într-o după-amiază deoparte și i-a pus în mână acul și pielea de miel. I-a arătat cum se fac numerașele de pe cheptar, iar băiatul, încă neobișnuit cu migala lucrului, a primit și prima lui normă. Dacă nu o îndeplinea, nu avea voie să iasă la joc cu ceilalți copii. Nu ca pedeapsă, ci ca formă de disciplină: „Înveți, muncești și apoi te bucuri”. Așa începea drumul lui Trașu în meșteșugul cojocăritului — un drum care avea să îi marcheze destinul și să îi poarte numele mult dincolo de hotarele Țării Făgărașului.
În casa Sofonea, cojocăritul nu era doar o meserie, ci un fel de a fi. Tatăl său era deja un meșter recunoscut, apreciat până și de profesorul Dimitrie Gusti, care îl descoperise în Drăguș în timpul campaniilor de cercetare din perioada interbelică. În atelierele lor modeste, unde mirosea a piele, a vopsea și a lână proaspăt lucrată, băiatul a învățat temelia unei arte al cărei farmec avea să îl cucerească definitiv.De la ucenic la meșter, din sat către lume
Pe măsură ce creștea, Dumitru Sofonea a înțeles că meseria moștenită nu era doar o îndeletnicire practică, ci un limbaj al satului, un fel de a spune cine ești și cine ți-au fost înaintașii. În Drăguș, cojocul nu era doar îmbrăcăminte, ci o carte deschisă a identității: cusături florale, motive geometrice, linii simbolice care povesteau despre familie, bucurie, sărbătoare și statut.
Dumitru a absolvit cele patru clase ale școlii elementare, dar adevărata lui școală a fost atelierul. Aici, printre unelte vechi și blănuri pregătite cu grijă, a exersat până când mâinile lui au prins ritmul firesc al cusăturii, până când fiecare model devenea reflex, până când frumusețea fiecărui cheptar îi confirma că a ales drumul potrivit.
Cu timpul, îndemânarea sa a atras atenția Cooperativei de Producție Meșteșugărească „Arta” din Brașov, unde a lucrat ani buni. În acea perioadă, portul popular încă avea loc în viața de zi cu zi, iar meșterii iscusiți era puțini. Dumitru Sofonea s-a remarcat imediat prin calitatea lucrului, prin precizia modelelor și prin respectul profund pentru tradiția locurilor.Un meșter apreciat în toată țara
Munca lui a început să fie văzută și recunoscută în tot mai multe contexte. În 1959, a câștigat premiul I la expoziția Bienală de Artă Populară de la București. Zece ani mai târziu, în 1969, obținea același loc la Festivalul Concurs Internațional de Folclor „România”. A urmat apoi Medalia de Aur la Expoziția de Artă Populară din 1974 — unul dintre cele mai importante momente ale carierei sale.
Anii ’80 l-au găsit deja matur în meserie, sigur pe ceea ce face, recunoscut în rândul creatorilor populari. A primit diplome în Bulgaria, a fost numit membru al Academiei de Artă Populară și, mai târziu, al Academiei Artelor Tradiționale. În 2000, o plachetă jubiliară îi confirma încă o dată importanța în cultura tradițională românească, iar în 2002, Președintele României îi acorda Medalia Națională „Serviciu Credincios” în clasa a III-a — una dintre cele mai înalte distincții pentru un meșter popular.
Mulți i-au cerut cojoace: consăteni, oameni de cultură, vizitatori din toate colțurile țării. Printre cei care i-au purtat lucrul se număra și Tudor Arghezi, care îi trimisese o scrisoare de mulțumire.Un atelier care a devenit loc de pelerinaj cultural
În Drăguș, atelierul lui Dumitru Sofonea era nu doar loc de muncă, ci și loc de glasuri, de povești, de trecere. Oamenii veneau să-l vadă lucrând, să-i ceară sfaturi, să învețe. De-a lungul anilor, Trașu a fost mai mult decât un meșter: a fost un martor al satului, un povestitor, un om care păstra în minte fiecare schimbare petrecută în comunitate.
Țesătura timpului a mers înainte, iar Dumitru Sofonea a continuat să coasă fără grabă, cu acea liniște care îi caracteriza întreaga viață. Miile de cheptare ieșite din mâinile lui au ajuns în case din toată România, purtate cu mândrie de oameni obișnuiți și de personalități de seamă. Fiecare dintre ele păstra o parte din sufletul satului Drăguș.Moștenirea unui om care a lucrat o viață pentru frumusețe
Familia lui a fost parte din acest drum: soția, Valeria, care i-a stat alături întreaga viață, și copiii — Ioan, Maria-Aurica, Livia, Elena și Dumitru. Ei au crescut cu sunetul acului trecând prin piele, cu poveștile tatălui care vorbea despre semnificația fiecărui model, despre mândria de a duce mai departe o tradiție veche.
În 2015, Dumitru Sofonea a primit titlul de Tezaur Uman Viu. Era o recunoaștere firească pentru un om care, de peste jumătate de secol, înfrumusețase lumea prin meșteșugul său. Patru ani mai târziu, în 28 noiembrie 2019, la vârsta de 84 de ani, s-a stins. Dar atelierul lui continuă să povestească despre el, iar Drăgușul încă îl simte aproape.O filă de istorie scrisă cu acul, fir cu fir
Cei care l-au cunoscut spun că Dumitru Sofonea a fost parte esențială din identitatea locului. Munca lui rămâne una dintre cele mai valoroase moșteniri ale Țării Făgărașului, iar cheptarele sale, răspândite în toată țara, vorbesc astăzi despre o artă pe care a dus-o la perfecțiune.
A fost, pentru sat și pentru România, unul dintre ultimii mari cojocari autentici. A lucrat nu doar haine, ci memorie. Nu doar modele, ci continuitate. Nu doar frumusețe, ci identitate.
Și, poate mai ales, a lucrat cu dragoste.
Acea dragoste care face ca un om să rămână — dincolo de timp — un adevărat Tezaur viu. -
Ilinca Alexandru, meșter opincar – Vâlcea este un județ cu multe tradiții și obiceiuri care au fost păstrate de-a lungul anilor. Fiecare detaliu al acestor meşteşuguri reflectă istoria şi moştenirea culturală a regiunii noastre, fiind în acelaşi timp îndeletniciri unice care pot fi transmise de la o generaţie la alta. Meşterul opincar, Nea Ilinca, face și colecționează opinci, participă adesea la expoziţii, târguri, tabere de creaţie, festivaluri ale meşterilor populari din toată ţara în dorința de a păstra și a da mai departe tradițiile locului pentru ca aceste meşteşuguri să nu dispară de tot.
-
MOISE GAVRA
Povestea ultimului cojocar al Bihorului
Un destin crescut în miros de piele tăbăcită
În Vărzarii de Jos, un sat tihnit din Bihor, meseriile vechi au supraviețuit nu prin întâmplare, ci prin mâini devotate. Iar dacă astăzi mai putem vorbi despre cojocărit ca despre o artă autentică, este datorită unor oameni precum Moise Gavra. Născut în 1932, într-un timp în care hainele își purtau povestea în cusături, în lână și în mirosul greu al pieilor proaspăt lucrate, Moise și-a trăit întreaga viață în preajma unui meșteșug care cere răbdare, precizie și o inimă statornică.
În copilăria lui, satul respira altfel. Iernile erau mai tăcute, iar oamenii se adunau în jurul atelierelor unde se învârteau, ca într-o liturghie, aceleași gesturi transmise din tată în fiu. Moise a crescut privind cojocarii ca pe niște artiști ai satului. Fascinat de acea lume a cusăturilor migăloase și a blănurilor alese cu grijă, a înțeles devreme că meseria nu este doar un rost, ci un mod de a rămâne legat de comunitate.
Anii de ucenicie și începutul drumului
La 14 ani, vârsta la care mulți copii încă își descoperă înclinațiile, el își fixase deja direcția. A devenit ucenicul unui cojocar renumit din Vașcău, Mihai Teaha. În atelierul acestuia, alături de care va rămâne patru ani, Moise a învățat tot ce era mai esențial — cum se tăbăcesc pieile, cum se pregătesc blănurile, cum se croiesc tiparele și cum se armonizează culorile și broderiile tradiționale.
Nu a fost o perioadă ușoară. Ucenicia într-un atelier de pe vremuri însemna ore lungi, muncă fizică intensă și un ochi atent la fiecare detaliu. Dar Moise Gavra nu s-a plâns niciodată. Era un copil care știa că drumul lui trecea prin această rigoare. Din mâinile lui Teaha și din atmosfera atelierului a învățat ceea ce avea să devină fundamentul întregii lui vieți.
După cei patru ani, a început să lucreze pe cont propriu, dar întotdeauna în preajma altor meșteri din zonă — oameni pricepuți, cu care a împărtășit ani de practică. După armată, făcută la Turda și Sibiu, a venit momentul cel mare: deschiderea propriului atelier. Era tânăr, proaspăt căsătorit, dar sigur pe meseria sa, iar soția și soacra l-au sprijinit din primul moment, lucrând alături de el.
Atelierul care a dus cojoacele bihorene în lume
În atelierul lui Moise, cojocul nu era doar un obiect de îmbrăcăminte, ci un simbol al identității locale. Făcut să țină de cald, dar și să impresioneze, cojocul bihorean purta în cusături toată amplitudinea tradițiilor locului.
Așa se explică de ce, în scurt timp, ușa atelierului său a devenit un reper. Oamenii veneau pentru că văzuseră calitatea lucrului. Moise spunea adesea că „dacă faci bine, vine omul”, și timpul i-a confirmat vorbele. A ajuns să lucreze pentru doctorii și șefii din Petru Groza (astăzi Ștei), dar și pentru simpli țărani care își doreau un cojoc făcut „ca pe vremuri”.
Din mâinile lui Moise Gavra au plecat cojoace care au traversat țara și chiar continentele. Nici măcar schimbările de după 1990, când moda se îndepărtase de hainele tradiționale, nu l-au clătinat. A creat modele adaptate vieții moderne, dar fără să renunțe la specificul bihorean. Cojoacele lui aveau blănuri lucrate manual, broderii atent cusute cu lână sau bumbac mercerizat — detalii care făceau ca fiecare piesă să fie unică, o lucrare de artizan, nu un simplu produs.
Un meșteșug pe cale de dispariție, ținut în viață printr-un singur om
Meseria de cojocar presupune o tehnică dificilă, cunoștințe vaste și o disciplină rar întâlnită astăzi. Moise este ultimul meșter popular din Bihor care mai stăpânește tradițional tehnicile prin care se confecționează pieptarele, cojoacele și bitușele. Într-o zonă în care odinioară lucrau mulți, el a rămas singurul depozitar al unui meșteșug străvechi.
A avut ucenici, a învățat cu răbdare generații întregi de tineri, dar niciunul nu a dorit să ducă mai departe această cale. Cojocăritul cere o viață întreagă și o dedicare greu de acceptat în timpurile moderne.
Totuși, moștenirea lui a fost dusă mai departe într-un alt sens: prin obiectele create, prin respectul comunității și prin recunoașterea culturală națională. Faptul că a primit titlul de Tezaur Uman Viu consfințește nu doar talentul lui, ci și importanța istorică a meșteșugului pe care îl întruchipează.
Anii din urmă și liniștea unui maestru împlinit
Moise Gavra a lucrat în propriul atelier până în 2016, când vârsta nu i-a mai permis să țină ritmul de altădată. Dar nici astăzi nu poate sta departe de uneltele sale. Mai lucrează, din când în când, pentru expoziții sau târguri, iar piesele lui sunt privite ca adevărate rarități ale artei populare.
Trăiește alături de soția, fiica și nepoții săi, bucurându-se, după o viață grea, de respectul comunității și de liniștea satului. Toți cei care îl cunosc spun că Moise este un om al discreției și al muncii temeinice, un om pentru care tradiția nu a fost niciodată un concept abstract, ci un fel de a exista.
Chipul unui Tezaur Uman Viu
Pentru Bihor, Moise Gavra nu este doar un meșter. Este ultimul reprezentant al unei meserii odată indispensabile, un om care a păstrat în palmele sale un ritual vechi și l-a dus mai departe, chiar și atunci când lumea din jur părea să se îndepărteze de el.
Prin rigoarea muncii sale, prin pasiunea pentru frumos și prin devotamentul față de tradiția bihoreană, Moise Gavra rămâne o figură emblematică a patrimoniului cultural imaterial al României — un creator care a transformat cojocul într-un simbol al continuității și al identității. -
Margareta Negură s-a născut în satul Fumosu, județul Suceava.
În satul Frumosu tradiția cojocăritului continuă să dăinuie datorită Margaretei Negură. În noiembrie 2024, ea a fost distinsă cu titlul Tezaur Uman Viu, unul dintre cele 16 titluri acordate la nivel național în cadrul celei de a XIII a ediții a Programului Tezaure Umane Vii, inițiat de Ministerul Culturii
Cojocăritul reprezintă arta tradițională de confecționare a cojoacelor – piese esențiale ale costumului popular românesc, făcute din blană de oaie, cu cusături și decoruri specifice tradițiilor locale. Acest meșteșug presupune prelucrarea minuțioasă a pielii, precum și realizarea ornamentelor care reflectă identitatea culturală a zonei Bucovinei. -
Nicolae Bacea – Cojocarul din Tureac și lunga poveste a pieptarelor de pe Valea Bârgăului
Rădăcini și începuturi
Nicolae Bacea s-a născut la 30 noiembrie 1943 în Mureșenii Bârgăului, într-o familie numeroasă, cunoscută în sat prin poreclele „Țolan” și „Țolănica”, transmise de la tatăl său, tâmplar de meserie, și de la mama sa, țesătoare. Într-o gospodărie în care se lucra cu lemnul, cu lâna și cu țesăturile, Nicolae a crescut văzându-și părinții lucrând manual zi de zi.
Era un copil firav, motiv pentru care tatăl său a decis să-l trimită să învețe cojocărie la un prieten de familie. Acolo a petrecut un an, într-o perioadă în care munca ucenicului însemna treburile casei, nu tehnica meșteșugului. Doar iarna, când stăpâna îl lăsa să toarcă, mai reușea să observe câte ceva din tainele prelucrării pieilor. Cu toate dificultățile acelui început, și-a însușit primele etape ale meseriei.
Dorul de a înțelege cum se fac cojoacele l-a însoțit constant. A urmărit cu atenție fiecare gest al celor care lucrau pielea și a încercat mereu să prindă orice detaliu pe care nu era lăsat să îl învețe direct. Așa a început drumul lui într-un meșteșug care avea să-i definească întreaga viață.
Primii ani de lucru și conturarea meșteșugului
Nicolae Bacea a realizat primul pieptar la vârsta de cincisprezece ani. A fost un moment pe care l-a privit ca pe o confirmare a faptului că, deși nu a avut parte de o ucenicie clasică, simțul și răbdarea îl pot duce pe drumul corect. A lucrat vreme de zeci de ani în atelierul său din Tureac, transformând meșteșugul cojocăritului într-o adevărată formă de artă.
Pieptarele sale sunt recunoscute pentru rigoare, pentru broderiile fine și pentru cromatica specifică Văii Bârgăului. Respectă modele vechi, dar le lucrează cu mâna sigură a unui meșter ajuns la maturitate artistică. Piesele create de el cuprind o varietate de tipuri: pieptare de sărbătoare deschise în față, pieptare înfundate cu bumbi laterali, pieptare ciobănești albe sau cu lâna în afară, pieptare de lucru fără motive ornamentale, precum și cojoace lungi sau trei sferturi, realizate pe fond negru sau maro.
Broderia este caracteristica definitorie a lucrărilor sale: motive florale, trifoaie, combinații de mătase neagră pe fond alb sau culori vii pe piele închisă. Totul este executat manual, cu o răbdare formată în decenii de practică.
Atelierul – un spațiu al răbdării și al tradiției
Casa și atelierul lui Nicolae Bacea din Tureac au devenit un reper cultural. Cei care îi trec pragul descoperă nu doar un meșter, ci și un povestitor al tradiției. În încăperile pline de pieptare, cusături și unelte, se simte atmosfera satului de altădată, în care meșteșugurile nu erau doar profesii, ci esența vieții comunitare.
Nicolae Bacea a trăit în comuniune cu natura, așa cum o arată fiecare etapă a muncii sale. Pielea trebuie pregătită, spălată, întinsă, tăiată, iar apoi lucrată în ritm domol, fără grabă. Fiecare cusătură cere atenție și răbdare. În spatele obiectelor sale se află nu doar tehnică, ci și o disciplină interioară, un respect autentic pentru frumusețea lucrului manual.
Prezență la târguri și recunoaștere profesională
De-a lungul anilor, Nicolae Bacea a participat la târguri meșteșugărești, expoziții de artă populară și manifestări culturale din țară și din străinătate. Piesele realizate de el au atras atenția publicului datorită eleganței, autenticității și rafinamentului lor.
În 2022, i-a fost acordat titlul „Excelență în Cultură” pentru întreaga activitate, distincție oferită de Consiliul Județean Bistrița-Năsăud și Centrul Județean pentru Cultură, confirmând astfel o carieră remarcabilă.
Învățarea meșteșugului și continuatorii
Nicolae Bacea este tatăl a opt copii, pe care i-a învățat treptat tainele cojocăriei. Toți au cunoscut, în copilărie, tehnicile de bază ale lucrului pe piele, iar munca lor a contribuit la realizarea pieselor pe care meșterul le semna cu numele său.
Unul dintre fiii săi, Zaharia, îi continuă astăzi profesia, ducând mai departe tradiția familiei. Alt ucenic al lui Nicolae Bacea, Vasile Serețan din Mureșenii Bârgăului, și-a deschis propriul atelier în 2022, sub îndrumarea meșterului.
Generozitatea cu care a transmis meșteșugul reprezintă una dintre cele mai importante contribuții ale sale la patrimoniul cultural al zonei.
Portretul văzut de specialiști
Etnologi și cunoscători ai tradiției l-au descris ca pe un model autentic de păstrător al cojocăritului de pe Valea Bârgăului. În ochii lor, Nicolae Bacea este meșterul care a reușit să păstreze vie o ocupație străveche, să o transmită generațiilor tinere și să o ridice la rang de artă, prin responsabilitate, simț estetic și respect pentru cultura locală.
O viață întreagă dedicată cojocăritului
Nicolae Bacea a lucrat peste șase decenii în același ritm, cu aceeași seriozitate și cu aceeași pasiune cu care a început în copilărie. Pieptarele, cojoacele, căciulile și mănușile sale sunt mărturii ale unei vieți închinate muncii, într-o zonă în care tradițiile se păstrează prin oameni care își găsesc rostul în artă.
Pentru comunitatea din Tureac și pentru întreaga Vale a Bârgăului, el rămâne un reper al meșteșugului, un om care a transformat cojocăritul într-o meserie nobilă și o filă vie din identitatea locului. -
Traian Davidean – Meșterul care a înnobilat cojocăritul
Începuturile unui meșteșug rar
Traian Davidean s-a născut într-un sat bucovinean în care meseriile se transmiteau firesc, din curiozitatea copilului și migala bătrânilor. Încă din primele sale amintiri, pielea, lâna și mirosul de ateliere încălzite de sobă au făcut parte din universul său. Nu l-a îndemnat nimeni în mod explicit să devină cojocar; a ajuns acolo prin atracția naturală pentru lucrul bine făcut, pentru ordinea pe care doar un meșter adevărat o poate da unui material dificil.
Arta lucrului desăvârșit
În atelierul lui Traian Davidean nu exista compromis. Fiecare bucată de piele era aleasă cu atenție, curățată, tăbăcită, uscată și pregătită cu o răbdare pe care doar un om obișnuit cu ritmul naturii o putea avea. Privindu-l la lucru, ai fi avut impresia că timpul se suspendă. Cusătura nu era niciodată doar o linie; era o declarație de respect față de tradiția pe care o continua. Fiecare haină trebuia să fie funcțională, durabilă, dar și frumoasă, pentru că, în viziunea lui, estetica era tot o formă de moralitate.
Modele care spun povești
Traian Davidean nu copia nicicând tipare. Modelele lui, cusute adânc în blană, aveau personalitate proprie. Ghirlande, flori, linii curbe inspirate din vegetația muntelui – toate se nășteau din observația directă a naturii. El considera că haina tradițională trebuie să păstreze în ea o parte din locul în care se naște. Fiecare ornament era așezat pentru a sublinia croiul, dar și pentru a transmite o poveste. Așa se face că lucrările lui erau recunoscute imediat, fără să fie nevoie de semnătură.
Formarea ucenicilor
Deși nu a avut o familie numeroasă, Traian Davidean a format o generație de tineri care au trecut pragul atelierului său pentru a învăța meseria. Nu era un profesor în sensul formal; era un exemplu. Îi învăța tăcând, lucrând, punând în mâinile lor un ac, un cuțit sau o bucată de piele. Cei care rămâneau învățau nu doar tehnica, ci și filosofia lui: un cojocar nu își bate joc de material, nu grăbește cusătura și nu livrează niciodată o piesă în care nu crede.
Recunoașterea unui destin
Traian Davidean nu a urmărit distincțiile, însă acestea au venit firesc. Oamenii locului îl considerau demult un reper. Haina lui era cerută la sărbători, la nunți, la hramuri, la momentele importante ale comunității. Pentru mulți, el devenise simbolul unui meșteșug pe cale să dispară, dar pe care îl ținea în viață cu o naturalețe dezarmantă.
Recunoașterea oficială a venit târziu, dar n-a schimbat nimic în felul lui de a fi: a continuat să lucreze în același ritm, în același atelier, cu aceleași unelte, ca și cum titlurile nu l-ar fi vizat niciodată.
O viață trăită în haină tradițională
Traian Davidean purta mereu ceea ce lucra. Nu din mândrie, ci din convingerea că meșteșugarul trebuie să fie primul care respectă obiectul muncii sale. Spunea adesea că omul trebuie să plece din lume la fel cum a trăit: cu demnitate, cu simplitate și cu ceea ce este al său.
În această credință stă, poate, esența destinului lui: a fost un om pentru care meșteșugul nu a fost profesie, ci identitate.